CRISTI IACOB - "Nu știu cine sunt și ce vreau, dar e mai bine așa"

Nu-i plac stereotipiile și nu suportă să fie întrebat cum se simte în pielea per­sonajului. Și fiindcă preferă să spu­nă lucrurile pe șleau, poate părea chiar in­comod. Adevărul e că în actorie, ca și în viața de zi cu zi, Cristi Iacob e greu de încadrat. Egal de talentat pe scenă și pe platourile de filmare, a reușit performanța de a rămâne mereu el în­suși. Cu 23 de filme și nenumărate piese de tea­tru în palma­res, cu premii na­țio­nale și in­ter­na­țio­nale care stau ori­când mărtu­rie, nici nu mai are ne­vo­ie de prezen­ta­re. De mai bine de un de­ce­niu, «Dra­gostea du­rează trei ani», pie­sa în care joacă la Go­dot Ca­fé, umple sălile pâ­nă la refuz. L-am în­tâlnit chiar îna­inte de re­pre­zen­tație. In­ter­viul care a urmat îi seamănă în­tru to­tul: dina­mic, explo­ziv și im­posibil de stăpânit.

O barcă de salvare

- Ca să nu fie un interviu plin de clișee o să începem abrupt. Ci­ne e, de fapt, Cristi Ia­cob?

- Habar n-am, un om cu care trăiesc de 48 de ani, care are tot felul de pros­tii în cap. Nu știu cine sunt și ce vreau, dar e mai bine așa. Toată viața m-am lăsat pe inspirația de moment. Când îți faci scenarii despre cum tre­buie să fii tu sau viața ta, riști să pici în me­lancolie, fiindcă nu prea se întâmplă ce-ți dorești.

- Asta e rețeta ta de viață, să te lași dus de val?

- Trebuie să mai tragi și câte-un loz, ca să poți câștiga. Dar totul e să știi să nu ceri prea mult. Uită-te în jur, suntem bombardați din toate părțile de oferte de viață perfectă, fericire în trei pași. Lucruri care ne spală pe creier, când noi nici măcar nu știm cu adevărat ce vrem. Ni se pare că, dacă celălalt are un yacht e fericit. Și ne zbatem ca boii o viață pentru un yacht, când, de fapt, tot ce ne trebuie e o barcă de salvare.

- Crezi că actorii sunt mai feriți de lu­crurile astea, mai puțin furați de "oferte"?

- Actorii au o oază a lor, care e scena, unde se întâmplă tot felul de lucruri, unele interzise, altele imorale. Pe scenă se poate întâmpla orice, poți trăi orice. Și asta e bine, te obligă să te dezbraci de con­veniențe, să te arăți exact așa cum ești. Acolo ne vedem unii pe alții goi și ne ajutăm unii pe alții să rămânem noi înșine.

- Din ce-mi spui, pare că teatrul e o extraor­dinară cunoaștere de sine...

- Chiar e, actoria lucrează cu cine ești tu cu adevărat. Sigur, nu vorbim de șușe acum, ci de tea­tru pe bune, deși dacă un actor e su­ficient de in­te­ligent, el va strecura și printre bancurile stupide câte un adevăr care să-l facă pe omul din sală să râdă, dar să râdă așa, mai cu jumătate de gură, că înțe­lege alu­zia. Pentru mine, teatrul e căutare per­ma­nen­tă, e un drum foar­te per­so­nal către mine în­sumi. Joc cu tot ce port în mine. Noi ne desfacem piep­­tul în fața publicului. Omul obișnuit nu plân­ge așa, cu 200 de oa­meni în față, plânge într-un colț, mai re­tras.

- Mai poți și trișa ca actor?

- Poți trișa, dar foarte puțin. Au­ten­ti­citatea nu poate fi mimată, nu poți să minți o viață întrea­gă.

- Asta înseamnă că, de fiecare dată când urci pe scenă, o faci cu inima pe pal­me?

