De-abia ce aderaserăm la NATO, cu întârziere, ce-i drept (şi vedem bine azi ce moment istoric a fost acela), că, la fel, tot cu întârziere, ni se deschideau şi porţile Europei Occidentale. Entuziasmul de atunci ni s-ar părea, cu siguranţă, exagerat azi - nu se mai pomenise vreo ţară europeană cu un nivel atât de ridicat al euro-optimismului! Dar nu doar noi eram mai uniţi şi mai optimişti pe atunci, şi Uniunea Europeană îşi merita pe deplin numele, nedevenind "Dezbinarea Europeană" din ultimii ani. Iar dacă intrarea în NATO a fost un moment istoric prin importanţa sa geostrategică, intrarea în UE se dovedeşte azi a fi fost istorică, prin oportunitatea de context: să se fi discutat azi aderarea noastră la UE, indiferent de progresele pe care le-am făcut de atunci în multe dintre domenii, nimeni din Occident nu şi-ar mai bate capul cu noi, iar asta era limpede încă dinainte ca Marea Britanie să decidă ieşirea din Uniune.
Am intrat în UE pe ultima portiţă deschisă, iar dacă trăim azi altfel decât în 2007 (şi trăim!) e şi pentru că am intrat atunci în Europa civilizată. Cine nu mai face comparaţia cu felul în care o duceam acum 10 ani nu trebuie decât să întreprindă o vizită scurtă în Republica Moldova, în Ucraina sau în Serbia. Sau să ia la pas fostul bloc comunist, în special ţările de la Vîşegrad, care acum 10 ani erau la ani-lumină în faţa noastră, şi să constate că - excluzând infrastructura - nu avem niciun motiv de complexe de inferioritate, dimpotrivă, suntem peste ei la multe capitole.
Ca orice relaţie, şi cea a României cu UE este una susceptibilă de probleme şi nemulţumiri, şi de o parte, şi de cealaltă. Cifrele demonstrează însă o realitate indiscutabilă. De la aderare până în prezent, PIB-ul României a crescut cu peste un sfert, de la 126 miliarde de euro la 160 de miliarde de euro, exporturile României au sărit de la 29 de miliarde de euro la 54 de miliarde de euro; la rândul lor, investiţiile străine au crescut spectaculos de la 3,4 miliarde de euro, la finele lui 2006, la 60 de miliarde de euro, la finalul lui 2014.
Deschiderea graniţelor UE a făcut loc unui fenomen migraţionist de o amploare nemaiîntâlnită: aproape 3 milioane de români au părăsit ţara. Un fenomen traumatizant pentru multe familii de români şi cu consecinţe greu de prevăzut pe termen lung. Pe de altă parte, muncitorii plecaţi au trimis bani acasă, sprijinindu-şi familiile, dar şi statul, care, fără aceşti bani, ar fi avut grave probleme în vremea crizei. Muncitorii români din străinătate au fost, de fapt, cei mai mari investitori străini în România, de vreme ce, la nivelul lui 2014, ei trimiseseră acasă 61 de miliarde de euro, într-un moment în care investiţiile străine se ridicau la 60 de miliarde de euro.
E limpede că puteam profita mai mult de banii de la UE. Că puteam să ne punem la punct infrastructura, aşa cum au făcut-o alte state din regiune, aşa cum au făcut-o, mai înainte, ţări care porniseră şi ele din urmă, ca Portugalia, Grecia sau Spania, că puteam face mai mult pentru categorii defavorizate, că puteam avea un cuvânt mai greu în UE şi că ne puteam promova mai bine valorile şi munca în concertul european. În locul entuziasmului de acum 10 ani, a venit vremea raţiunii. Cu toate astea, n-ar strica să medităm cât de mult ne doream, fix acum 10 ani, să ne putem simţi cetăţeni cu drepturi depline ai Europei...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
