Dimitrie, sfântul care aduce toamna

- Ţăranii români îl ţin la mare cinste şi îl prăznuiesc până azi, considerându-l paznicul roadelor şi belşugului toamnei -

Camera secretă

Comportamentul ciudat al părinţilor săi i-a mar­cat toată copilăria. Mai ales seara se închideau într-o ca­meră din care, la scurtă vreme, răzbătea mireasma subţire de smirnă topită, se auzeau murmure şi, une­ori, cântări. Dacă îşi lipea urechea de uşă, prindea şi crâmpeie de rugăciuni. Deşi nu le înţelegea pe de­plin, în cuvintele acelea era o lume misterioasă care îl atrăgea puternic spre ea. Mai ales un nume ce re­ve­nea adesea pe buzele părinţilor săi îl fermeca, deşi nu ştia ce înseamnă: Iisus. Nici în casă, nici în afara ei, nu-l auzise decât foarte rar. Se vorbea de Iisus mai mult în şoaptă. Odată, un sclav pronun­ţase acest nume, cu un soi de fascinaţie reţinută, altă dată fu­sese pronunţat de câteva femei de la bucă­tărie, în timp ce trebăluiau, iar într-o dimineaţă, de un om din piaţă, îmbrăcat în haine ponosite, când îl dăruise cu un ban. Atât. Dar ochii tuturor se umpleau, când îl rosteau, de lumină...
Din toate împrejurările acestea Dimitrios a învă­ţat că despre Iisus şi creştini nu-i bine să vorbeşti. În lumea părinţilor săi, de patricieni bogaţi, ocupaţi cu averile şi cu luptele pentru putere, forul călăuzitor era Roma, capitala imperiului, iar la Roma, cezarii hotă­râseră că despre Iisus şi creştini nu vorbeşti. Şi când Roma hotăra ceva, trebuia să i te supui. Alt­minteri, aveai de suferit. Puteai să îţi pierzi averea, poate chiar familia şi viaţa. Însă părinţii lui Dimitrie îi păreau nesupuşi, chiar dacă tatăl era proconsulul Thesalo­nikului, cel mai important reprezentant al împăratului şi, totodată, unul dintre cei mai avuţi patricieni ai cetăţii. Dar când Dimitrios o întrebase pe mama lui despre Iisus, ea nu-şi dusese, speriată, mâna la gură, ci îi zâmbise cu drag, dar fără să-i răspundă la între­bare. Apoi îi spusese că, la vremea potrivită, va afla tot ce trebuie despre El. Şi vremea aceea a venit. Toată viaţa a purtat copilul în suflet clipa când pă­rinţii i-au permis să participe şi el la rugăciune. Să fi avut vreo trei-patru ani, îndeajuns încât întâmplarea să nu i se mai şteargă niciodată din minte.

