Camera secretă
Comportamentul ciudat al părinților săi i-a marcat toată copilăria. Mai ales seara se închideau într-o cameră din care, la scurtă vreme, răzbătea mireasma subțire de smirnă topită, se auzeau murmure și, uneori, cântări. Dacă își lipea urechea de ușă, prindea și crâmpeie de rugăciuni. Deși nu le înțelegea pe deplin, în cuvintele acelea era o lume misterioasă care îl atrăgea puternic spre ea. Mai ales un nume ce revenea adesea pe buzele părinților săi îl fermeca, deși nu știa ce înseamnă: Iisus. Nici în casă, nici în afara ei, nu-l auzise decât foarte rar. Se vorbea de Iisus mai mult în șoaptă. Odată, un sclav pronunțase acest nume, cu un soi de fascinație reținută, altă dată fusese pronunțat de câteva femei de la bucătărie, în timp ce trebăluiau, iar într-o dimineață, de un om din piață, îmbrăcat în haine ponosite, când îl dăruise cu un ban. Atât. Dar ochii tuturor se umpleau, când îl rosteau, de lumină...
Din toate împrejurările acestea Dimitrios a învățat că despre Iisus și creștini nu-i bine să vorbești. În lumea părinților săi, de patricieni bogați, ocupați cu averile și cu luptele pentru putere, forul călăuzitor era Roma, capitala imperiului, iar la Roma, cezarii hotărâseră că despre Iisus și creștini nu vorbești. Și când Roma hotăra ceva, trebuia să i te supui. Altminteri, aveai de suferit. Puteai să îți pierzi averea, poate chiar familia și viața. Însă părinții lui Dimitrie îi păreau nesupuși, chiar dacă tatăl era proconsulul Thesalonikului, cel mai important reprezentant al împăratului și, totodată, unul dintre cei mai avuți patricieni ai cetății. Dar când Dimitrios o întrebase pe mama lui despre Iisus, ea nu-și dusese, speriată, mâna la gură, ci îi zâmbise cu drag, dar fără să-i răspundă la întrebare. Apoi îi spusese că, la vremea potrivită, va afla tot ce trebuie despre El. Și vremea aceea a venit. Toată viața a purtat copilul în suflet clipa când părinții i-au permis să participe și el la rugăciune. Să fi avut vreo trei-patru ani, îndeajuns încât întâmplarea să nu i se mai șteargă niciodată din minte.
O călăuză pentru toată viața
Camera era goală. Pe o fereastră mică se strecura înăuntru lumina apusului. Pe peretele dinspre răsărit, strălucind de aur și pietre scumpe, erau așezate două icoane. Avea să le țină minte toată viață. Mai ales chipul bărbatului acela tânăr, cu fața prelungă și ochi căprui. O privire care avea să-l urmărească mare parte din copilărie. Apoi mama a început să-i spună despre Iisus. În cuvinte simple, așa cum numai mamele știu să vorbească despre Dumnezeu, i-a povestit toată istoria Lui. Cum, Dumnezeu fiind, a luat trup de om pentru a ne arăta chipul iubirii depline de semeni. Și cum oamenii nu L-au înțeles, ci L-au batjocorit, socotindu-L un blasfemiator. Și cum ura aceea nebună s-a revărsat din ei într-o zi, când L-au prins și L-au răstignit. Dar, Dumnezeu fiind, Iisus a înviat din morți, s-a arătat prietenilor Lui și apoi S-a înălțat la ceruri. Atât i-a spus mama, apoi au îngenuncheat și s-au rugat împreună. Când s-au ridicat, inima îi era caldă. O lumină blândă, alta decât cea a soarelui care stătea să apună, părea că învelește lumea. A adormit târziu, iar zilele ce au urmat i s-au scurs pline de o fericire liniștită și egală. Dincolo de învățăturile mamei, bucuria rugăciunii i-a fost cea mai de preț călăuză spre Dumnezeu. Sufletul lui curat și crud, neprins încă de patimi, se avânta în ea și adăsta în ea, îndelung.