- Da, exact așa se întâmplă. Dar asta ar trebui să fie vala­bil pentru toți oa­me­nii, nu doar pentru actori. Dacă am trăi toți cu inima la ve­dere, am trăi mai bi­ne. Dar noi ne te­mem, ne apărăm, vrem să fim mai ai nai­bii sau mai puternici decât suntem, ne raportăm tot timpul la celălalt, ne prefacem să fim mai tari decât el. Când singurul lucru la care ar trebui să ne raportăm e veșnicia. Dacă nu te rapor­tezi la veș­nicie, ești un gândac de bucătărie. Un gânditor a fost întrebat odată dacă oamenii se trag din maimuță sau sunt creația lui Dumnezeu. A răspuns: "Sunt două tipuri de oameni. Unii care se trag din maimu­ță și alții care sunt creația lui Dum­nezeu".

"Trufia nu e bună nici în viața reală, nici pe scenă"

- Teatrul te-a ajutat să ajungi la înțelegerea asta despre lume?

- Eu cred că, dacă e să ajungi la o înțelegere, vei ajunge pe orice cale. Teatrul e doar una din ele. În spatele oricărei întâmplări din viața noastră se as­cunde ceva încărcat de sens. Nimic nu e întâm­plă­tor, nici chiar moartea. N-ar fi cinic, absurd, inu­til, ca totul să se termine abrupt? Știu, par morbid că vorbesc acum despre moarte, dar de ce să nu vor­bim ? Dacă nu vorbim despre moarte, care e poarta cea mai importantă pentru care te pregătești o viață, atunci despre ce să vorbim?

- Tu cum vezi pre­gătirea asta pentru ma­rea trecere?

- Începe cu hotărârea de a te vedea real, așa cum ești, mai ales cu por­căriile tale. Suntem mai des tentați să ne mân­gâ­iem pe cap și să spu­nem: "Lasă, că n-a fost chiar așa rău! ". Uneori mă amă­gesc, alteori nu mă simt bine nici cu mine însumi, când văd că sunt mai laș decât ar trebui să fiu. Mă acuz de tot felul de lucruri...

- Văd, văd că ești dur cu tine. Care crezi că sunt defectele tale cele mai mari?

- Repezeala și o trufie măricică, pe care încerc s-o stăpânesc. Trufia nu e bună nici în viața reală, nici pe scenă. Chiar dacă acolo pare siguranță de sine. Nu e. Teatrul se face cu smerenie. Dar trebuie să iei și taurul de coarne. E un amestec de forță și smerenie. Dacă ai fi cu adevărat smerit, n-ai mai putea fi dărâmat de nimic, n-ai mai avea nevoie nici de aplauze.

- Și atunci de ce are nevoie un actor? Tu de ce faci teatru?

- Pentru că îmi place, pentru că m-a ajutat Dum­nezeu s-o fac. Mi se pare că mi s-a dat un talent și trebuie să joc cartea asta, trebuie să-l îm­plinesc, ar fi impardonabil să mă abandonez. Și pentru că meseria asta e "pe furate": am primit-o de undeva, am datoria s-o dau mai departe, cu generozitate.

Dragoste cu năbădăi

- Ai fost de mic conștient de talentul ăsta?

- Nu, n-a fost un moment precis în care am știut, a fost mai degrabă o atracție, m-am dus spre teatru ca nebunul. Cred că a contat mult și ce se întâmpla în familie. Sunt copil de plasticieni. Mama picta, tata era sculptor. Pe mine m-au dat din clasa întâi la vioară. Nu mi-a plăcut. Am făcut cinci ani de școală de muzică, cu o groază de studiu și de exa­mene grele. Nu-mi pare rău acum, mi-a modelat au­zul, simțul artistic. E important ca un actor să aibă și cunoștințe de muzică. Ca să fac performanță, ar fi trebuit să studiez zece ore pe zi. Talent aveam, dar eram prea rebel, nu eram făcut pentru genul ăla de studiu, băteam mingea pe maidan. Noroc că mama m-a construit cu răbdare și inteligență, a reușit să mă controleze subtil, să-mi deschidă pofta de citit, fără să-și impună forța.

