Matei Florian
Miros de noiembrie
Noiembrie e bine să te găsească la marginea orașului. La fereastra unui bloc, cu o cafea fierbinte în palme. Să aștepți la geam să se risipească ceața, să te uite Dumnezeu așteptând. Până când nu mai ai cafea, până ți se răcesc palmele. Până când dispare ceața, până când auzi tânguirea aceea magică - "fiare vechi luăăăăm". Și cântecul să te trezească, să închizi fereastra, să te îmbraci și să ieși afară. Și mai întâi să vină la tine vântul. Să-l vezi cum vine, bucuros că te vede, fugărind niște frunze, făcându-le să zboare. Să te umple de frunze de sus până jos ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e băiat bun, cel mai aiurit și jucăuș dintre toate vânturile anului, și n-ai cum să te superi pe el, când vezi cu câtă poftă răsucește frunzele în aer și le face să zboare, ca pe niște fluturi galbeni; pur și simplu n-ai cum. Uite-l, a venit până la tine, ți-a dăruit frunze, a îngălbenit aleea și a făcut-o să danseze, și, pe deasupra, ți-a adus și minunăția asta de miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig și fum, cel mai frumos miros pe care-l poți întâlni la marginea vreunui oraș, mirosul de noiembrie, mirosul pe care ai vrea să-l dăruiești iubitei cândva, dacă cineva va ști cum să-l prefacă în parfum. Și auzi niște câini de-acolo de unde a venit vântul cu miros de frig și fum, și închizi ochii ca să asculți mai bine, și închizi ochii ca să mulțumești cerului că locuiești aici. Trebuie doar să traversezi ca să ajungi. De asta e bine să stai la marginea orașului. Îl lași pe el, pe oraș, cu zgomotul, tramvaiele, mașinile și autobuzele lui, să-și vadă de claxonat și frâne la intersecții, iar tu găsești o zebră, treci pe ea și dispari acolo unde încă mai sunt câini și case cu oameni care să-și facă focul. Aici, la marginea orașului, dincolo de zebra din fața blocului tău, începe noiembrie. Aici e aerul pe care l-ai numi albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos și rece ca o apă de munte, aerul care se strânge în tine, te umple și te mângâie când îl respiri, aerul ca o vrajă, aerul ca o așteptare. Și dacă așteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră. Și dacă ar fi să spui ce înseamnă albastru, ar trebui să închizi iar ochii și să simți că în curând va ninge. Ăsta e noiembrie de la marginea orașului tău, o așteptare albastră și cuminte a ninsorii, un timp încet și molcom și vrăjit care te mângâie pe dinăuntru, te liniștește și îți spune că nu mai e mult și va veni Crăciunul. Noiembrie e așteptare. Noiembrie e mirosul ăsta de plăcintă de dovleac, cu vanilie și scorțișoară, pe străzi mici, cu frunze și câini. Noiembrie înseamnă plăpumi și așternuturi scoase în curte, la aer, în frig. Noiembrie înseamnă pașii tăi printr-un covor galben. Fâșâitul adormitor al frunzelor. Noiembrie sunt toate putinile cu varză murată, gustul ăla de zeamă acră care te scoală din morți. Noiembrie e lumina puțină care începe să semene a seară, dis-de-dimineață. Noiembrie e mâna iubitei în mâna ta, mâinile voastre tăcând, cuminți, una într-alta, pe străzile cu câini și frunze și miros de fum, de la marginea orașului. Noiembrie e ca și cum ar ninge, noiembrie e bucuria încremenită. Noiembrie e scrisul și mirosul de prună din țoiul cu țuică. Noiembrie e plapuma cu care începi să te învelești. Noiembrie e toată ceața asta care ajunge din nou la tine și îți ascunde lucrurile și lumina în plimbarea ta care nu se mai sfârșește. Noiembrie e zebra pe care o traversezi din nou, înspre blocuri. Locuiesc la marginea orașului, e noiembrie, am o cafea fierbinte în palme. Aștept la geam să se risipească ceața.
Veronica D. Niculescu
Anotimpul meu preferat
Mă deprimă verile. Să folosim cuvântul ăsta înspăimântător din prima propoziție și să scăpăm de el. De câte ori se termină vara, simt că m-am salvat încă o dată. Ce mi-au făcut verile? Nimic special. Dar nu-mi priește nici căldura, nici gălăgia, nici muzica ușurică, răzbătând din toate boxele și ungherele - fiindcă nu e a mea, nu e a mea. Ce aduce toamna? Liniște, ritm, culoare, savoare, salvare. Când vine toamna, mă acopăr confortabil și pornesc pe străzi ca un câine care rupe lanțul și o zbughește pe poartă, amușinând fiecare alee, răscolind frunze, dezvelind amintiri, construind amintiri, sunt animalul care știe fiecare colț de bordură, fiecare piatră de pe marginea drumului, pe toate le regăsesc, le salut. Vară de vară, traduc la vreo carte fiindcă știu că nu voi fi în stare să scriu. Mă topesc începând de la degetele care saltă pe tastatura fierbinte, în zumzetul computerului, adunând mii de semne, sute de pagini, bifând capitole traduse, părți recitite - mereu cu ochii spre toamnă. Știu că acolo se află, întotdeauna, salvarea.
