"Nu mina m-a făcut credincios, ci cartea"
- Părinte, înainte de a vă descoperi vocația de preot, ați lucrat șase ani în subteran, la Mina Vulcan. Această experiență dură, permanent în preajma sau sub amenințarea morții, vi L-a descoperit pe Dumnezeu și v-a întărit în credință?
- Eu n-am fost cu biserica. Doar când mergeam la bunicii de la Reghin, acolo participam la slujbe și aveam o viață cât de cât duhovnicească, mai ales prin grija bunicii mele. Însă când mă întorceam acasă, continuam să fiu indiferent la viața religioasă. Am terminat liceul în 1989, iar în septembrie, același an, am fost luat în armată, căci n-am reușit la facultate. După liceu, am fost nevoit să mă angajez, pentru că familia mea avea o situație materială mai dificilă. Nici după ce am intrat în mină n-am devenit credincios. Îmi amintesc că în sala de pontaj, unde ne adunam toți, era o icoană mare a Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor, pe care însă n-o cinstea nimeni; nu se închina nimeni la ea, o tratam ca pe un tablou. Sigur că minerii, în general, se tem de Dumnezeu, își mai fac o cruce și mai spun un "Doamne, ajută-mă!", un "Doamne, ferește!", mai ales la vreme de primejdie. Dar, în rest, nu sunt niște evlavioși. Nici eu nu eram. Culmea este că am trecut prin momente teribile, m-a prins cutremurul în mină, am văzut accidente în mină, ba am văzut și moartea cu ochii, într-un accident de mașină, la suprafață, de pe urma căruia am suferit săptămâni în șir prin spitale, și tot nu mi s-au deschis ochii duhovnicești. Norocul meu a fost însă că mi-a plăcut să citesc. Și, la un moment dat, m-am plictisit de beletristică și am căutat literatură spirituală. Întâmplător, mi-a picat în mână o carte despre Înviere, a Părintelui Cleopa, care m-a dat peste cap. Atunci am început să-mi pun întrebări esențiale. Pe urmă, am găsit cărți ale interbelicilor, Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Țuțea... Mi-am dat seama că sunt român. Întâi asta a fost: sunt român. Apoi, ca român, că sunt creștin. Deci, am avut o cunoaștere a lui Dumnezeu, pornind de la identitatea națională. De la românism, la ortodoxie. Și m-am cufundat tare în teologie, care îmi răspundea la toate întrebările. Citeam pe nerăsuflate tot ce se publica pe domeniu... Era o bucurie pur intelectuală. Îmi plăcea ce aflam și să împărtășesc altora. Dar nu ca pe o credință, ci ca pe un fel de filosofie. Era o perspectivă fascinantă, din care puteau fi privite viața și lumea. Vorbeam despre Dumnezeu, fără să încerc să mă apropii de El. Până m-a trezit bunica. Era o țărancă mai educată și îi plăcea grozav ce teologie știam, dar mi-a zis: "Măi copile, tu știi ce spui, dar de ce nu te rogi, de ce nu mergi la biserică?". A fost ca o palmă. Și-atunci am început să merg la biserică. Mi-a plăcut. Simțeam că tot ce citisem devenea realitate, nu un adevăr abstract, ci o experiență aievea.
"La Teologie m-a trimis mama, ca să nu mă duc în mânăstire"
- V-a plăcut așa de mult încât ați hotărât să vă preoțiți?
