Câteva frunze ascuţite, în culori intense, roşu, portocaliu, stau împrăştiate pe mesele rotunde şi albe ale terasei. Zilele însorite ale verii şi nopţile călduroase în care curtea de pe străduţa veche din centrul Bucureştiului forfotea de lume au rămas în urmă. Acum, doar un grup de liceeni veseli îndură frigul, aşezaţi într-un colţ. Mă aşez şi eu cu Caliu, împăratul viorii din Clejani, la una din mese. Clejani este acel sat din Delta Neajlovului, celebru de mai bine de o sută de ani pentru lăutarii săi, iar Caliu, vârful unui lung şir de generaţii, ajuns să ridice săli întregi în picioare, din Japonia în Australia, din Statele Unite în Scandinavia. Îmbrăcat impecabil, cu părul negru ca smoala, îşi păstrează alura de matador, însă zâmbeşte mai puţin de cât îl ştiam. Îi ofer un plic cu fotografii făcute în urmă cu 15 ani, la vizita mea în Clejani, şi abia acum îl văd pe Caliu descreţindu-şi fruntea, râzând la vederea rudelor, copiilor, a vecinilor. "Ia uite-l p-ăsta, dacă-l vezi acu' nu-l mai recunoşti, uite ce mic era ăsta, îi plecat la muncă, în străinătate, asta are trei copii...". Când ajunge la o fotografie cu Cacurică, vocalistul emblematic al Tarafului Haiducilor, Caliu o duce iute la gură, o pupă şi-şi face cruce. Bătrânii tarafului s-au dus: Cacurică, Neacşu, Ilie Iorga, le-a urmat în septembrie şi năvalnicul Fălcaru, zis Fluierici, prietenul din copilărie al lui Caliu. După 25 de ani în care a fost cel mai faimos nume românesc din muzica internaţională şi a făcut furori în întreaga lume, Taraful Haiducilor trece printr-un moment de cumpănă. Caliu a rămas neclintit pe loc, cu toată pasiunea, ambiţia, şarmul şi virtuozitatea sa, pentru a porni un nou capitol în povestea celebrei formaţii de muzicanţi ţigani.
Şcoală de muzică în Clejani
Cu fiul său, Robert, care îi calcă pe urme
- Da, domnu' Iulian, sunt la mijlocu' la toată familia mea, şi sunt mândru şi fericit şi vreau să meargă tradiţia mai departe. Să transmit prin Robert, băiatu' meu, şi prin urmaşii lui, să urmeze generaţii şi generaţii de lăutari. De aia am acum un proiect, dacă m-ajută şi autorităţile, că mi-au promis, să fac lângă casa mea din Clejani o şcoală de muzică pentru copii. Şi de ţigani, şi de români, că-mi zic mamele de copii români, când îmi duc nepoţeii la şcoală, "Caliule, maestre, ne-am bucura să-nveţe şi ăsta micu' un instrument". "Cum să nu, cu cea mai mare dragoste!". Eu m-aş bucura mult de tot să rămână Clejaniul cum e de o sută şi ceva de ani, de când se-nvaţă muzica din tată-n fiu, mereu mă gândesc să nu piară tradiţia, să nu rămână copiii ăştia fără muzică. Să se păstreze respectu' şi onoarea de lăutari adevăraţi, din tradiţia în care ne-am născut şi am crescut, de la părinţii, de la bunicii noştri.
"Concoraţia" bunicilor lăutari
- Vă mai amintiţi de bunicii dumneavoastră?
