Pr. PETRU MARCEL SUCIU - "Într-o lume tot mai secularizată, credința e un miracol"

Claudiu Tarziu
- A lucrat șase ani ca miner, a ajuns la credință prin cultură și face apostolat într-un fel de "pustiu sufletesc", peste drum de Castelul Corvinilor, unul dintre cele mai vizitate locuri din România. Dar părintele Suciu nu crede că stă sub umbra nedreptății, ci a Proniei -

"Nu mina m-a făcut credincios, ci cartea"

- Părinte, înainte de a vă descoperi vocația de preot, ați lucrat șase ani în subteran, la Mina Vul­can. Această experiență dură, permanent în preaj­ma sau sub amenințarea morții, vi L-a des­coperit pe Dum­nezeu și v-a întărit în cre­dință?

- Eu n-am fost cu biserica. Doar când mergeam la bunicii de la Re­ghin, acolo participam la slujbe și aveam o viață cât de cât duhov­ni­ceas­că, mai ales prin grija bunicii mele. Însă când mă întorceam acasă, con­tinuam să fiu indiferent la viața re­­ligioasă. Am terminat liceul în 1989, iar în septembrie, același an, am fost luat în armată, căci n-am re­ușit la facultate. După liceu, am fost nevoit să mă angajez, pentru că fa­milia mea avea o situație materială mai dificilă. Nici după ce am intrat în mină n-am devenit credincios. Îmi amintesc că în sala de pontaj, unde ne adunam toți, era o icoană mare a Sfintei Varvara, ocro­titoarea minerilor, pe care însă n-o cinstea ni­meni; nu se închina nimeni la ea, o tratam ca pe un tablou. Sigur că minerii, în general, se tem de Dum­nezeu, își mai fac o cruce și mai spun un "Doamne, ajută-mă!", un "Doamne, ferește!", mai ales la vre­me de pri­mejdie. Dar, în rest, nu sunt niște evla­vioși. Nici eu nu eram. Culmea este că am trecut prin momente teribile, m-a prins cutremurul în mină, am văzut accidente în mină, ba am văzut și moar­tea cu ochii, într-un accident de mașină, la su­prafață, de pe urma căruia am suferit săptămâni în șir prin spitale, și tot nu mi s-au deschis ochii du­hovnicești. Norocul meu a fost însă că mi-a plăcut să citesc. Și, la un moment dat, m-am plictisit de be­letristică și am căutat literatură spirituală. Întâm­plător, mi-a picat în mână o carte despre Înviere, a Părintelui Cleopa, care m-a dat peste cap. Atunci am început să-mi pun întrebări esențiale. Pe urmă, am găsit cărți ale interbelicilor, Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Țuțea... Mi-am dat sea­ma că sunt român. Întâi asta a fost: sunt român. Apoi, ca român, că sunt creștin. Deci, am avut o cu­noaștere a lui Dumnezeu, pornind de la identitatea națională. De la românism, la ortodoxie. Și m-am cufundat tare în teologie, care îmi răspundea la toate întrebările. Citeam pe neră­su­flate tot ce se publica pe domeniu... Era o bucurie pur intelectuală. Îmi plă­cea ce aflam și să împăr­tă­șesc altora. Dar nu ca pe o credință, ci ca pe un fel de filosofie. Era o pers­pectivă fascinantă, din care puteau fi privite viața și lumea. Vorbeam despre Dumnezeu, fără să încerc să mă apropii de El. Până m-a trezit bunica. Era o ță­rancă mai educată și îi plăcea grozav ce teologie știam, dar mi-a zis: "Măi copile, tu știi ce spui, dar de ce nu te rogi, de ce nu mergi la biserică?". A fost ca o palmă. Și-atunci am început să merg la biserică. Mi-a plăcut. Sim­țeam că tot ce citisem devenea realitate, nu un adevăr abstract, ci o experiență aievea.

"La Teologie m-a trimis mama, ca să nu mă duc în mânăstire"

- V-a plăcut așa de mult încât ați hotărât să vă preoțiți?