Când a mai crescut puțin, mama i-a vorbit despre botez, baia de apă și Duh Sfânt, în care se cufundă cei care cred, pentru a muri în ei omul vechi și a se sălășlui în adâncul inimilor lor Hristos. Și-apoi, la vila lor au început să vină câțiva prieteni de-ai părinților. Nu-i știa pe toți, dar era vădit că îi unea un lucru tainic. Nu erau numai patricieni, ba unii păreau chiar oameni din popor, țărani cu care aristocrația Thesalonicului nu avea niciodată de-a face. Și totuși, părinții lui i-au îmbrățișat, apoi i-au poftit pe toți în odaia cu icoane. În locul acela strâmt au încropit un baptisteriu, în care preotul l-a cufundat pe Dimitrie de trei ori, după numărul zilelor în care Hristos stătuse în mormânt. Lumina pe care a simțit-o atunci în adâncul sufletului, deși era doar copil, i-a fost toată viața călăuză.
Botezul l-a deprins cu o bucurie de care nu avusese defel habar. Bucuria de a trăi în Hristos, ca un melc învârtit într-o cochilie de lumină.
Vâlvătaia inimii
Era tânăr când părinții săi au murit. Dacă n-ar fi fost dragostea pentru Dumnezeu, care-l mistuia și-i umplea toată inima, ar fi căzut într-o deznădejde amară. Dar așa s-a mângâiat de pierderea lor, lucrând mai mult în biserică. Marea avere moștenită de la părinți a pus-o în slujba alinării celor sărmani, care erau cu duiumul în trufașa cetate. Faptele sale bune, blândețea cu care se apropia de cei pe care nu-i lua nimeni în seamă l-au făcut faimos. Și pentru că era educat și nu era avid de putere, cele mai importante familii de patricieni l-au privit cu simpatie. Dragostea poporului și respectul aristocrației vor fi însemnat mult în hotărârea împăratului Maximian Galerius de a-l așeza ca proconsul al Thesalonikului, în locul tatălui său. Împăratul nu avea de unde să știe că numise în cea mai înaltă funcție din oraș un creștin, pentru că Dimitrios își ținuse credința în Iisus în taină, la fel ca părinții săi. Când l-a primit în palatul din Roma, prima sarcină pe care i-a dat-o Galerius a fost să curețe cetatea de creștini, ucigându-i pe toți cei care cred în Nazarineanul răstignit de Pilat. Împăratul îi cerea nu numai să își renege credința, ci și să îi omoare pe toți cei pe care-i iubea. Din clipa aceea, soarta lui Dimitrios era pecetluită. Iar el și-a înfruntat destinul cu un curaj nebun, curajul celor care iubesc necondiționat. Întors în cetate, în loc să aplice edictele anticreștine ale împăratului, noul proconsul a început să propovăduiască deschis, în public, creștinismul. Și-a răzbunat în felul acesta anii în care își înăbușise vâlvătaia inimii. Poate că tăcerea sa din adolescență și prima tinerețe fusese întărită și de grija pentru părinți. Însă acum era singur și cu adevărat liber. Le vorbea despre Hristos tuturor, oriunde și oricând. Creștinii au prins curaj, iar păgânii, care-l respectau, l-au ascultat. Mulți dintre ei s-au botezat și au început să sprijine deschis biserica. Încet, cetatea începea să se schimbe. Dar bărbăția cu care Dimitrios înfrunta edictele Romei a ajuns și la urechile împăratului. La început, a crezut că sunt zvonuri ale celor pizmași pe tinerețea noului proconsul, dar când detractorii s-au înmulțit, Galerius a înțeles că în Thesalonik se întâmplă ceva grav. N-a recurs, însă, imediat la pedepse, așteptând un prilej potrivit. Iar acesta a venit. În urma unei campanii victorioase împotriva sarmaților, împăratul a poruncit jertfe prin care să-i cinstească pe zeii ocrotitori. Dimitrios a lipsit la ceremonii.