O călăuză pentru toată viaţa

Camera era goală. Pe o fereastră mică se strecura înăuntru lumina apusului. Pe peretele dinspre răsărit, strălucind de aur şi pietre scumpe, erau aşezate două icoane. Avea să le ţină minte toată viaţă. Mai ales chipul bărbatului acela tânăr, cu faţa prelungă şi ochi căprui. O privire care avea să-l urmărească mare parte din copilărie. Apoi mama a început să-i spună despre Iisus. În cuvinte simple, aşa cum numai ma­mele ştiu să vorbească despre Dumnezeu, i-a po­vestit toată istoria Lui. Cum, Dumnezeu fiind, a luat trup de om pentru a ne arăta chipul iubirii depline de semeni. Şi cum oamenii nu L-au înţeles, ci L-au batjocorit, socotindu-L un blas­femia­tor. Şi cum ura aceea nebună s-a re­vărsat din ei într-o zi, când L-au prins şi L-au răstignit. Dar, Dumne­zeu fiind, Iisus a înviat din morţi, s-a arătat priete­nilor Lui şi apoi S-a înăl­ţat la ceruri. Atât i-a spus mama, apoi au îngenuncheat şi s-au rugat îm­pre­ună. Când s-au ridicat, inima îi era caldă. O lumină blândă, alta decât cea a soarelui care stătea să apună, părea că înveleşte lumea. A adormit târ­ziu, iar zilele ce au urmat i s-au scurs pline de o fericire liniştită şi egală. Dincolo de învăţăturile ma­mei, bucuria rugă­ciunii i-a fost cea mai de preţ că­lăuză spre Dumne­zeu. Sufletul lui curat şi crud, neprins încă de patimi, se avânta în ea şi adăsta în ea, îndelung.
Când a mai crescut puţin, mama i-a vorbit despre botez, baia de apă şi Duh Sfânt, în care se cufundă cei care cred, pentru a muri în ei omul vechi şi a se sălăşlui în adâncul inimilor lor Hristos. Şi-apoi, la vila lor au început să vină câţiva prieteni de-ai pă­rinţilor. Nu-i ştia pe toţi, dar era vădit că îi unea un lucru tainic. Nu erau numai patricieni, ba unii păreau chiar oameni din po­por, ţărani cu care aris­tocraţia Thesaloni­cu­lui nu avea niciodată de-a face. Şi totuşi, pă­rinţii lui i-au îmbră­ţişat, apoi i-au poftit pe toţi în odaia cu icoane. În locul acela strâmt au încropit un baptisteriu, în care preotul l-a cufundat pe Dimitrie de trei ori, după numărul zi­lelor în care Hris­tos stătuse în mor­mânt. Lumina pe ca­re a simţit-o atunci în adâncul su­fletu­lui, deşi era doar copil, i-a fost toată viaţa călăuză.
Botezul l-a de­prins cu o bucurie de care nu avusese de­fel habar. Bucuria de a trăi în Hristos, ca un melc în­vârtit într-o cochilie de lumină.

Vâlvătaia inimii

Era tânăr când pă­rinţii săi au murit. Dacă n-ar fi fost dra­gostea pentru Dum­ne­­zeu, care-l mistuia şi-i umplea toată ini­ma, ar fi căzut într-o deznă­dejde amară. Dar aşa s-a mângâiat de pierde­rea lor, lucrând mai mult în biserică. Marea ave­re moştenită de la părinţi a pus-o în sluj­ba alinării celor sărmani, care erau cu duiumul în trufaşa cetate. Faptele sale bune, blân­deţea cu care se apropia de cei pe care nu-i lua ni­meni în seamă l-au făcut faimos. Şi pentru că era educat şi nu era avid de putere, cele mai importante familii de patricieni l-au privit cu simpa­tie. Dragos­tea poporului şi respectul aristocraţiei vor fi însem­nat mult în hotărârea împăratului Maximian Gale­rius de a-l aşeza ca proconsul al Thesalonikului, în locul tatălui său. Împăratul nu avea de unde să ştie că numise în cea mai înaltă funcţie din oraş un creş­tin, pentru că Dimitrios îşi ţinuse credinţa în Iisus în taină, la fel ca părinţii săi. Când l-a primit în palatul din Roma, prima sarcină pe care i-a dat-o Galerius a fost să cureţe cetatea de creştini, ucigându-i pe toţi cei care cred în Nazarineanul răstignit de Pilat. Împăratul îi cerea nu numai să îşi renege credinţa, ci şi să îi omoare pe toţi cei pe care-i iubea. Din clipa aceea, soarta lui Dimitrios era pecetluită. Iar el şi-a înfruntat destinul cu un curaj nebun, curajul celor care iubesc necondiţionat. Întors în cetate, în loc să aplice edictele anticreştine ale împăratului, noul proconsul a început să propovăduiască deschis, în public, creştinismul. Şi-a răzbunat în felul acesta anii în care îşi înăbuşise vâlvătaia inimii. Poate că tăcerea sa din adolescenţă şi prima tinereţe fusese întă­rită şi de grija pentru părinţi. Însă acum era sin­gur şi cu adevărat liber. Le vorbea des­pre Hristos tuturor, ori­unde şi oricând. Creştinii au prins curaj, iar pă­gâ­nii, care-l respectau, l-au ascul­tat. Mulţi dintre ei s-au bo­tezat şi au început să spri­jine deschis biserica. Încet, ceta­tea înce­pea să se schimbe. Dar bărbăţia cu care Di­mitrios înfrunta edictele Ro­mei a ajuns şi la urechile împăratului. La înce­put, a crezut că sunt zvonuri ale celor piz­maşi pe tinereţea noului proconsul, dar când detractorii s-au înmulţit, Galerius a înţeles că în Thesalonik se întâmplă ceva grav. N-a recurs, însă, imediat la pedepse, aşteptând un prilej potrivit. Iar acesta a venit. În urma unei campanii victorioase împotriva sarmaţilor, împăratul a poruncit jertfe prin care să-i cinstească pe zeii ocrotitori. Dimitrios a lipsit la ceremonii.