- Eu mă trag din două familii de mari lăutari, gândăceştii şi cu băsăreştii. Tata lu' mama, Mitică Gândac, cânta cu vocea, vioara şi cu cobza, era cel mai mare baladist, iar Ilie Băsaru era cu vioara. Şi aveau concoraţii între ei tot timpu'. Când se tocmea nuntă, mireasa zicea "Nu fac nuntă fără Gândac!". "Bine, da' hai să-l luăm şi pă Băsaru". "Îl luăm, da îl luăm separat!". Şi începeau nunta, unu' la mireasă, altu' la ginerică, şi se-mpreunau duminică seara, când se strângea toată lumea, socru' mare, socru' mic, toţi, la casa mirelui. Şi-acolo începea concoraţia între ei, care-i mai bun, se luau la întrecere, care-i mai apreciat, şi se omora lumea să-i vadă. Şi lumea-i zicea lu' Gândac, "Eşti număru' unu", da Băsaru băga o ţigară aşa, în colţu' gurii, şi zicea "Băi, Gândac, gândeşte-te că suntem neamuri, nu băga râca-ntre noi". Veneau de la nuntă luni seara - marţi dimineaţă şi se-ntâlneau cu toţii la bursa lăutarilor. Toate orchestrele din Clejani, o sută şi ceva de muzicanţi, se întâlneau la cârciumă, vorbeau, povesteau şi după aia urma concoraţia. Fiecare-şi trimitea copilu' acasă, "Hai, aduceţi instrumentele!". Care mai de care, să vadă care-i mai bun acum. Domne, erau contraziceri mari de tot, "Păi tu eşti mai bun decât mine?". "Păi cine a fost aicea primu'?", vă daţi seama... Se încingeau spiritele, da' nu se băteau, se băteau doar aşa, din guri. Şi eu eram mic, printre picioarele lor, şi înlemneam de frică, da' Gândac şi cu Băsaru ziceau, "Stai, Caliule, aicea, tată, că tu o să urmezi, tu o să devii adevăratul, ca noi". Şi ce spune Gândac? "Băi, hai să lăsăm cearta şi să cântăm!". Şi când începeau câte 50 de viorişti, fiecare să arate ce ştie, vă daţi seama ce timpuri am prins eu? După ce se certau care-i mai bun, lăsau viorile şi începeau să cânte cu gura. Domne, când începea povestea lu' Mihalea, balade după balade, începeam să plâng, vă dau cuvântu' meu, aşa îmi curgea lăcrimile pe obraji, parcă-i văd şi acum în faţa mea. Se lua şi se îmbrăţişau, se pupau şi ziceau: "Hai, bă, acum să fim ca fraţii, să nu lăsăm duşmănia între noi!".
- De care din bunici eraţi mai apropiat?
- De Gândac, cu el semăn mai mult. Avea timp pentru mine, se preocupa de mine, îmi mai arăta la vioară, "Uite, aici cânţi mai repede, aici bagi virtuozitate". Lumea îl iubea mai mult pe Gândac, că era modest şi stătea până la cinci, şase dimineaţa cu oamenii să le cânte, îi ducea pe drum până acasă, nu făcea nazuri. Băsaru era mai pretenţios, el era şi un fel de primar în Clejani, da' Gândac zicea: "Nu-mi trebuie mie partide şi politică". Când mergeau la bursă, la cârciumă, era de mâncare pe masă pe vremea aia, nu ne plângeam, pastramă, vin de la oameni, da' Băsaru ce făcea? El punea în strachină pătrunjel, verdeaţă, pâine şi ţuică, şi mânca de acolo. Eu, un copilaş, îl întrebam pe tata "Ce mânâncă bunicu' Băsaru acolo, ţuică? De ce nu ia un pahar?". Ia, întrebaţi-mă, de ce bea el ţuică din strachină, hai, întrebaţi-mă! Că el se jurase să nu mai bea ţuică, mă-nţelegeţi? Am rămas nebun când l-am văzut. Şi, dacă nu era preotu' acasă să-l dezlege, mai pleca şi el la copii, Băsaru, ca să nu bea, mânca ţuica din strachină, cu pâine.
"Gata, ăsta-i regele Clejaniului!"
Oră de studiu în porumb
- Care din ei v-a pus vioara-n mână?