Ultima rugăciune
Știind că moartea se apropie, Dimitrios s-a retras, pentru ultima oară, în odaia de rugăciune a casei sale, unde părinții îl duseseră încă din anii copilăriei la întâlnirea cu Iisus. Bucuria de-atunci nu mai avea să dispară din sufletul lui niciodată. O invoca, în rugăciuni, cu atâta intensitate, încât s-a întâmplat, nu o dată, să trăiască aievea, pogorârea râului de lumină asupra sa. Strălucirea cotropitoare a lui Hristos, frumusețea lui, mai presus de orice frumusețe a lumii, strălucirea orbitoare și, mai cu seamă, mila și iubirea atotputernică, pe care le simțea revărsându-se asupra sa, pacea și bucuria care îi umpleau sufletul... Cum să renunțe la Iisus? Cum să scoți din tine lumina, fericirea aceea fără de preț a credinței?
Dimitrios nu avea altă cale decât să moară pentru ea. O moarte a trupului, cu mult mai ușoară decât lepădarea iubirii pentru Hristos. Plin de pace și bucurie, s-a cufundat în rugăciune adâncă, ridicându-și ochii spre icoana din care-l privea Iisus. A stat așa îndelung. Timpul s-a făcut cât o fărâmă, apoi a dispărut. Legionarii au năvălit peste el. Galerius voia sânge. Dar pentru că Dimitrios era foarte iubit de locuitorii cetății, nu a îndrăznit să-l ucidă în public, ci l-a închis într-o baie romană, plină de scorpioni și de șerpi, nădăjduind că va muri otrăvit. Dar fiarele nu i-au făcut nimic.
Plecarea la cer
Dimitrios a fost ucis într-o zi de toamnă, pe 26 octombrie, în anul 306, străpuns cu sulițele. Legenda spune că atunci când soldații împăratului au intrat în locul supliciului, Dimitrios a ridicat mâna pentru a fi împuns de sulițe în coastă, acolo unde un alt legionar îl străpunsese pe Hristos aflat pe cruce. După ce l-au ucis, soldații i-au aruncat trupul într-o fântână adâncă, nădăjduind, la fel ca și împăratul, că istoria lui avea să se sfârșească aici. Dar Dumnezeu răzbună suferințele aleșilor săi. Un servitor al lui Dimitrios, Lupus, a luat toga plină de sânge a martirului, tămăduind cu ea mulți bolnavi, fapt pentru care a plătit cu viața. După șapte ani de la moartea lui Dimitrios, Sfântul Împărat Constantin cel Mare dădea un edict prin care creștinii aveau dreptul să își practice religia fără frica de a fi uciși. În scurtă vreme, vestea despre minunile sărvârșite la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrios s-a răspândit ca fulgerul. Începea viața sa de după moarte.
Primele minuni
Leontios, guvernatorul Iliriei, era bolnav de ani mulți. De picioare nu se mai putea folosi, îl purtau slugile unde avea nevoie. În neputința asta chinuitoare, a auzit de minunile care se săvârșeau la bisericuța ridicată peste mormântul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie din Thesalonik. Având o credință adâncă în Hristos, Leontios a plecat la drum. A mers zile întregi, purtat pe cal sau pe brațe, ca un copil. Când a ajuns în cetate, le-a rugat pe slugi să îl așeze jos, pe pământ, chiar peste mormântul sfântului. Credea cu tărie că se poate vindeca și așa a și fost. Din clipa în care a atins țărâna, mădularele lui betege au prins viață. Tradiția spune că Leontios s-a ridicat singur și, de bucurie că a scăpat de robia bolii cumplite, a hotărât să ridice o altă biserică, mult mai mare, care să-i poată adăposti pe toți pelerinii ce veneau să se închine în număr din ce în ce mai mare la osemintele lui Dimitrios.