- Ei, nu m-am gândit la așa ceva. Dar începuse să se predea religia în școală, și la Vulcan nu prea erau oameni pregătiți. Părintele de acolo știa că sunt preocupat de teologie, mă vedea la slujbe și mi-a propus să predau la o școală generală. Era greu, căci eu lucram în schimburi la mină, dar am făcut în așa fel încât am predat vreo doi ani. Eram plin de râvnă și de drag și sper să se fi folosit mulți copii. Din curățenia lor sufletească și iubirea lor de Dumnezeu, m-am hrănit și eu. Am crescut duhovnicește împreună. Dar nu am intenționat să dau la Teologie, căci mi se părea o prea mare responsabilitate să fii preot. M-a trimis mama, de frică să nu mă călugăresc. Umblam numai pe la mânăstiri, țineam posturi aspre, eram numai cu Sfinții Părinți în brațe, aveam gânduri de pustnicie și mama s-a speriat. Și-a zis că, decât să intru în mânăstire și să mă piardă, mai bine mă trimite la Facultatea de Teologie și acolo o să găsesc pe cineva și o să mă însor repede. Ceea ce s-a și întâmplat, în anul doi eram căsătorit. Apoi, când am terminat școala, am venit preot acasă, în Vulcan. La mine, totul s-a întâmplat firesc, treaptă cu treaptă, aproape pe neobservate. Credința m-a învăluit ușor, ca o apă, pe măsură ce am citit, m-am rugat și am trăit în biserică. Vorba ceea, nu am în buzunar un bilețel cu data când l-am descoperit pe Dumnezeu.
"Moldovenii țin de biserică"
- În calitate de preot cu trecut de miner, v-a fost greu sau ușor să-i aduceți pe foștii dvs. ortaci în biserică?
- Mă cunoșteau toți și aveau un oarecare respect dinainte. Mă porecliseră "părintele" de când eram în mină, căci m-au văzut cum calc. S-au obișnuit de atunci că nu mănânc de dulce în post, mă mai ispiteau să mă iau la trântă cu câte un pocăit... Deci, știau cu cine au de-a face, n-au fost surprinși să mă vadă preot. Așa că nu mi-a fost foarte greu să mi-i apropii. Nu pe toți, dar destui. Când mergeam cu crucea, din casă în casă, mă primeau toți, chiar dacă nu erau îmbisericiți. Am făcut treabă bună, mai ales cu moldovenii, care țin de biserică mai mult decât ceilalți români. La mină au venit să lucreze, în timpul comunismului, mulți moldoveni și au rămas. Sunt credincioși, fac toate rânduielile. Momârlanii sunt mai mândri, mai dificili. Au propriile tradiții precreștine, pe care le respectă, sunt liberi și încăpățânați... Trebuia să fac pastorație specială cu ei. Mi-a fost, de pildă, foarte greu să-i conving să nu facă mâncare de dulce la pomană, pentru înmormântarea care pica în post. Le spuneam că nu le binecuvântez masa, dacă nu e de post. Și ziceau: "Părinte, dar nu se poate, ne râd oamenii, tăiem un porc, un vițel și facem mâncare ca lumea". Când au văzut că nu o scot la capăt cu mine, făceau intervenții la toate nivelurile, și bisericești, și administrative, pe la primar, pe la șeful Consiliului Județean, să le dau dezlegare. Ziceam: "Nu se poate". Până la urmă s-au dat pe brazdă.
- După 11 ani de preoție la Vulcan, v-ați mutat în Hunedoara: dintre mineri, între oțelari. Un mediu oarecum asemănător, căci presupune muncă grea și oameni aspri, doar că lucrurile s-au schimbat între timp, mai toată industria s-a închis, orașul a sărăcit, tinerii au plecat în căutarea unui trai mai bun. Se simte o diferență și din punct de vedere spiritual?