- Ei, nu m-am gândit la așa ceva. Dar începuse să se predea religia în școală, și la Vul­can nu prea erau oameni pregă­tiți. Părintele de acolo știa că sunt preocupat de teologie, mă vedea la slujbe și mi-a propus să predau la o școală ge­ne­rală. Era greu, căci eu lucram în schimburi la mină, dar am făcut în așa fel încât am predat vreo doi ani. Eram plin de râvnă și de drag și sper să se fi folosit mulți copii. Din curățenia lor sufletească și iu­birea lor de Dumnezeu, m-am hră­nit și eu. Am crescut duhov­ni­ceș­te împreună. Dar nu am inten­țio­nat să dau la Teologie, căci mi se părea o prea mare respon­sa­bilitate să fii preot. M-a trimis ma­ma, de frică să nu mă călugăresc. Umblam numai pe la mânăstiri, țineam posturi aspre, eram numai cu Sfinții Părinți în brațe, aveam gânduri de pust­ni­cie și mama s-a speriat. Și-a zis că, decât să intru în mânăstire și să mă piardă, mai bine mă trimite la Fa­cultatea de Teologie și acolo o să găsesc pe cine­va și o să mă însor repede. Ceea ce s-a și întâmplat, în anul doi eram căsătorit. Apoi, când am terminat școala, am venit preot acasă, în Vulcan. La mine, totul s-a întâmplat firesc, treaptă cu treaptă, aproape pe neobservate. Credința m-a învăluit ușor, ca o apă, pe măsură ce am citit, m-am rugat și am trăit în biserică. Vorba ceea, nu am în buzunar un bilețel cu data când l-am descoperit pe Dumnezeu.

"Moldovenii țin de biserică"

- În calitate de preot cu trecut de miner, v-a fost greu sau ușor să-i adu­ceți pe foștii dvs. ortaci în biserică?

- Mă cunoșteau toți și aveau un oarecare respect dinainte. Mă porecliseră "pă­rintele" de când eram în mină, căci m-au văzut cum calc. S-au obișnuit de atunci că nu mănânc de dulce în post, mă mai ispiteau să mă iau la trântă cu câte un po­căit... Deci, știau cu cine au de-a face, n-au fost sur­prinși să mă vadă preot. Așa că nu mi-a fost foarte greu să mi-i apropii. Nu pe toți, dar destui. Când mergeam cu crucea, din casă în casă, mă primeau toți, chiar dacă nu erau îmbisericiți. Am făcut treabă bună, mai ales cu moldovenii, care țin de biserică mai mult decât ceilalți români. La mină au venit să lucreze, în timpul comunismului, mulți moldoveni și au ră­mas. Sunt credincioși, fac toate rânduielile. Mo­mârlanii sunt mai mândri, mai dificili. Au propriile tradiții precreștine, pe care le respectă, sunt liberi și încă­pă­țânați... Trebuia să fac pastorație specială cu ei. Mi-a fost, de pildă, foarte greu să-i conving să nu facă mâncare de dulce la pomană, pentru înmor­mân­tarea care pica în post. Le spuneam că nu le bine­cuvântez masa, dacă nu e de post. Și ziceau: "Părinte, dar nu se poate, ne râd oamenii, tăiem un porc, un vițel și facem mâncare ca lumea". Când au vă­zut că nu o scot la capăt cu mine, făceau inter­venții la toate nivelurile, și bisericești, și adminis­trative, pe la primar, pe la șeful Consiliului Jude­țean, să le dau dezlegare. Ziceam: "Nu se poate". Pâ­nă la urmă s-au dat pe brazdă.

- După 11 ani de preoție la Vulcan, v-ați mutat în Hunedoara: dintre mineri, între oțelari. Un mediu oarecum asemănător, căci presupune mun­că grea și oameni aspri, doar că lucrurile s-au schimbat între timp, mai toată industria s-a închis, orașul a sărăcit, tinerii au plecat în căutarea unui trai mai bun. Se simte o diferență și din punct de vedere spiritual?