- De vioară de ce te-ai lăsat?

- S-a desființat școala, pur și simplu. Ceaușescu nu mai voia atâtea școli de artă. Pe mine asta m-a eliberat de corvoadă și o vreme, tot stând prin atelierul alor mei, am început să cioplesc. Vreo doi ani am tot cioplit, am tot tras cu ochiul prin atelier și am tot citit din colecția "Arta". Mi-a plăcut corpul omenesc. Mai târziu, am vrut să dau la medicină, fiindcă devenisem olimpic la anatomie. Chiar eram un elev bun. Dar n-am mai dat. Și nici n-am rămas cu regrete. Cred însă că aș fi fost un medic bun și sufletist. Paradoxul e că am fugit de me­seriile grele, dar teatrul le combină pe toate, mun­cești de-ți sar ochii din cap. Nu mi-a plăcut ma­tematica, dar tea­trul e și matematică. Nu mi-a plă­cut muzica, dar tea­trul e și muzică. Cine crede că e facil ce facem noi se înșeală. La repetiții se mun­cește pe rupte.

- Dacă ar fi să rezumi atmosfera din teatru, ce cuvinte ai folosi?

- Căsnicie cu năbădăi. Cam așa. Premiera e doar când ieși în lume cu partenerul la braț, plin de zâm­bete. Dar până la ieșirea în lume, nu știi câte far­furii s-au spart, cât fond de ten s-a pus peste vâ­nătăi. E dragoste cu scântei. Dar când scânteile ies din dragoste se numesc artificii, nu pumni în gură.

- Am bănuiala că actorii au nevoie de arderea asta intensă, care se întâmplă la repetiții, pe scenă... E ceva ce se cere scos la iveală?

- Eu cred că toți avem nevoie într-o formă sau alta de defulare. Unii se îmbată, alții merg la psiho­log, unii își iau amantă, alții merg cu ATV-ul până crapă pământul sub ei. Oamenii caută și pe scenă, și în altă parte, libertatea. Dar libertatea adevărată n-o poți găsi decât în interior.

"Actoria se face cu inima, nu se poate altfel, nu se poate din cap"

- Să revenim la anii de școală. Între gândul de a da la medicină și intrarea ta la teatru, ce s-a în­tâm­plat?

- Păi, voiam de mult să fac teatru, dar aveam o groază de complexe de înălțime. Mi se părea că un ac­tor trebuie să aibă musai 1,80 m. Prostii de copil! În­tre timp m-am prins și eu că o grămadă de mari ac­tori nu-s deloc înalți. Și, deci, m-am dus la exa­men, un examen foarte greu, m-am bătut pe un sin­gur loc pe țară. Și am luat examenul. Fără pile, fără să știu pe nimeni. După ce ți se întâmplă așa ceva, rămâi cu sentimentul unei datorii. Am zis: "Dacă dintre toți oamenii ăștia am intrat eu, atunci tot ce am o să dau teatrului".

- Ți-a părut vreodată rău că ai decis asta?

- Nu. Paradoxul e că pe cât dai mai mult, cu atât primești mai mult. Când îi aud pe unii spunând că își păstrează energia, că se menajează, mi se pare o prostie. Dă, tată, tot, că nu e de la tine. E de Sus. Nu trebuie să-ți fie teamă că ai să te termini. Omul nici nu știe ce pu­te­re, ce energie are în el. Și în fond, nu de energie e vor­ba, ci de genero­zi­tate, de har, de gra­ție divină. Pe scenă, ideal e să dai tot. Așa ne spu­nea și Ol­ga Tu­do­rache: "Joa­că așa cum ai juca ultima oară. Mâine poate n-o să mai fii".

- Dar poți da totul chiar de fie­ca­re dată? N-ai avut și zile atât de proas­te încât să te simți inca­pabil?

