Minunea din Poiana Stampei

O veste în zorii zilei

Uitasem telefonul deschis peste noapte. Era ora şase dimineaţa, când a sunat. O voce îndepărtată, sub­ţire şi nazală, de ţăran moldovean, rostea smerit: "Noi v-am apelat să vă mulţumim..." "Care noi? Se auzea stins, întrerupt, probabil semnalul era prea slab. "Noi, din Poiana Stampei, vrem să vă mulţu­mim..." I-am spus că nu se aude, să revină ceva mai târziu. Apoi a sunat din nou, s-a auzit mai bine, şi l-am recunoscut pe Vladimir Popescu, acel gospodar firav şi blonziu, pe care-l văzusem astă iarnă, plângând cu şapca în mână, în faţa unei temelii de biserică ce fu­sese mistuită de flăcări, în munţii înde­părtaţi ai Bu­covinei. Vorbea simplu, tărăgănat cum­va, dar tocmai din răceala vorbelor sale exacte răzbă­tea o anume emoţie. Îmi zicea, ca şi cum ar recita o poezie, că bise­rica lor aproape "s-a făcut". "Am înce­put din april, după ce aţi venit dumneavoastră. Iată că acuma ter­minăm de lucrat la turle..." În şase luni, o biserică precum o catedrală, ridicată "din bănuţul văduvei", într-un sat cu opt sute de "fumuri" din vâr­ful munţilor. Aproape nu-mi venea să cred. Văzusem cu ochii mei suferinţa sătenilor adunaţi în jurul teme­liei bisericii arse, lacrimile care le izvorau din ochi, doar când venea vorba de lăcaşul lor devastat de in­cendiu. Abia ce strânseseră bani, peste 5 miliarde, pentru refacerea monumentului secular. Biserica era pregătită de re­sfin­ţire. "Casa noastră... Unde e casa noastră?... Mi­rea­sa noastră...". Iar acum, aflu că fu­sese rezidită din temelii.
În timp ce omul îmi dădea vestea la telefon, în min­te mi se derulau cu repeziciune imaginile de atunci: gospodarii aceia îmbujoraţi de ger, femeile bărbătoase, cu glas cântat şi baticuri înnodate zdravăn sub bărbie, micul popor de bucovineni îndârjiţi, ce stăteau împrejurul meu şi-mi vorbeau cu toţii despre un vis pierdut, frumoasa lor biserică mistuită de foc. Şi acum... "Da, o fost un record. Aşa zice lumea", spune la telefon Vladimir, consilierul bisericesc. "S-o facem iarăşi, în numa'şase luni? Şi-i un pic mai mare ca cealaltă. S-o unit tăţi oamenii, să ne ajute. O fost... ca o minune de la Dumnezău. Şi c-aţi venit dumnea­voastră la noi şi astfel s-or adunat tăţi banii... Am sunat să vă mulţumim."

Bănuţul văduvei

Uneori, asemenea veşti sunt în măsură să te scoa­tă din toate tristeţile. Mă simt stingherit, nevrednic să povestesc toate astea. Eu... chiar n-am făcut nimic. Doar am trecut pe acolo şi-am scris, ca un reporter de ziar, despre un fapt care m-a impresionat. Mă intere­sase mai mult istoria acestei biserici, înălţată cu mul­tă jertfă de gospodarii satului la1883, după un drum făcut pe jos până la Viena, ca să-i ceară împăratului îngăduinţa de a ridica o biserică ortodoxă în sat. Şi-au izbutit! Au stat la masă cu însuşi Franz Josef, iar mai marele "chezarocrăţiei" le-a semnat cererea. Pictată de inegalabilul Epaminonda Bucevschi şi avându-l ca prim preot pe marele Simion Florea-Marian, biserica din Poiana Stampei a fost, cu adevărat, o minune. Toa­te s-au mistuit în blestematul incendiu: candelabrele de aur primite de la Împărat, Evanghelia lui Andrei Şaguna, mulţimi de alte odoare de patri­mo­niu... Zile întregi, satul a fost în doliu. Oamenii căzuseră în muţenie. Apoi s-au strâns iarăşi, şi-au luat-o de la capăt. În doar trei zile au curăţat împre­ună locul de ruinele carbonizate. L-au ales pe Vladi­mir Popescu, cel mai onest dintre toţi, ca şef al unui "comitet de iniţiativă" şi-au început iar să pună ban peste ban.
Pe toţi îi are notaţi, migălos, acest "om bun la toa­te", care a supravegheat zi de zi, ca un spiriduş neo­bosit, lucrările de reconstrucţie. Aveam să vorbesc cu el, apoi, zile la rând. Să aflu cât de mult l-au impre­sionat gesturile unor oameni, imediat după ce s-a început munca. Mi-a spus de consăteanca lui, Ius­tina Vasiluţ, în vârstă de 82 de ani, care până acum a dăruit bisericii 6000 de lei, adunaţi din pensia ei de 400 de lei pe lună... De o alta, Vasiluţ Domnica, azi la 92 de ani, care până acum a donat... 6400 lei! "Nici nu poate merge. Doar îşi mai trimite un băiat la mine, să-mi zică: «Vlăduţ, te-o chemat iar ma­ma până la dânsa...» Şi încă mai dă câte-o sută de lei, câte două, câte cinci... Toţi banii ei îi dă pentru sfân­ta biserică. Şi-i zic: «Lăsaţi, mamă Dom­ni­că...» Da'ea nu. Zice că ăsta îi drumu'ei la mân­tuire..." Sunt aproape 40 de aseme­nea "ctitori", cu sume de peste 5000 de lei, trecuţi de Vladimir Popescu în catastife. Dintre aceştia, zice consi­lierul, aproape niciunul nu este un om avut.