- Erau mai multe viori în casă, atârnate-n cui, că nu aveam tocuri atunci. Şi am luat eu din cui o vioară Steiner, trei sferturi, pentru copii, şi am început singur, dă-i, dă-i. Aveam cinci anişori. Tata şi cu mama mă auzeau şi se bucurau, că mă iubeau foarte mult, eram prâslea, cel mai mic dintre copii. Sora mai mare cânta cu vocea, fratele la acordeon. Am învăţat de la tata, da' când am văzut că Gândac e mai bun, m-am dus la el să învăţ şi tata i-a zis, "Gata, de acum te ocupi tu". Cu tata am început să merg la nunţi, de la şapte ani, prima oară ştiam doar patru cântece, Brâul, Hora miresei, Murguleţu'... De atunci şi până acum, tot am cântat la nunţi, şi-mi face plăcere, nu sunt cu nasu' pe sus, ce-am făcut şi pe unde am umblat eu. Nu uit niciodată de unde am plecat şi le spun acum băieţilor "Uite, fraţilor, tot aici te întorci, unde ai mâncat o pâine şi ai crescut copiii prima dată". Când eram mic, veneam de la nuntă luni dimineaţă, mă lua somnu' cu capu' pe bancă. Da' aveam profesori super, pe domnu' Balaban, Dumnezeu să-l ierte, să-i fie ţărâna uşoară! El se ocupa de dansuri, cu copiii, de coruri. Şi când ştia că vin de la nuntă, făcea prezenţa şi mă lăsa de aţipeam cu capu' pe bancă. Cu un sfert de oră înainte să se termine ora, poc, dădea cu bagheta-n bancă. "Te-ai trezit, maestre? Ce materie am avut noi astăzi?". Şi mă lua şi mă întreba, 7x3, 5x6, pe toate le ştia, geografie, istorie, luam note bune. Şi-mi dădea drumu' cu jumătate de oră mai devreme, să mă duc acasă să mă culc. Luam ghiozdanu', ajungeam acasă, şi ce credeţi că făceam, domnu' Iulian? Tot cu mâna pe vioară, nu mă culcam, nu mă apucam să mănânc, că nu mai aveam nevoie nici de mâncare. Mi-era drag de vioară, mă duceam cu ea în vii, să nu deranjez vecinii... şi să nu mă deranjeze nici ei pe mine când studiez. Odată, se făcuse seara, pe la şapte. Eu luasem vioara şi plecasem pe deal, lângă un nuc, unde era mai răcoare. Acasă, ce credeţi? Se aduna toţi ţiganii, toţi muzicanţii din sat să cânte şi să petreacă. Care mai de care, făcea pâine la cuptor, prăjea peşti, mâncăruri fel şi fel, punea masa afară, era timp de vară. Pe iarbă, printre flori, că nu aveam garduri atunci. Mama şi tata erau bucuroşi, da' nu ştiau unde dispărusem, venisem de la şcoală, vioara nu era în cui. Un coleg, Ionuţ, a zis că m-a văzut la nuc şi a venit tata după mine. Lăutarii începuseră să cânte, era petrecere mare. Eu eram mai timid, nu voiam să vin. Tata m-a mângâiat pe cap, mi-a zis: "Hai, mă tată, că nu te bate nimeni". Mi-era frică că mă bat, la ce concoraţie era acolo, o sută de muzicanţi. Am cântat şi eu, ultimul. Mai întâi o baladă. Se oprise lumea, se uita cu gura căscată la mine, eu aveam opt anişori. După aia, am început cu virtuozitatea, şi când am început cu virtuozitatea, s-a strâns lumea-n juru' meu şi m-a luat şi mă arunca aşa, în sus, şi zicea: "Gata, ăsta e regele Clejaniului!".
Aur, la unsprezece ani!
În extaz
- Ce-ţi trebuie pentru a ajunge rege, e de ajuns talentul moştenit de la bunici?