Nu cred în negura zilelor de luni - sunt oameni care pun ziua de luni pe perete și trag în ea cu săgeți. Eu văd bucurie acolo, început, splendidă tresărire. Și la fel cred în toamnă, e anotimpul meu preferat.
Septembrie e, uneori, doar o prelungire a verii. Mimozele încă-s în floare. Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. Noiembrie! Mă trezesc dimineața devreme - e întuneric la șase. Aprind o veioză. Îmi fac o cafea. Îmi încropesc micul bagaj. Laptopul verde, o agendă, ochelarii. La șapte și un pic s-a luminat și pornesc. Ușa blocului scrâșnește ușor. Pe trepte e covor de frunze, abia mai târziu va veni o femeie și unii oameni vor spune că ea face curat. Va aduna frunzele astea cu mătura, le va înghesui în saci, sacii vor sta aliniați lângă tomberoane, la stradă, așteptând o mașină cu aerul că nu așteaptă nimic. Nu acum. E atât de devreme! Acum, covorul de frunze scuturate de vântul de azi-noapte, din tei, din mesteceni și nuci, se așterne până departe. De la scara mea, pe trotuarul îngust, cale de încă un bloc jumătate. Și deodată, pe o străduță dosnică, însuflețit dintr-o dată, covorul de frunze se suie pe-un gard, fredonând un cântecel cu un glas galben, viu. Și reapare, verzui, un pic mai departe, la colț. Îmi ajunge până la glezne acum, calc prin aur, jad, chihlimbare, rubine. Mă gândesc la Klaus Kinski, cum trăia el într-o cameră plină de frunze uscate, cum venea el foșnind prin stratul care îi ajungea la genunchi, și-i deschidea poștașului sosit c-o scrisoare. O cioară grivă tresare, saltă un pic, are doar un picior. La Universitate cobor la metrou, apoi drumul continuă iarăși pe jos, de la Unirea, spre bibliotecă. Am venit aici fiindcă vreau să scriu despre toamnă, despre acest noiembrie splendid, care ne frânge inimile și ne lasă fără suflare. Anotimpul în care m-am îndrăgostit și-am primit și-am pierdut, anotimpul în care am început și-am încheiat cărți și povești, anotimpul care scânteiază din fațete blând șlefuite - stropi de apă pe balustrade, brumă pe firele groase de iarbă, felinarele străzii aprinse devreme, stinse târziu, ferestrele caselor luminate seara, când te plimbi fără țintă și poți zări candelabre, vreun glob pământesc pe-un dulap, rafturi cu cărți, ferigi aplecate blând către încuietori care nici nu se văd. E încă devreme. Mă uit la șirul de copaci de pe mal, la pescarul care-și înșiră momelile, la câte-un trecător grăbit, zgribulit, care poate că vine la bibliotecă, ca mine, sau poate la tribunal, peste drum, supărat că e vreme urâtă. Îl tai pe "urâtă" cu o linie subțire, mă îndepărtez de fereastră și mă așez să scriu despre toamnă: de ce mă cuibăresc de fiecare dată în brațele ei, cu atâta nebună plăcere?
Teodor Dună
Reîntoarcerea ochilor din țările calde
Acum, lucrurile par că devin mai reci, ca și cum ar sta numai în frigider, cerul seamănă cu un covor murdar, iar insistențele ploii sunt exasperante. Se ivesc din senin mănușile, căciulițele, ciorăpeii mai groși. Îngropat în haine, corpul se joacă de-a pititea cu el însuși. Unii sunt foarte supărați pe luna noiembrie: se plâng de frig, se plâng și de preatimpuria cădere a nopții. Eu nu sunt deloc supărat. Dimpotrivă.
Dacă oamenii mari își pun în debara lucruri care să țină de foame, eu adun toată vara lucruri care pot ține de cald: frunze, mici obiecte pierdute, pietricele fierbinți, pernuțe pentru păpuși și altele de felul ăsta. În noiembrie, pereții sunt foarte importanți pentru că devin puțin altceva decât niște bucăți inerte de beton. Întotdeauna, pe 1 noiembrie, le desfac nasturii, îi umplu cu obiectele care au fost măcar odată calde și apoi închei la loc hăinuța de tencuială. Astfel, pereții încep să semene cu niște plăpumi groase, și camerele nu mai rămân doar camere, ci se transformă în paturi de zeci de metri pătrați: paturi cu uși și ferestre, paturi cu holuri și unghere, paturi cu rafturi, clanțe și bibelouri. Tavanul se transformă într-un baldachin, iar apa din cadă devine un mic lac fierbinte. În noiembrie, și obiectele sunt cu mult mai cuminți. Vor foarte mult să nu mai fie lăsate singure și le pare rău că nu au degete, să fie ținute de ele.
