O dimineață cu... ALINA AZARIO

"Cu cât ai vise mai mari, cu atât reușești mai mult în viață!"

La 15 ani a plecat din Piatra Neamț la Pa­ris, cu geamantanul burdușit de partituri și de vise. Între timp, viața a răsplătit-o cu mai multe premii internaționale de interpretare la pian și a purtat-o spre Hamburg, unde predă la una din cele mai prestigioase universități de muzică din lume. De trei ani de zile, Alina Azario este și ini­țiatoarea și directorul artistic al Festivalului In­ternațional Clara Haskil, care se desfășoară la Sibiu, la final de octombrie. Am găsit-o acasă, în Ger­mania, între două zboruri, și am aflat că are un pian silențios, că-i plac latinii și nu se teme de sin­gurătate.

- Bună dimineața, Alina!

- Bună dimineața, Dia. Câtă punctualitate! La secundă! Știi că Prokofiev, dacă cineva sosea cu cinci minute înainte la întâlnire, deschidea ușa, arăta ceasul de la mână, o închidea înapoi, și la fix des­chidea iar, și cu cel mai mare zâmbet spunea "Bine ați venit!".

- Credeam că ești obișnuită, doar locuiești în Hamburg.

- Nu prea m-am obișnuit cu punctualitatea asta rigidă, cu felul nemților de a fixa o întâlnire cu pri­etenii cu două săptămâni în avans. Sunt cam reci, dar din fericire nu sunt meschini.

- Ți-ai găsit acolo și prieteni ade­vărați, oameni cu care rezonezi profund?

- Da, dar nu sunt nemți. (râde) Cel mai bun prieten al meu de aici e elvețian. Am și prieteni francezi sau de alte na­țio­nalități. Facem parte din aceeași branșă, citim ace­leași cărți, ne plac aceleași fil­me. După cei opt ani pe care i-am pe­tre­cut la Paris, la studii, am cam rămas fran­cofonă și francofilă. Pre­fer latinii.

- Alina, unde te găsește te­lefonul meu?

- Chiar acasă.

- Și cum e casa ta?

- Oooh, dacă mă întrebi acum, cu câteva zile înainte de începerea festi­va­lului, mi-e și frică să răs­pund ce văd în jur. O valiză des­făcută pe jos... Haine care trebuie spălate... Biroul, plin de acte și documente pe care trebuie să le iau cu mine la Sibiu, o grămadă de notițe și post it-uri, unele de-a dreptul indescifrabile. Biblioteca de par­tituri... Cărțile... Și, bineînțeles, pianul.

- Ce pian ai?

- Un pian cu coadă, așezat lângă o fereastră enor­mă, de 2 m pe 2. E un "Yamaha C 3", cu siste­mul "silent", care îmi oferă enormul avantaj de a pu­tea cânta la orice oră. Dacă mă apucă o insomnie înainte de concert, îmi pun căștile și studiez fără să de­ran­jez vecinii.

- În Hamburg de cât timp locuiești?

- Anul ăsta s-au împlinit zece ani. Am ajuns aici pe urmele unui foarte bun pianist, Evgeni Koroliov, pe care l-am ascultat într-un concert la Paris, când eram bursieră acolo. Am știut imediat că trebuie să lucrez cu el. Din nefericire, am des­coperit că locuiește la Hamburg. Și nu prea m-a încântat ideea de a mă muta... mai la nord de Paris.

- E și cam cețos, cam cenușiu Hamburgul.

- Este, da. Dar atunci când e vreme frumoasă, adică foarte, foarte rar, e cel mai frumos oraș din lume. (râde) Toți nemții ies ca șopârlele la soare și umplu brusc terasele.

- Te-ai plimbat ceva prin Europa. Nu ți-e greu s-o tot iei de la capăt în alt și alt loc?

- Dacă aș fi rămas în Piatra Neamț, unde m-am născut, în zona mea de confort, nu aș mai fi fost a­ceeași. A fost greu la început, la 15 ani, când am plecat la Paris, eram încă un copil. Dar ple­cările astea m-au fă­cut să fiu foarte bătăioasă, să mă țin strâns de visul meu și să nu mă des­curajez cu una cu do­uă.

- Ai luat ceva de-acasă și-n mu­zica ta?

- Dacă te gân­dești la dealuri, la păduri, la limbă, to­tul e muzică în Mol­dova. Când cânți, contează tot uni­ver­sul pe care îl porți în tine, amintirile, caracterul...

- Se simte și caracterul? Con­tează ce fel de om ești când te așezi la pian?