- Am fost un copil cuminte, am ascultat de părinţi. Vedeţi, eu n-aveam timp de joacă, să mă duc la fotbal, să ies cu copiii. Astea erau rarităţi. Îmi mai spuneau părinţii: "Caliule, mai du-te şi tu la joacă, poate te plictiseşti, mai fă o pauză". Eu le ziceam: "De ce mă trimiteţi la joacă, acum, când trebuie să interpretez partea asta care nu-mi iese?". Repetam de zeci de ori o parte, ce auzisem eu, ce aveam în cap, până îmi ieşea aşa cum vream eu, mai şi rupeam corzile de nervi dacă nu ieşea. Iar în 1971, ne-am trezit în sat cu maestrul Ion Albeşteanu, Dumnezeu să-l ierte, care a făcut o orchestră mare, de 40 de persoane, în Clejani, şi m-a pus pe mine dirijorul ei. Mai ştiam câteva note, mă rog, şi le arătam bătrânilor, le făceam semne cu creta pe podeaua scenei. Ştiam toate piesele, toate baladele, jocurile, şi am cântat la Sala Palatului, am luat medalia de aur la Cântarea României. Vă daţi seama, un copil de 11 ani! Toţi se mândreau cu mine, familia, le spunea lumea: "Halal să vă fie, ce personalitate, ce om aţi crescut". Stau şi mă gândesc unde am ajuns eu din cauza bunicilor şi a părinţilor mei, că le-am ascultat cuvântul şi mi-au dat o pâine de mâncat şi o valoare-n viaţa asta. Da' şi eu am muncit şi mai muncesc şi acum, studiez în fiecare zi câte trei ore.
- Ce vă mai motivează acum, după ce aţi cântat în toată lumea, ce vă mai ţine în priză?
- Mă uit la televizor, la toate posturile, văd muzicanţi, orchestre din toată ţara şi mă gândesc: "Ce se-ntâmplă aici? Ce-i de făcut, Caliule? Trebuie să decazi şi tu, să ajungi ca ăştia?". Nu! Trebuie să mergi cu viaţa înainte, să te lupţi. M-am luptat şi mă lupt în continuare, nu mă las până mor. Mă gândesc tot timpu', zi şi noapte mă gândesc, şi acum, când facem interviu' ăsta mă gândesc, cum să fac să cânt mai bine, să aduc ceva nou, diferit, să se cunoască lucrul bine făcut. Şi nu pentru bani mă gândesc, că banii vin din merit, dacă văd oamenii că lucrezi bine, mă gândesc pentru viitorul copiilor mei, a nepoţilor, a tarafului.
"Asta-ţi dă voinţă şi energie, să fii iubit şi admirat peste tot"
Virtuozitate
- Vă spun drept, parcă eram pe lumea ailaltă, ne uitam unii la alţii şi nu ne venea să credem. Noi, neumblaţi în lume, neieşiţi, ne-nimic, parcă eram sălbateci. Ne-am urcat în avion, la Tarom, cu Cacurică, Manole Petre, Neacşu, Dumnezeu să-i ierte, bunicii mei din taraf. Ajungem la altitudinea de 10.000 de metri şi Fălcaru zice: "Parcă suntem în tractor, pe câmp, la noi la CAP". Am fost plecaţi două săptămâni, cu doamna Rădulescu Speranţa, în Franţa şi Elveţia, şi îl aveam acasă pe Robert, avea doi anişori. Ne gândeam: "Doamne, om mai ajunge noi acasă?". Am ajuns şi a venit Revoluţia şi, la vreo două săptămâni după asta, eram la cârciumă, cu lăutarii, tocmeam nunţi, beam ţuică fiartă, era zăpadă mare afară. Şi ne-am trezit acolo cu Marta, cu Michel, cu Ştefan şi cu un doctor. Marta ştia româneşte, zice: "Bună ziua, suntem străini, suntem de la Belgia". "Bine aţi venit! Ce beţi?". Noi, oameni cu caracter, când îi vezi străini, îi întrebi, ce beţi, ce mâncaţi? Au băut ţuică fiartă, au stat o săptămână la noi, doi la mine, doi la Cacurică, şi ne-au întrebat: "Vreţi să veniţi cu noi, să facem concerte în străinătate?". "Hai că venim. Da' vedeţi că suntem vreo 17", aveam patru ţambale pe atunci, 6 viori, 3 contrabasuri, 4 acordeoane. "Bine". Au plecat şi peste o săptămână erau înapoi, cu paşapoarte, cu vize, cu tot.