Toate lucrurile din camerele-paturi se transformă în perne mai mici sau mai mari. În perne pentru mâini. În perne pentru liniște. Chiar și umerii bărbaților își reamintesc acum că au fost perne delicate și cheamă tandrele căpșoare coafate și demachiate spre vis. Fostele corpuri umede ale verii sunt înlocuite de trupurile care vor să fie vindecate de frig prin îmbrățișare. Și aș vorbi îndelung, dacă nu mi-ar fi rușine, de erotismul subtil și ignorat al frigului.
În noiembrie, nu mai ai nimic de privit pe fereastră, însă acum ridici puțin pijamaua ființei de lângă tine și numeri pistruii și măsori cu compasul degetelor distanța dintre ei. Iar în lipsa pistruilor, câteva alunițe tot vor semăna cu conturul unei mici galaxii - singura galaxie pe care o poți mângâia.
În noiembrie, cerul pare mâzgălit cu o cariocă neagră. Asta pentru că și cerul trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit și, înainte să se culce, se învelește cu plapuma lui noroasă. Iar cerului nu-i place să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în noiembrie, atât de puțină lumină și atât de puțin cer ajung până la noi.
Tot în noiembrie, ca prin vrajă, dispar din metrouri și de pe străzi decolteurile și lungile picioare de culoarea caramelei. Însă apar ochii. În noiembrie se arată, proaspăt renăscuți, cei mai mulți ochi. Fie rușinați de goliciunea lor, fie mai fascinanți decât cel mai desăvârșit decolteu. Decolteurile sunt, precum gheparzii, făpturi tropicale, care nu rezistă sfârșitului de toamnă. De câteva ori m-am întrebat dacă există un loc în care hibernează decolteurile și picioarele de vară care traversează spațiile bunei noastre cuviințe. Însă acum mă mulțumesc cu reîntoarcerea ochilor din țările calde, cu camerele-paturi și cu sfârșitul acestei pagini, moale ca o pernă pentru copii.
Dan Grigore
Luxul melancoliei
Noiembrie e luna în care s-a născut tatăl meu, așa că mă gândesc foarte mult la el. În noiembrie, mi s-au întâmplat, fericit, foarte multe lucruri, în stagiunile în care am cântat. În noiembrie îmi place să văd cum se lasă bruma peste livada de la țară, la care merg aproape săptămânal. În noiembrie, mă pot așeza la pian în singurătate, să cânt un intermezzo de Brahms, a cărui indicație de tempo e doar mesto (adică trist), o muzică de Scriabin sau chiar un Jora, cu unul din preludiile lui. E vreme de uitat la filme și de mers la teatru. Am văzut recent, în cadrul Festivalului Național de Teatru, "Livada cu Vișini", cu niște actori ruși fenomenali, un spectacol în care scena era toată sala. Am trăit la o palmă de mine un joc de o intensitate și o forță extraordinare.
Nu mă tem de noiembrie, nu mă tem de toamna târzie, cum nu mă tem nici de vară. Totul depinde de unde ești. De unde ești, fiind undeva. Uneori, superficialul unei zile de vară te poate respinge spre o interioritate pe care nu o găseai altfel.
Mie, noiembrie îmi dă foarte mult. Îmi dă sentimentul ăsta de final al vegetației, al luminilor și culorilor, care merge foarte bine și în muzică, și în viață. Sunt întâmplări ale naturii care nu te poți face că nu există. Sunt unde, vibrații de care nu te poți rupe. E acest farmec crepuscular care cheamă melancolia, prințul adormit în fiecare din noi.
Îmi amintesc de un recital al lui Radu Lupu, la care am trăit o revelație. Cânta "Dansurile Ligii Davidienilor" de Schumann, o piesă care vorbea despre începutul unei lumi. O cânta splendid, dar o cânta crepuscular, ca pe un sfârșit, ca pe o eternă oboseală, o «lassitude». Și noiembrie poate fi privit așa, un sfârșit care e și început. În fond, melancolia e un lux. Ar trebui să ne dăm voie s-o simțim, să nu ne mai privim chiorâș tristețile, pentru că și ele sunt parte din noi. Orice tristețe, orice durere te obligă să-ți recunoști golurile, lipsurile, nevoile, să-ți vezi valurile și idealurile de care te-ai îndepărtat sau care au fost luate de la tine. N-aș fi fost același, fără tristețile mele, fără încercările mele, pe care îmi place să cred că le-am trecut pe dedesubt, nu pe deasupra. N-aș fi putut fi același, fără «noiembrie» - luna aceasta în care revin la întâlnirea cu mine, bâjbâi după mine însumi, mă caut prin diverse cotloane și uneori mă mai și găsesc. Noiembrie mă ajută să mă ajung din urmă, măcar o dată pe an.
Reproduceri după picturi de EMIL MUREȘAN