ANCHETĂ "FORMULA AS": Există bucurii în noiembrie?

- De când e lumea, reputaţia ultimei luni de toamnă e groaznică: frig, ceaţă, melancolii şi depresie. Oare Brumarul bătrânilor noştri să fie cea mai urâtă filă din calendar? Primele răspunsuri le aparţin unor scriitori şi unui mare muzician. Îi poftim, însă, şi pe cititorii revistei, să transforme priveliştea cenuşie a toamnei, în hârtie de scris -

Matei Florian
Miros de noiembrie

Noiembrie e bine să te găsească la marginea oraşului. La fereastra unui bloc, cu o cafea fier­binte în palme. Să aştepţi la geam să se risipească ceaţa, să te uite Dumnezeu aşteptând. Până când nu mai ai cafea, până ţi se răcesc palmele. Pâ­nă când dispare ceaţa, până când auzi tânguirea aceea ma­gică - "fiare vechi luăăăăm". Şi cântecul să te trezească, să închizi fe­reas­tra, să te îmbraci şi să ieşi afa­ră. Şi mai întâi să vină la tine vân­tul. Să-l vezi cum vine, bucuros că te vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare. Să te umple de frunze de sus până jos ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e băiat bun, cel mai aiurit şi jucăuş dintre toate vânturile anului, şi n-ai cum să te superi pe el, când vezi cu câtă poftă răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni; pur şi simplu n-ai cum. Uite-l, a venit până la tine, ţi-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, ţi-a adus şi mi­nună­ţia asta de miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum, cel mai frumos miros pe care-l poţi întâlni la marginea vreunui oraş, mirosul de noiembrie, mi­rosul pe care ai vrea să-l dăruieşti iubitei cândva, dacă ci­neva va şti cum să-l prefacă în parfum. Şi auzi nişte câini de-acolo de unde a venit vântul cu miros de frig şi fum, şi închizi ochii ca să asculţi mai bine, şi închizi ochii ca să mulţumeşti cerului că locuieşti aici. Trebuie doar să traversezi ca să ajungi. De asta e bine să stai la marginea oraşului.Îl laşi pe el, pe oraş, cu zgomotul, tramvaiele, maşinile şi autobuzele lui, să-şi vadă de claxonat şi frâne la intersecţii, iar tu găseşti o zebră, treci pe ea şi dispari acolo unde încă mai sunt câini şi case cu oameni care să-şi facă focul. Aici, la mar­ginea oraşului, dincolo de zebra din faţa blocului tău, începe noiembrie. Aici e aerul pe care l-ai numi albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de munte, aerul care se strânge în tine, te umple şi te mângâie când îl respiri, aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră. Şi dacă ar fi să spui ce înseamnă albastru, ar trebui să închizi iar ochii şi să simţi că în curând va ninge. Ăsta e noiembrie de la marginea oraşului tău, o aşteptare albastră şi cuminte a ninsorii, un timp încet şi molcom şi vrăjit care te mângâie pe dinăuntru, te linişteşte şi îţi spune că nu mai e mult şi va veni Crăciunul. Noiembrie e aşteptare. No­iembrie e mirosul ăsta de plăcintă de dovleac, cu vanilie şi scorţişoară, pe străzi mici, cu frunze şi câini. Noiembrie înseamnă plăpumi şi aşternuturi scoase în curte, la aer, în frig. Noiembrie înseamnă paşii tăi printr-un covor galben. Fâşâitul adormitor al frunzelor. Noiembrie sunt toate putinile cu varză murată, gustul ăla de zea­mă acră care te scoală din morţi. Noiembrie e lu­mina puţină care începe să se­mene a seară, dis-de-di­mineaţă. Noiembrie e mâ­na iubitei în mâna ta, mâinile voastre tă­când, cuminţi, una în­tr-alta, pe străzile cu câini şi frunze şi miros de fum, de la marginea ora­şului. Noiembrie e ca şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria în­cre­menită. Noiembrie e scrisul şi mirosul de prună din ţoiul cu ţuică. Noiembrie e plapuma cu care începi să te înveleşti. Noiembrie e toată ceaţa asta care ajunge din nou la tine şi îţi ascunde lucrurile şi lumina în plimbarea ta care nu se mai sfârşeşte. Noiembrie e zebra pe care o traversezi din nou, înspre blocuri. Locuiesc la mar­ginea oraşului, e no­iembrie, am o cafea fierbinte în palme. Aştept la geam să se risipească ceaţa.