- Cum v-aţi simţit, un tânăr lăutar plecat dintr-un sat de câmpie şi ajuns să fie ovaţionat la Paris, Tokyo, Sydney, Rio de Janeiro, Los Angeles? Cum v-aţi acomodat cu locurile şi cu oamenii atât de diferiţi pe care i-aţi cunoscut?
- Ni s-a schimbat viaţa pe loc. Zic: "Ia-uite, Doamne, ce înseamnă să fii un muzicant, un artist, să colinzi lumea asta, să vezi ce n-ai văzut în viaţa ta! Ne-a dat Dumnezeu un mare noroc, ne-a deschis viitorul în faţă, de acu' asta-i viaţa noastră." Am rămas uimit şi cel mai mult m-am îndrăgostit că avem succes şi lumea ne iubeşte pe oriunde mergem. Şi mă gândeam, la noi acasă, în România, de ce nu suntem aşa de cunoscuţi ca-n străinătate? În Japonia mi se spune Cobra, îmi scandează numele, Japonia e casa mea. În California, s-a rugat directorul Universităţii de mine să rămân acolo, decan, să învăţ studenţii muzică. "Caliule, îţi dau tot ce vrei, apartament, salariu bun, ia-ţi familia şi vino aici". Când le-am spus la telefon, Robert a început să plângă, şi Cateluţa, soţia, zice: "Caliule, dacă vrei să ne găseşti în viaţă, vino acasă!". În Brazilia, au dulceaţa asta, când aud ritmuri de jazz, vin la tine cu un cadou şi zic: "Putem să ne aducem şi noi instrumentele, să cântăm un pic împreună?". Ne cunosc repertoriu', şi după cinci minute, oriunde ne-am afla în lume, ne înţelegem, comunicăm imediat şi începem să cântăm, ne prinde dimineaţa cântând împreună.
- Care sunt cele mai frumoase amintiri de pe drum?
- Astea sunt, domnu' Iulian. După concert, suntem invitaţi la masă, şi ce credeţi, jumătate din public nu mai pleacă, nu le mai pasă nici de serviciu, nici de somn, nici de mâncare: stau cu noi, vorbim, cântăm împreună, până pe la 6-7 dimineaţa, până spunem noi stop, că nu mai putem. La 8 avem micul dejun şi plecăm. Nopţile astea pierdute cu fanii şi cu prietenii noştri, astea-s cele mai frumoase amintiri. Şi nu obosim, că ei ne dau voinţa, de la atmosfera asta caldă vine energia, când eşti admirat şi iubit. Cum să-i părăsim noi, să nu stăm cu ei, ar fi păcat de Dumnezeu. De aici pleacă totul, toată dulceaţa, toată armonia, vă daţi seama ce înseamnă pentru ei. Da' şi pentru noi, vai de mine, că ne simţim bine de tot, abia aştept să se facă seara şi să intrăm la concert. Că la drum, te mai enervezi, am avut şi cazuri din astea, să ne certăm între noi. Când eşti plecat de săptămâni, mergi cu autocaru' 700-1000 de kilometri, te mai cerţi, încep nebuniile. Mai sună telefonul, auzi ceva de acasă care te supără, mai zice unu' de nevasta cuiva. Da' când ajungem, mergem la proba de sunet, ne liniştim şi, când intrăm la concert, gata, am uitat de toate şi suntem fericiţi.
- Avem o comoară cu care ne putem lăuda oriunde în lume, dar care se aude tot mai puţin. Ce se-ntâmplă cu muzica lăutărească, are vreun viitor?
A fost, din nou, succes!
Fotografiile autorului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