- Ba da, mi s-a întâmplat, odată mi-era rău, de cre­deam că nu duc spec­tacolul. Și l-am dus. M-am suit pe scenă și s-a în­tâmplat ceva ce nu pot să explic, pen­tru că e în afara lo­gicii. Dar eu, ca să fiu sin­cer, m-am cam să­turat de lo­gică. A cam venit timpul să pariem și pe altceva. Și iu­bi­rea e ilogică, dar e foarte frumoasă. Și ade­vărurile mari sunt ale inimii, nu ale ca­pu­lui. Actoria se face tot cu inima, nu se poate altfel, nu se poate din cap. Se face cu starea de grație. Cu miracole mici. Uită-te în jur, toată lumea caută minuni, ar vrea să le iasă în cale cu sur­le, trâmbițe și ar­ti­fi­cii, dar când li se întâmplă, se împie­di­că de ele. 90% din oa­meni stau cu nasul în telefon, uitân­du-se la poze cu copaci, dar nu văd co­pacii pe lân­gă care trec. Nu le mai simt nici mă­car mirosul. Miracolele sunt mult mai discrete și mai dese decât ai cre­de. Dar ele vin din interior. Da­că închizi ca­nalele alea de co­municare, nu se mai întâmplă nimic.

- Chiar tu te plângeai că trăim bom­bardați de in­formații, de mizerie. Cum păs­trezi canalele des­chise? Cum te ferești de urâtul lumii?

- Ce fac eu? Am și eu mici secrete. Uneori ignor urâtul ăsta, râd de el sau râd de mine. Alteori, mă țin la distanță, pur și sim­plu. Primul lucru la care tre­buie să lucrezi ești tu însuți. Viața te poate bom­barda cu toate mizeriile, dacă nu vrei să le accepți, nu le accepți. Uneori, îți trebuie și multă în­că­pă­­țâ­nare, dusă până la nebunie, ca să te ții de asta. După care s-ar putea ca asaltul să fie și mai puter­nic, dar deja ai căpătat re­zis­tență față de chipurile răului care pot exista. În fond, nu ți se întâmplă răul, ci îl provoci tu sin­gur, cu mintea, cu gândurile, cu ges­tu­rile, cu vor­bele. Dumnezeu nu pedepsește pe ni­­meni. Dar dacă aduni în jurul tău un nor de gân­duri rele, ele se vor întoarce împotriva ta. Asta e tot.

"Fără Dumnezeu sunt singur pe lume. N-am niciun rost"

- Cristi, cum arată o zi obișnuită din viața ta?

- Neobișnuit...

- Simt în tine o agitație de tablou electric gata să facă scurtcircuit.

- M-ai și prins chiar înainte de spectacol. Dar și eu sunt o fire agitată. De aia nici zilele mele nu-s niciodată la fel. Socoteala de-acasă nu se potri­veș­te cu cea din târg. În afară de repe­tiții și spectacole, care sunt fixe, tot restul e variabil. Nici măcar tabie­turi nu am. M-am ferit ca de dracu' de ele, ca să nu-mi devină ziua o ticăială ne­sfârșită.

- Dar o zi liberă, Cristi, cu ce o umpli?

- Ziua ideală e întotdeauna mâine. O zi fru­moasă anul ăsta a fost când a născut Usi, pisica mea, și am fost mamoș. E miraculos să vezi ches­tiile alea mici cum prind viață.

"Am simțit că, fără ea, nu mai pot respira"

- Hai să vorbim și de dragoste. Tu și Ga­bri­ela Iacob sunteți unul dintre acele cu­pluri adorate ale ac­toriei. Sunteți foarte frumoși împreună.

- Oooh, dar avem și meciuri destule, după care ne apucă inva­ria­bil râsul, fiindcă toate meciurile noastre sunt pe tâmpenii. Sunt de-un ridicol care ne face să râdem. Fiind colerici amândoi, ies scântei.

- V-ați cunoscut ju­când?