Veronica D. Niculescu
Anotimpul meu preferat

Mă deprimă verile. Să folosim cuvântul ăsta îns­păimântător din prima propoziţie şi să scăpăm de el. De câte ori se termină va­ra, simt că m-am salvat încă o dată. Ce mi-au făcut verile? Ni­mic special. Dar nu-mi prieşte nici căldura, nici gălăgia, nici muzica uşurică, răzbătând din toate boxele şi ungherele - fiindcă nu e a mea, nu e a mea. Ce aduce toamna? Linişte, ritm, culoare, savoare, salvare. Când vine toamna, mă acopăr confortabil şi pornesc pe străzi ca un câine care rupe lanţul şi o zbugheşte pe poartă, amuşinând fiecare alee, răscolind frunze, dezvelind amintiri, construind amintiri, sunt animalul care ştie fiecare colţ de bordură, fiecare piatră de pe marginea drumului, pe toate le regăsesc, le salut. Vară de vară, traduc la vreo carte fiindcă ştiu că nu voi fi în stare să scriu. Mă topesc începând de la degetele care saltă pe tastatura fierbinte, în zumzetul computerului, adunând mii de semne, sute de pa­gini, bifând capitole traduse, părţi recitite - mereu cu ochii spre toam­nă. Ştiu că acolo se află, întotdeauna, salvarea.
Nu cred în negura zilelor de luni - sunt oameni care pun ziua de luni pe perete şi trag în ea cu săgeţi. Eu văd bucurie acolo, început, splen­didă tresărire. Şi la fel cred în toamnă, e anotimpul meu preferat.
Septembrie e, uneori, doar o pre­lungire a verii. Mimozele încă-s în floare. Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. Noiembrie! Mă trezesc dimineaţa devreme - e în­tu­neric la şase. Aprind o veioză. Îmi fac o cafea. Îmi încropesc micul bagaj. Laptopul verde, o agendă, ochelarii. La şapte şi un pic s-a luminat şi pornesc. Uşa blocului scrâşneşte uşor. Pe trepte e covor de frunze, abia mai târziu va veni o femeie şi unii oameni vor spune că ea face curat. Va aduna frunzele astea cu mătura, le va înghesui în saci, sacii vor sta aliniaţi lângă tomberoane, la stradă, aşteptând o maşină cu aerul că nu aşteaptă nimic. Nu acum. E atât de devreme! Acum, covorul de frunze scuturate de vântul de azi-noapte, din tei, din mesteceni şi nuci, se aşterne până departe. De la scara mea, pe tro­tuarul îngust, cale de încă un bloc jumătate. Şi deo­dată, pe o străduţă dosnică, însufleţit dintr-o dată, covorul de frunze se suie pe-un gard, fre­do­nând un cântecel cu un glas galben, viu. Şi rea­pa­re, verzui, un pic mai departe, la colţ. Îmi ajunge până la glezne acum, calc prin aur, jad, chihlim­bare, rubine. Mă gândesc la Klaus Kinski, cum trăia el într-o cameră plină de frunze uscate, cum venea el foşnind prin stratul care îi ajungea la genunchi, şi-i deschidea poştaşului sosit c-o scri­soare. O cioară grivă tresare, saltă un pic, are doar un picior. La Universitate cobor la metrou, apoi drumul conti­nuă iarăşi pe jos, de la Unirea, spre bibliotecă. Am venit aici fiindcă vreau să scriu despre toamnă, despre acest noiembrie splendid, care ne frânge inimile şi ne lasă fără suflare. Ano­timpul în care m-am îndrăgostit şi-am primit şi-am pierdut, anotimpul în care am început şi-am încheiat cărţi şi poveşti, anotimpul care scânteiază din faţete blând şlefuite - stropi de apă pe balus­trade, brumă pe firele groase de iarbă, felinarele străzii aprinse devreme, stinse târziu, ferestrele caselor luminate seara, când te plimbi fără ţintă şi poţi zări candelabre, vreun glob pământesc pe-un dulap, rafturi cu cărţi, ferigi aplecate blând către încuietori care nici nu se văd. E încă devreme. Mă uit la şirul de copaci de pe mal, la pescarul care-şi înşiră momelile, la câte-un trecător grăbit, zgribulit, care poate că vine la bibliotecă, ca mine, sau poate la tri­bunal, peste drum, supărat că e vreme urâtă. Îl tai pe "urâtă" cu o linie subţire, mă îndepărtez de fereastră şi mă aşez să scriu despre toamnă: de ce mă cuibăresc de fiecare dată în braţele ei, cu atâta nebună plăcere?