- Da, enormă. În Vulcan erau mai mulți cre­dincioși, mulți tineri, am predat vreo 12 ani numai la liceu, după ce-am terminat Teologia, și făceam multe lucruri împreună cu copiii, erau minunați. Ti­nerii din Hunedoara nu că pleacă, fug. Abia așteaptă să termine școala, să meargă în alte orașe mai pros­pere. În ultimele două decenii, numărul de locuitori s-a înjumătățit. După închiderea combinatului și a Întreprinderii de Construcții Siderurgice (ICSH), cei care erau de prin alte locuri s-au întors la obârșii. Au rămas pensionarii, care nu au avut încotro, și puținii oameni care au învățat să se descurce în noul regim. Prin urmare, este o atmosferă mai degrabă apăsătoare, lipsită de speranță. Mulți nu pot veni la biserică, fiind bolnavi și bătrâni. Nu-i nimic, merg eu la ei. În plus, noi, la catedrală, aflată în centrul vechi, suntem într-o margine a orașului nou, cons­truit în comunism. Așa că nu prea avem multă lume în preajmă și e greu pentru enoriași să ajungă la biserică. În timpul comunismului, oamenii și-au pier­dut obiceiul de a veni la biserică. Pe acea vre­me, orașul avea doar trei biserici la nouăzeci de mii de locuitori! Oamenii lucrau în schimburi, inclusiv duminica... După 1990, au început să se mai schim­be lucrurile, s-au construit biserici noi, s-au reîm­păr­țit parohiile, însă... cel puțin aici, la noi, e o zonă cam părăsită. Slujim Sfânta Liturghie de patru ori pe săptămână și, de multe ori, suntem singuri în bi­serică. Duminica e plin, dar atât. Mai e o pro­blemă de catehizare. Oamenii cred, dar nu știu în ce cred, au deprins anumite obiceiuri greșite, se spo­vedesc fără canon de spovedanie și cer să facă asta în tim­pul Liturghiei, când preotul are altă treabă: se îm­păr­tășesc numai din An în Paști, că nu trebuie mai mult etc. Nu am cu cine să fac strană, la Vulcan am făcut mai multe coruri... Hunedoara re­devine vie numai o lună pe an, în august, când vin în concedii cei ple­cați la muncă în străinătate. Atunci și viața bisericii e foarte intensă. Nu pri­di­dim să botezăm și să cu­nunăm, biserica e plină mai tot timpul. Pe ur­mă, se lasă din nou tăcerea. Paro­hii­le noastre s-au mu­tat în Spania, Italia și în alte colțuri de lume. Așa încât ne zba­tem și în nevoi financiare. Catedrala noastră, ridicată în 1947, cu hramul "Sfinții Îm­pă­rați Cons­tantin și Elena", este monument de arhi­tec­tură și trebuie reabilitată, dar nu sunt bani. A fost făcută de același arhitect care a proiectat și biserica Mâ­năstirii Cașin din București, D. Ionescu-Bere­chet. Ctitorul ei este Constantin Bursan, avocat, depu­tat liberal de Hu­nedoara, în mai multe legislaturi, pe­trolist, mi­nis­tru și cel mai mare "Mecena" de pe aceste me­lea­guri. A construit și 11 biserici în județ, cămine cul­­turale, casa de cultură și sediul primăriei din orașul Hunedoara. Este un martir al închisorilor co­muniste. L-au con­dam­nat, sub acuzația de spio­naj, ca să-i ia averea. Îl pomenim la fiecare slujbă și nă­dăjduim ca Hune­doara să mai dea astfel de oameni.

"Dacă lipsesc o zi de la biserică, nu mai sunt om"

- Ce vă mai motivează, ca preot, în aceste con­diții?

- Rostul unui preot este să-L dea pe Hristos oamenilor. Asta fac și ar trebui să fie suficient. Turma care ți s-a dat este în seama ta, chiar și dacă are numai oi sterpe, răspunzi de ea. E bucurie mare când câștigi pe unul pentru credință. Într-o lume tot mai secularizată, credința e un miracol, așa încât nu e loc de descurajare, ci de învrednicire de astfel de minuni. Faptul că, în condițiile astea, vin atâția oameni la biserică, se spovedesc, se împărtășesc și caută să înțeleagă ceva din bogăția ortodoxiei e și bucurie, e și minune. Iar toate acestea te fac să tră­iești în timpul Bisericii, deci te obișnuiești cu veș­ni­cia. Când slujești lui Dumnezeu, trăiești veșnicia încă din lumea asta. Este un astăzi pe care îl iei mereu de la capăt. Dacă nu mă duc la biserică într-o zi, ceva îmi lipsește, parcă nu mai sunt om.