Visul întru Hristos

Apoi a urmat reportajul meu, publicat în revistă. Nu mă aşteptam ca în urma lui, donaţiile pentru bise­rică să sporească aşa de mult. S-au adunat în total aproape 120.000 de lei, 2000 de euro şi 5000 de do­lari, după cum îmi spunea la telefon Vladimir Popes­cu. Asta deşi, dintr-o eroare, contul de la sfârşitul textului fusese publicat greşit, cu o cifră lipsă. Zeci şi zeci de oameni din toată ţara au sunat, s-au interesat şi au dăruit. Şi mulţi încă nu contenesc să trimită...
O întrebare nu-mi ieşea din minte: de ce? Oare ce i-a determinat pe aceşti credincioşi să trimită sume atât de mari, unei biserici oarecare din Bucovina, care nici nu există? Am analizat lista, împreună cu Vladi­mir: cei cu donaţiile cele mai consistente sunt tot oameni simpli, cu venituri modeste. Şi, mai ales, toţi doresc să nu le fie popularizate numele. Nu vor să fie trecuţi pe ziduri, nici să se vor­bească despre faptele lor. Un fiu al satului, acum emigrat în Cana­da, a trimis 15.000 lei "sub jurământ" ca nu­mele lui să nu fie cu­noscut niciodată. O doamnă din Galaţi, Babeş C., a trimis, înveliţi cu pomelnice, 1500 de euro şi 200 de lei. Dar n-a acceptat în niciun chip să îi pu­bli­căm numele. Sau doam­na Ludmila Bu­gea, cu care foarte greu am reuşit să vorbesc per­sonal, făcându-i o vizită acasă. Această femeie are 86 de ani şi e imobilizată într-un cărucior cu rotile. Distinsă, c-un aer aristo­cratic, încă purtând doliu după soţul ei care s-a stins acum 2 ani, l-a aşteptat pe Vladimir în fotoliul ei de pluş roşu, dintr-un aparta­ment bucureştean, pentru a-i înmâna un plic cu su­ma de 5000 de dolari. Pur şi simplu! Asta, doar fiindcă nu putea coborî până la bancă, să îi depună. Fugară la 10 ani din Basarabia, pentru a nu ajunge în Siberia, d-na Ludmila e o femeie c-o minte încă sclipitoare, chiar dacă trupul i-e în în­tregime măcinat de boli. De ce a făcut gestul ăsta? "Fiindcă eu acum trăiesc nu­mai cu inima la Dumne­zeu, în rugăciune. Aicea, lângă icoană stau. Dacă mă credeţi, nici nu mai simt durerile. Am artroză la amândouă picioa­rele, Par­kin­son, sunt operată de rinichi şi bolnavă cu inima. Nu mă pot ridica. Cel mai rău îmi pare că nu mai pot merge până la biserica mea, Izvorul Nou. Mănânc puţin şi, dacă n-am ce mânca, tot nu-mi pasă. Când am citit articolul din ziar, am plâns. De ani de zile aşteptam un prilej să dăruiesc banii ăştia. Am făcut-o fiindcă am simţit că oamenii aceia sunt curaţi şi au un vis al lor. Nu-i cu­nosc, dar am simţit asta. Sunt rari oamenii care mai au azi un vis întru Hristos. Eu ştiu asta; când ai un vis, nimic nu-ţi poate sta împotrivă."