Ultima rugăciune

Ştiind că moartea se apropie, Dimitrios s-a retras, pentru ultima oară, în odaia de rugăciune a casei sale, unde părinţii îl duseseră încă din anii copilăriei la întâlnirea cu Iisus. Bucuria de-atunci nu mai avea să dispară din sufletul lui niciodată. O invoca, în rugăciuni, cu atâta intensitate, încât s-a întâmplat, nu o dată, să trăiască aievea, pogorârea râului de lumină asupra sa. Strălucirea cotropitoare a lui Hristos, fru­mu­seţea lui, mai presus de orice frumuseţe a lumii, strălucirea orbitoare şi, mai cu seamă, mila şi iubirea atotputernică, pe care le simţea revărsându-se asupra sa, pacea şi bucuria care îi umpleau sufletul... Cum să renunţe la Iisus? Cum să scoţi din tine lumina, feri­cirea aceea fără de preţ a credinţei?
Dimitrios nu avea altă cale decât să moară pentru ea. O moarte a trupului, cu mult mai uşoară decât lepădarea iubirii pentru Hristos. Plin de pace şi bucu­rie, s-a cufundat în rugăciune adâncă, ridicându-şi ochii spre icoana din care-l privea Iisus. A stat aşa înde­­lung. Timpul s-a făcut cât o fărâmă, apoi a dis­părut. Legionarii au năvălit peste el. Galerius voia sânge. Dar pentru că Dimitrios era foarte iubit de locuitorii cetăţii, nu a îndrăznit să-l ucidă în public, ci l-a închis într-o baie romană, plină de scorpioni şi de şerpi, nădăjduind că va muri otrăvit. Dar fiarele nu i-au făcut nimic.

Plecarea la cer

Dimitrios a fost ucis într-o zi de toamnă, pe 26 octombrie, în anul 306, stră­puns cu suliţele. Le­gen­da spune că atunci când soldaţii împăratului au in­trat în locul supliciului, Dimitrios a ridicat mâna pentru a fi împuns de suliţe în coastă, acolo unde un alt legionar îl străpunsese pe Hristos aflat pe cruce. Du­pă ce l-au ucis, soldaţii i-au aruncat trupul într-o fân­tână adâncă, nădăj­du­ind, la fel ca şi împăratul, că isto­ria lui avea să se sfârşească aici. Dar Dum­nezeu răz­bu­nă suferinţele aleşilor săi. Un servitor al lui Dimi­trios, Lupus, a luat toga plină de sânge a martirului, tămăduind cu ea mulţi bol­navi, fapt pen­tru care a plătit cu viaţa. După şapte ani de la moar­tea lui Di­mitrios, Sfântul Împărat Constantin cel Mare dădea un edict prin care creştinii aveau drep­tul să îşi prac­tice religia fără frica de a fi ucişi. În scurtă vreme, ves­tea despre minunile sărvâr­şite la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrios s-a răs­pân­dit ca fulgerul. Începea viaţa sa de după moarte.