- Absolut. Cânți exact așa cum ești. La prima în­tâl­nire cu Ko­roliov, după ce i-am cântat, mi-a zis: "Ali­na, îmi place că ești un om bun, simt asta în mu­zica ta". Valorile pe care le ai ca om se re­flectă direct în modul în care cânți. Dar ține mult și de repertoriul pe care-l alegi. Nu poți cânta Mozart sau Schubert, fără să arăți publicului o parte adân­că din tine. Muzica lor cere să te dez­­go­lești. Nu întâm­plă­tor, Clara Haskil se simțea bine doar cu re­per­toriul dificil, doar când putea arăta lumii cine e ea cu ade­vărat.

- Ai menționat-o pe Clara Haskil, aproape în ajun de festival. De ce ai hotărât să-i dedici un așa eveniment? Avem deja un mare fes­tival, George Enescu.

- Am visat dintotdeauna să creez în România un spațiu de libertate pentru mine, pentru artiști și pentru public, un spațiu în care să adun tot ce am văzut mai bun prin toate festi­va­lurile din lume, la care am par­ticipat. E adevărat, Festivalul Enes­cu a devenit foarte mare, un ade­vă­rat branding de țară, dar eram tristă că nu există și festivaluri mai mici. Și mai ales că nu există un festival de muzică de cameră. Publicul s-a obiș­nuit să meargă la con­cer­te cu or­ches­tre sim­fo­nice. Toată lumea as­cultă Sim­foniile lui Beethoven, dar foarte pu­țini as­cultă ultimele sonate și cvar­tete, care sunt testamentul lui mu­zi­cal. Hotărârea am luat-o stând de vorbă cu vio­lo­nistul francez Re­naud Capuçon. Se pregătea să lanseze "Fes­ti­val de Pâques" și vorbea cu așa mare en­tu­ziasm, că nu m-am mai putut abține. I-am zis: "Uite, vreau să fac și eu asta. Visez de atâta vreme, dar nu am cunoștințe de ma­nage­ment, sunt plecată din Ro­mânia de atâția ani". Și atunci, el mi-a zis o frază care mi-a rămas bine în­tipărită în minte: "Alina, cu cât ai vise mai mari, cu atât reu­șești mai mult în viață!". Așa că mi-am suflecat mâ­necile și m-am apucat de treabă.

- Și nu e prea multă hâr­țogăraie pentru o pianistă?

- Ba da, chiar nu mă aș­teptam să fie așa de multă. Mi-am propus încă de la în­ceput să-mi asum efortul ăsta timp de cinci ani și abia apoi să fac un bilanț. Nu e ușor, îmi fură din cariera solistică, sunt contracte, concerte pe care le refuz în fiecare an, de dragul fes­ti­valului. În plus, eu ocup și două posturi în cadrul Uni­ver­si­tății de Muzică din Ham­burg. În fiecare an lipsesc o lu­nă, noroc că am parte de multă înțelegere din partea oficialilor. Acum cinci ani, mă concentram strict asupra stu­diului la pian, jonglam cu o singură minge. După aia a venit a doua, apoi a treia, apoi a patra. Acum simt că nu trebuie să mai vină încă o min­ge, pen­tru că n-aș mai putea continua. Sunt cu coar­­da în­­tinsă la ma­xi­mum. Am investit enorm, dar pe cu­vânt că a me­ritat. Festi­valul a crescut în trei ani, am avut deja și o ediție la Hamburg, au fost mai mult de 20 de soliști în pro­gram la edițiile din acest an, și asta mă bucură enorm. Chiar dacă după luni și luni de zile de pre­gătire intensivă doar pentru două ore de magie, par­că mi-e ciudă că trece așa repede eu­foria.

- Cum e după ce toată forfota festivalului trece? Te simți vreodată singură în Hamburg?

- Dar mie îmi place să mă simt singură! Ca pia­nist, oricum ești destul de singur. Ești tu cu pianul, cu valiza, din avion la sala de concerte și înapoi. Iar când studiezi ești tot singur. Singurătatea pentru mi­ne e foarte necesară. În singurătate se nasc ideile, aco­­lo se naște muzica, acolo se nasc multe lucruri ne­așteptate. Sigur, câteodată mi-e foarte dor de pă­rinți, de fratele meu. Dar am învățat în timp să profit, să mă bucur la maximum atunci când sunt cu ei, că nu mă mai plâng de lucrul ăsta.

- Dar dragoste ai găsit, sau partitura asta o lași pe altă dată?

- Am găsit, am găsit. Cineva e alături de mine și mă sprijină în perioada asta. În anii de studenție, nu mă gândeam la nimic altceva decât la studiu și la pian. Azi nu mai cred că poți fi om complet fără să-ți asumi riscul de a iubi, de a te deschide, de a deveni vulnerabil. Ca muzician, ești obișnuit să exprimi sentimentele cântând, ai controlul asupra lor. Când trăiești iubirea, ești lipsit de control, dar și trăirile sunt înzecite. Or, tocmai asta e frumusețea.

Foto: IOANA PENU (2), ANDREI IVAN, RICHARD STÖHR