Dăruind vei dobândi

Între toate, însă, cel mai tulburător e cazul lui Nuţu Ilie, tot din Bucureşti. La vârsta de 92 de ani, a dă­ruit până acum bisericii din Poiana Stampei, îm­preună cu fiica sa, Ana, suma de 88.000 lei. Tot aşa: fără cuvinte. La bancă, i s-a semnalat bătrânului că ceva-i în nere­gulă cu acel cont. Dar el a rîs şi a zis: "Lasă, drăguţă, dac-o vrea Dumnezeu, o să ajungă unde trebuie..." Iar Vladimir s-a pomenit, pur şi simplu, cu ei în cont. Fără un telefon prealabil, o scrisoare, nimic. L-a căutat în cartea de telefoane din Bucureşti, din număr în nu­măr. Până la urmă, l-a găsit. L-a întrebat dacă e sigur că vrea să facă donaţia asta atât de mare. La care bătrânul a râs din nou: "Domnule, nu este în planul meu să-mi fac nici vilă, nici averi, pe lumea asta..."
Fost strungar, cu o pensie amărâtă, Nuţu Ilie locuieşte într-un apartament modest din Giuleşti, alături de fiica sa Ana, azi în vârstă de 70 de ani. Îmi spune, cu accentul moldovenesc din satul obârşiei sale, Romaneşti-Suceava: "Am făcut donaţia asta spre binele meu. Da. Aşa să ştiţi. Eu am avut tot ce mi-a trebuit în viaţă, nimic nu-mi lipseşte. Dumnezeu m-o ajutat tot timpul. Tot timpul! Cum să nu-I mulţu­mesc pentru tot binele pe care-l am?..." Hâtru şi plin de veselie, perfect lucid, bătrânul Ilie trăieşte aproape ca un călugăr. Mănâncă zgârcit, mai mult de post, nu cheltuie decât strict pentru întreţinere. Merge singur, duminică de duminică, tocmai până la "Sfîntul Ilie-Gorgani", din centrul capitalei, deşi are biserică şi în apropiere. Ajută constant câţiva oameni sărmani, cu pensii de 100-200 lei, la diferite fundaţii creştine. Toată agoniseala de-o viaţă a dăruit-o. Dar, la fel, nu vrea să fie ştiut. Refuză să facă fotografii. Foarte greu, după două zile de insistenţe, l-am convins să scriu câteva vorbe despre faptele lui. Şi doar cu un singur motiv: ca gestul lui să fie spre pilda altora, care să-nveţe a dărui... Fiu de ţărani foarte săraci, Ilie Nuţu a plecat de-acasă încă de copil, pentru a deveni ucenic strungar la un maistru. Apoi a fost deţinut politic, vreme de 11 ani, prin cele mai cumplite puşcării ale co­muniştilor, tăind stuf în apa îngheţată de la Peri­prava sau cărând piatră până la epuizare la Poarta Albă... Ceea ce nu-l împiedică să fie dar­nic, bucuros şi senin, de parcă în viaţa lui s-ar petrece în fiecare zi o mi­nune."Eram un­de­va, la Poarta Albă, la lopată, la cărat piatră", îşi începe bătrânul, cu ochii între­des­chişi, unica lui confesiune. "Şi-o fost o zi în care am simţit că-mi pierd viaţa. Eram piele şi os, bolnav de TBC, fără vlagă. Am simţit cum se scurge viaţa din mine, că rămâne viaţa mea acolo, în pă­mânt... Şi de la locu'unde munceam, tot drumul cât m-am târât până la colonie, am început să mă rog cu lacrimi aşa, cu toată fiinţa: «Doam­ne, ajută-mă Doam­ne, scapă-mă...» Măi, din momentu' când am început să mă rog aşa, cu lacrimi, am început a simţi cât de mare-i puterea lui Dumnezeu. A doua zi dimi­neaţă, am primit veste: «Gata, te mu­tăm de aici. Eşti strungar? Păi te du­cem la strung. Da' mai întâi la spital...» Vă zic, dacă mai stă­team o zi acolo, mu­ream. Ei, şi din ziua aia, mi-am schimbat eu felu' de a gândi. Mi-am zis că dacă Dumnezeu o fă­cut o minune aşa ma­re cu mine, dacă tră­iesc, atunci de-acum îna­inte trebuie să fac şi eu ceva. Na, şi uita­ţi-vă: încă tră­iesc!..."
Ilie şi Ana Nuţu păstrează întreaga co­­lecţie a re­vis­tei "For­mula AS", încă de la începuturi. Ba şi mai mult, bătrânul şi-a făcut "propria revistă" de Spiritua­litate creştină, "îmbor­derând" texte din "For­mula AS", pe anumite teme religioase, pe care apoi le dă spre lectură prietenilor din parohie. Constat că unele reportaje din "revista" lui Ilie Nuţu poartă şi semnă­tura mea. Un gând ce m-a bântuit multă vreme, după ce-am plecat din casa celor doi oameni buni: pentru asemenea cititori, într-adevăr, mă simt prea nevred­nic.