Când meșterii tocmiți de el au dărâmat mica biserică, în ruinele străvechii băi romane au găsit și trupul sfântului. Era întreg, neputrezit. Aunci s-a întâmplat un miracol, care avea să se repete veacuri la rând - din trupul lui Dimitrios a început să izvorască untdelemn sfânt, plin de o mireasmă dumnezeiască, un amestec de smirnă, tămâie și flori, parcă venind din rai. Mireasma era atât de pătrunzătoare, încât s-a răspândit în toată cetatea, și au venit cu mic cu mare să i se închine sfântului. Atunci cred eu că s-au întâlnit cu adevărat Dimitrios și poporul. Și au rămas așa, nedezlipiți în iubire, încât au început să-l numească "ocrotitorul Thesalonikului". Și, oricând erau la ananghie, el le sărea în ajutor. Când cetatea a fost lovită de o mare foamete, Sfântul Dimitrios li s-a arătat în chip minunat unor căpitani de corăbii, care aveau vasele pline de grâne, spunându-le să meargă în Thesalonik și vor fi răsplătiți. Altă dată, Iustinian, marele împărat de la Constantinopol, după ce a ridicat Sfânta Sofia, a vrut să ia moaștele lui Dimitrios și să le aducă în noua sa ctitorie. Dar când trimișii săi s-au apropiat de raclă, cronicile spun că un foc a ieșit din trupul sfântului și un glas a tunat în biserică - "Să nu îndrăzniți!". Fostul guvernator al cetății nu dorea să-și părăsească orașul.
Sfântul care nu pleacă niciodată
O cronică străveche povestește cum Ilustrius, un călugăr înduhovnicit, a văzut în duh o întâlnire dintre doi îngeri și Sfântul Dimitrios. Aceștia au venit din cer la racla sa, spunându-i că trebuie să plece din cetate, pentru că, din pricina păcatelor locuitorilor, Hristos însuși va îngădui ca Thesalonikul să cadă în mâna vrăjmașilor. Dimitrios s-a întristat, apoi le-a spus trimișilor cerești - "De vreme ce Mântuitorul m-a pus pe mine de strajă cetății acesteia, mă voi asemăna Lui, care pentru păcatele noastre și-a vărsat Sângele Său și Și-a pus sufletul pentru noi. Așa și eu voi urma calea Stăpânului meu și-mi voi pune sufletul pentru cetățeni. De vor pieri aceștia, să pier și eu cu dânșii!" Apoi, mâhnit, a intrat din nou în raclă, iar vedenia s-a risipit ca un fum. Thesalonikul nu a pierit atunci. Locuitorii au aflat de vedenie și s-au strâns, cu mic cu mare, la biserica sfântului. Bărbați în putere, militari încercați în războaie, femei tinere și bătrâne neputincioase, copii și adolescenți au umplut sfântul lăcaș și s-au rugat să fie iertați pentru păcatele lor. Zeci de mii de oameni s-au unit, prin iubirea lui Dimitrios, într-un singur trup, cu o singură inimă. Când dușmanii au ajuns la porți, erau pregătiți să-i înfrunte. Dar nu săbiile, săgețile și scuturile lor au salvat atunci orașul, ci armura de nepătruns a credinței lor, că vor birui prin puterea lui Hristos cu ajutorul sfântului. Și au biruit. Thesalonikul e în picioare și astăzi, mărturie a faptului că tăria unei cetăți nu stă doar în zidurile și armatele sale, ci, mai ales, în iubirea de Dumnezeu a locuitorilor ei și în rugăciunea plină de putere a sfinților care o locuiesc. Pentru că, deși au murit, sfinții sunt vii, trăiesc printre noi, părtași la durerile, bucuriile și iubirile noastre. Sunt prietenii și casnicii noștri, aflați la un vârf de inimă distanță. Trebuie doar să-i strigăm și ei ne sar în ajutor.