- Da, ne-am cu­nos­cut la Constanța, jucam în aceeași piesă. Și m-am îndrăgostit cum­plit, ne­bu­nește. Am sim­țit că fără ea nu mai pot respira. Am luat-o razna, am lăsat tot, ca­să, soție, și am plecat du­pă ea. Omul ăla pe care l-am părăsit n-a avut nicio vină. Sunt unele întâlniri care-ți dau pur și sim­plu viața peste cap. Singurul lu­cru de care mă bucur e că nu eram căsătoriți la biserică, ci doar la sta­rea civilă. Altfel, vina m-ar fi apăsat mult mai mult. Sau, cel mai probabil, n-aș fi ple­cat niciodată. Mi-aș fi purtat umbrela cu dem­nitate până la capăt.

- Contează așa mult credința pentru tine?

- Da, și nu mi-e rușine s-o spun. Văd că azi, dacă-ți faci cruce, ești privit ca retrograd. Nu-s fixist, nu-s dog­matic, am păcatele mele. Dar nu pot fără. Fără Dumnezeu, sunt singur pe lume, n-am niciun rost. Și, zău, eu nu mă trag din mai­muță, ma­ma nu semăna de­loc a cim­pan­zeu. Poate doar ta­ta, când se îm­băta, semăna cu un macac de pădure. Dar și el era foarte sim­patic.

- Și totuși, ce te-a atras așa nebunește la Ga­briela, de ai lăsat pentru ea tot?

- Era ceva de dincolo. Am simțit că asta e. Știi, când ne-am căsătorit, nici n-a trebuit să-și schimbe buletinul. Tot Iacob o chema. În dragoste, nu există manuale de fericire în zece pași, secretul e să te lași în pace, și când te izbește dragostea, să te lași izbit. Să nu începi ca-n filme "Ah, dar nu e potrivit, e o fată săracă, trăiește în altă țară, familia nu o vrea" etc. Că dacă începi cu chestii din astea, se duce în ma­­ma mă-sii totul. Dragostea nu e cu logică, dra­gos­tea e cu bucurie. Ți-e dată să te bucuri de ea. Și chiar dacă uneori doare de-ți vine să-ți tai ve­nele, nu-i nimic, înseamnă că ești viu, că se întâm­plă ce­va cu tine. Că nu ești doar un mor­mo­loc, în BMW-ul tău.

- În piesa pe care o jucați îm­pre­u­nă,  dragostea durează trei ani. Cum e în viața reală? Cum faci să rămâi îndrăgostit și mai târziu?

- Nu, dragostea nu durează trei ani, a de­mons­trat-o Iisus Hristos acum 2000 de ani. Cu tot cinis­mul lui, o spune și Frédéric Beigbeder, autorul textului: "Dragostea care durează trei ani e aia ca­re-ți cade în cap, pentru care nu ai luptat". Cum faci să țină e un pic mai complicat. Trebuie să renunți la tine. Că după ce te îndrăgostești, încerci să-l cons­­­truiești pe celălalt așa cum crezi tu că ar fi mai bine. Și e greșit. Ca să te mai poată surprinde în fie­care zi, trebuie să-l lași să fie el însuși. Trebuie să ai sublima gentilețe de a te duce tu spre el. E greu de tot și trebuie s-o faci discret și trebuie să nu ceri lauri. E greu, mai ales la cei orgolioși ca noi. Îți vine să te alinți: "Dar nu vezi ce am făcut eu azi pentru tine?". Până la urmă, umorul te salvează întotdeauna, trebuie să ai umor, să poți să râzi de tine din când în când.

- Când ești îndrăgostit, pendulezi oricum între sublim și ridicol.

- Da, ești când imbecil, când sfânt. Dar frumos e că atunci când ești în dragoste, nici nu te mai in­te­­resează părerea nimănui. Cam ca pe scenă. Ro­lu­rile bune ies când nu-ți mai pasă cine te vede, când joci în fața lui Dumnezeu. Clipa de grație nu se poate cal­cula, de aia e clipă de grație. Dacă ar avea para­metri, i-am învăța pe de rost și n-ar mai fi la fel.

Foto: Steluța Popescu, Liviu Ștefan, Arhiva personală