Teodor Dună
Reîntoarcerea ochilor din ţările calde

Acum, lucrurile par că devin mai reci, ca şi cum ar sta numai în fri­gi­der, cerul seamănă cu un covor murdar, iar in­sis­tenţele ploii sunt exasperante. Se ivesc din senin mănuşile, căciuliţele, ciorăpeii mai groşi. Îngropat în haine, corpul se joacă de-a pititea cu el însuşi. Unii sunt foarte supăraţi pe lu­na noiembrie: se plâng de frig, se plâng şi de preatimpuria cădere a nopţii. Eu nu sunt deloc supărat. Dimpotrivă.
Dacă oamenii mari îşi pun în debara lucruri care să ţină de foame, eu adun toată vara lucruri care pot ţine de cald: frunze, mici obiecte pierdute, pietricele fierbinţi, pernuţe pentru păpuşi şi altele de felul ăsta. În noiembrie, pereţii sunt foarte im­portanţi pentru că devin puţin altceva decât nişte bucăţi inerte de beton. Întotdeauna, pe 1 noiem­brie, le desfac nasturii, îi umplu cu obiectele care au fost măcar odată calde şi apoi închei la loc hăinuţa de tencuială. Astfel, pereţii încep să seme­ne cu nişte plăpumi groase, şi camerele nu mai rămân doar camere, ci se transformă în paturi de zeci de metri pătraţi: paturi cu uşi şi ferestre, paturi cu holuri şi unghere, paturi cu rafturi, clanţe şi bibelouri. Tavanul se transformă într-un baldachin, iar apa din cadă devine un mic lac fierbinte. În noiembrie, şi obiectele sunt cu mult mai cuminţi. Vor foarte mult să nu mai fie lăsate singure şi le pare rău că nu au degete, să fie ţinute de ele.
Toate lucrurile din camerele-paturi se trans­formă în perne mai mici sau mai mari. În perne pentru mâini. În perne pentru linişte. Chiar şi umerii bărbaţilor îşi reamintesc acum că au fost perne delicate şi cheamă tandrele căpşoare coafate şi demachiate spre vis. Fostele corpuri umede ale verii sunt înlocuite de trupurile care vor să fie vin­decate de frig prin îmbrăţişare. Şi aş vorbi în­delung, dacă nu mi-ar fi ruşine, de erotismul subtil şi ignorat al frigului.
În noiembrie, nu mai ai nimic de privit pe fereastră, însă acum ridici puţin pijamaua fiinţei de lângă tine şi numeri pistruii şi măsori cu com­pa­sul degetelor distanţa dintre ei. Iar în lipsa pis­tru­­ilor, câteva aluniţe tot vor semăna cu conturul unei mici galaxii - singura galaxie pe care o poţi mângâia.
În noiembrie, cerul pare mâzgălit cu o cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, îna­inte să se culce, se înve­leşte cu plapuma lui no­roasă. Iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în no­iembrie, atât de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi.
Tot în noiembrie, ca prin vrajă, dispar din metrouri şi de pe străzi decolteurile şi lungile picioare de culoarea caramelei. Însă apar ochii. În noiembrie se arată, proaspăt renăscuţi, cei mai mulţi ochi. Fie ruşinaţi de goliciunea lor, fie mai fascinanţi decât cel mai desăvârşit decolteu. Decolteurile sunt, precum gheparzii, făpturi tropicale, care nu rezistă sfârşitului de toam­nă. De câteva ori m-am întrebat dacă există un loc în care hibernează decolteurile şi picioarele de vară care traversează spaţiile bunei noastre cuviinţe. Însă acum mă mulţu­mesc cu reîntoarcerea ochilor din ţările calde, cu camerele-paturi şi cu sfârşitul acestei pa­gini, moale ca o pernă pentru copii.