- Da, enormă. În Vulcan erau mai mulți credincioși, mulți tineri, am predat vreo 12 ani numai la liceu, după ce-am terminat Teologia, și făceam multe lucruri împreună cu copiii, erau minunați. Tinerii din Hunedoara nu că pleacă, fug. Abia așteaptă să termine școala, să meargă în alte orașe mai prospere. În ultimele două decenii, numărul de locuitori s-a înjumătățit. După închiderea combinatului și a Întreprinderii de Construcții Siderurgice (ICSH), cei care erau de prin alte locuri s-au întors la obârșii. Au rămas pensionarii, care nu au avut încotro, și puținii oameni care au învățat să se descurce în noul regim. Prin urmare, este o atmosferă mai degrabă apăsătoare, lipsită de speranță. Mulți nu pot veni la biserică, fiind bolnavi și bătrâni. Nu-i nimic, merg eu la ei. În plus, noi, la catedrală, aflată în centrul vechi, suntem într-o margine a orașului nou, construit în comunism. Așa că nu prea avem multă lume în preajmă și e greu pentru enoriași să ajungă la biserică. În timpul comunismului, oamenii și-au pierdut obiceiul de a veni la biserică. Pe acea vreme, orașul avea doar trei biserici la nouăzeci de mii de locuitori! Oamenii lucrau în schimburi, inclusiv duminica... După 1990, au început să se mai schimbe lucrurile, s-au construit biserici noi, s-au reîmpărțit parohiile, însă... cel puțin aici, la noi, e o zonă cam părăsită. Slujim Sfânta Liturghie de patru ori pe săptămână și, de multe ori, suntem singuri în biserică. Duminica e plin, dar atât. Mai e o problemă de catehizare. Oamenii cred, dar nu știu în ce cred, au deprins anumite obiceiuri greșite, se spovedesc fără canon de spovedanie și cer să facă asta în timpul Liturghiei, când preotul are altă treabă: se împărtășesc numai din An în Paști, că nu trebuie mai mult etc. Nu am cu cine să fac strană, la Vulcan am făcut mai multe coruri... Hunedoara redevine vie numai o lună pe an, în august, când vin în concedii cei plecați la muncă în străinătate. Atunci și viața bisericii e foarte intensă. Nu prididim să botezăm și să cununăm, biserica e plină mai tot timpul. Pe urmă, se lasă din nou tăcerea. Parohiile noastre s-au mutat în Spania, Italia și în alte colțuri de lume. Așa încât ne zbatem și în nevoi financiare. Catedrala noastră, ridicată în 1947, cu hramul "Sfinții Împărați Constantin și Elena", este monument de arhitectură și trebuie reabilitată, dar nu sunt bani. A fost făcută de același arhitect care a proiectat și biserica Mânăstirii Cașin din București, D. Ionescu-Berechet. Ctitorul ei este Constantin Bursan, avocat, deputat liberal de Hunedoara, în mai multe legislaturi, petrolist, ministru și cel mai mare "Mecena" de pe aceste meleaguri. A construit și 11 biserici în județ, cămine culturale, casa de cultură și sediul primăriei din orașul Hunedoara. Este un martir al închisorilor comuniste. L-au condamnat, sub acuzația de spionaj, ca să-i ia averea. Îl pomenim la fiecare slujbă și nădăjduim ca Hunedoara să mai dea astfel de oameni.
"Dacă lipsesc o zi de la biserică, nu mai sunt om"
- Ce vă mai motivează, ca preot, în aceste condiții?
- Rostul unui preot este să-L dea pe Hristos oamenilor. Asta fac și ar trebui să fie suficient. Turma care ți s-a dat este în seama ta, chiar și dacă are numai oi sterpe, răspunzi de ea. E bucurie mare când câștigi pe unul pentru credință. Într-o lume tot mai secularizată, credința e un miracol, așa încât nu e loc de descurajare, ci de învrednicire de astfel de minuni. Faptul că, în condițiile astea, vin atâția oameni la biserică, se spovedesc, se împărtășesc și caută să înțeleagă ceva din bogăția ortodoxiei e și bucurie, e și minune. Iar toate acestea te fac să trăiești în timpul Bisericii, deci te obișnuiești cu veșnicia. Când slujești lui Dumnezeu, trăiești veșnicia încă din lumea asta. Este un astăzi pe care îl iei mereu de la capăt. Dacă nu mă duc la biserică într-o zi, ceva îmi lipsește, parcă nu mai sunt om.