Primele minuni

Leontios, guvernatorul Iliriei, era bolnav de ani mulţi. De picioare nu se mai putea folosi, îl purtau slugile unde avea nevoie. În neputinţa asta chinui­toare, a auzit de minunile care se săvârşeau la biseri­cuţa ridicată peste mormântul Sfântului Mare Muce­nic Dimitrie din Thesalonik. Având o credinţă adân­că în Hristos, Leontios a plecat la drum. A mers zile întregi, purtat pe cal sau pe braţe, ca un copil. Când a ajuns în cetate, le-a rugat pe slugi să îl aşeze jos, pe pământ, chiar peste mormântul sfântului. Credea cu tărie că se poate vindeca şi aşa a şi fost. Din clipa în care a atins ţărâna, mădularele lui bete­ge au prins viaţă. Tradiţia spune că Le­on­tios s-a ridicat singur şi, de bucurie că a scăpat de robia bolii cumplite, a hotărât să ridice o altă biserică, mult mai mare, care să-i poată adăposti pe toţi pelerinii ce veneau să se închine în nu­măr din ce în ce mai mare la osemintele lui Dimitrios.
Când meşterii tocmiţi de el au dă­râmat mica biserică, în ruinele străve­chii băi romane au găsit şi trupul sfân­tului. Era întreg, neputrezit. Aunci s-a întâmplat un miracol, care avea să se repete veacuri la rând - din trupul lui Di­mitrios a început să izvorască untde­lemn sfânt, plin de o mireasmă dumne­zeiască, un amestec de smirnă, tămâie şi flori, parcă venind din rai. Mireasma era atât de pătrunzătoare, încât s-a răs­pândit în toată cetatea, şi au venit cu mic cu mare să i se închine sfântului. Atunci cred eu că s-au întâlnit cu adevărat Di­mitrios şi poporul. Şi au rămas aşa, nedezlipiţi în iubire, încât au început să-l numească "ocrotitorul Thesaloniku­lui". Şi, oricând erau la ananghie, el le sărea în ajutor. Când cetatea a fost lovită de o mare foamete, Sfântul Dimitrios li s-a arătat în chip minunat unor căpitani de corăbii, care aveau vasele pline de grâne, spunân­du-le să meargă în Thesa­lonik şi vor fi răsplătiţi. Altă dată, Iustinian, marele împărat de la Constan­tinopol, după ce a ridicat Sfânta Sofia, a vrut să ia moaştele lui Dimitrios şi să le aducă în noua sa ctitorie. Dar când trimişii săi s-au apropiat de raclă, cronicile spun că un foc a ieşit din trupul sfân­tului şi un glas a tunat în biserică - "Să nu îndrăzniţi!". Fostul guvernator al cetăţii nu dorea să-şi părăsească oraşul.

Sfântul care nu pleacă niciodată

O cronică străveche povesteşte cum Ilustrius, un călugăr înduhovnicit, a văzut în duh o întâlnire din­tre doi îngeri şi Sfântul Dimitrios. Aceştia au venit din cer la racla sa, spunându-i că trebuie să plece din ceta­te, pentru că, din pricina păcatelor locuitorilor, Hristos însuşi va îngădui ca Thesalonikul să cadă în mâna vrăjmaşilor. Dimitrios s-a întristat, apoi le-a spus tri­mişilor cereşti - "De vreme ce Mântuitorul m-a pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, mă voi asemăna Lui, care pentru păcatele noastre şi-a văr­sat Sângele Său şi Şi-a pus sufletul pentru noi. Aşa şi eu voi urma calea Stăpânului meu şi-mi voi pune sufletul pentru cetă­ţeni. De vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dânşii!" Apoi, mâhnit, a intrat din nou în raclă, iar vedenia s-a risipit ca un fum. Thesalonikul nu a pierit atunci. Locuitorii au aflat de vedenie şi s-au strâns, cu mic cu mare, la bise­rica sfântului. Bărbaţi în putere, militari încercaţi în războaie, femei tinere şi bătrâne neputincioase, copii şi adolescenţi au umplut sfântul lăcaş şi s-au rugat să fie iertaţi pentru păcatele lor. Zeci de mii de oameni s-au unit, prin iubirea lui Di­mitrios, într-un singur trup, cu o singură inimă. Când duşmanii au ajuns la porţi, erau pregătiţi să-i înfrunte. Dar nu săbiile, săgeţile şi scuturile lor au salvat atunci oraşul, ci armura de nepătruns a credinţei lor, că vor birui prin puterea lui Hristos cu ajutorul sfântului. Şi au biruit. Thesalonikul e în picioare şi astăzi, măr­turie a faptului că tăria unei cetăţi nu stă doar în zidurile şi armatele sale, ci, mai ales, în iubirea de Dumnezeu a locuitorilor ei şi în rugăciunea plină de putere a sfinţilor care o locuiesc. Pentru că, deşi au murit, sfinţii sunt vii, trăiesc printre noi, părtaşi la durerile, bucuriile şi iubirile noastre. Sunt prietenii şi casnicii noştri, aflaţi la un vârf de inimă distanţă. Trebuie doar să-i strigăm şi ei ne sar în ajutor.