Dan Grigore
Luxul melancoliei

Noiembrie e luna în care s-a născut tatăl meu, aşa că mă gândesc foarte mult la el. În noiembrie, mi s-au întâmplat, fericit, foarte multe lucruri, în stagiunile în care am cântat. În noiembrie îmi place să văd cum se lasă bruma peste livada de la ţară, la care merg aproape săptămânal. În noiembrie, mă pot aşeza la pian în singurătate, să cânt un in­termezzo de Brahms, a cărui indicaţie de tempo e doar mesto (adică trist), o muzică de Scriabin sau chiar un Jora, cu unul din pre­ludiile lui. E vreme de uitat la filme şi de mers la teatru. Am văzut recent, în cadrul Fes­ti­valului Naţional de Teatru, "Livada cu Vişini", cu nişte actori ruşi fenomenali, un spec­tacol în care scena era toată sala. Am trăit la o palmă de mine un joc de o intensitate şi o forţă extraordinare.
Nu mă tem de noiembrie, nu mă tem de toamna târzie, cum nu mă tem nici de vară. Totul de­pinde de unde eşti. De unde eşti, fiind undeva. Uneori, super­fi­cialul unei zile de vară te poate respinge spre o interioritate pe care nu o găseai altfel.
Mie, noiembrie îmi dă foarte mult. Îmi dă sen­timentul ăsta de final al vegetaţiei, al luminilor şi culorilor, care merge foarte bine şi în muzică, şi în viaţă. Sunt întâmplări ale naturii care nu te poţi face că nu există. Sunt unde, vibraţii de care nu te poţi rupe. E acest farmec cre­puscular care cheamă melan­colia, prinţul adormit în fie­care din noi.
Îmi amintesc de un recital al lui Radu Lupu, la care am trăit o revelaţie. Cânta "Dan­surile Ligii Davidienilor" de Schumann, o piesă care vor­bea despre începutul unei lumi. O cânta splendid, dar o cânta crepuscular, ca pe un sfârşit, ca pe o eternă obo­sea­lă, o «lassitude». Şi no­iembrie poate fi privit aşa, un sfârşit care e şi început. În fond, me­lancolia e un lux. Ar trebui să ne dăm voie s-o simţim, să nu ne mai privim chiorâş triste­ţi­le, pentru că şi ele sunt parte din noi. Orice tristeţe, orice durere te obligă să-ţi recu­noşti golurile, lipsurile, nevoile, să-ţi vezi valurile şi idealurile de care te-ai îndepărtat sau care au fost luate de la tine. N-aş fi fost acelaşi, fă­ră tris­teţile mele, fără încercările mele, pe care îmi place să cred că le-am trecut pe dedesubt, nu pe dea­supra. N-aş fi putut fi acelaşi, fără «no­iem­brie» - luna aceasta în care revin la întâlnirea cu mine, bâj­bâi după mine însumi, mă caut prin di­verse cotloane şi uneori mă mai şi găsesc. No­iembrie mă ajută să mă ajung din urmă, măcar o dată pe an.

Reproduceri după picturi de EMIL MUREŞAN