Uitasem telefonul deschis peste noapte. Era ora șase dimineața, când a sunat. O voce îndepărtată, subțire și nazală, de țăran moldovean, rostea smerit: "Noi v-am apelat să vă mulțumim..." "Care noi? Se auzea stins, întrerupt, probabil semnalul era prea slab. "Noi, din Poiana Stampei, vrem să vă mulțumim..." I-am spus că nu se aude, să revină ceva mai târziu. Apoi a sunat din nou, s-a auzit mai bine, și l-am recunoscut pe Vladimir Popescu, acel gospodar firav și blonziu, pe care-l văzusem astă iarnă, plângând cu șapca în mână, în fața unei temelii de biserică ce fusese mistuită de flăcări, în munții îndepărtați ai Bucovinei. Vorbea simplu, tărăgănat cumva, dar tocmai din răceala vorbelor sale exacte răzbătea o anume emoție. Îmi zicea, ca și cum ar recita o poezie, că biserica lor aproape "s-a făcut". "Am început din april, după ce ați venit dumneavoastră. Iată că acuma terminăm de lucrat la turle..." În șase luni, o biserică precum o catedrală, ridicată "din bănuțul văduvei", într-un sat cu opt sute de "fumuri" din vârful munților. Aproape nu-mi venea să cred. Văzusem cu ochii mei suferința sătenilor adunați în jurul temeliei bisericii arse, lacrimile care le izvorau din ochi, doar când venea vorba de lăcașul lor devastat de incendiu. Abia ce strânseseră bani, peste 5 miliarde, pentru refacerea monumentului secular. Biserica era pregătită de resfințire. "Casa noastră... Unde e casa noastră?... Mireasa noastră...". Iar acum, aflu că fusese rezidită din temelii.
În timp ce omul îmi dădea vestea la telefon, în minte mi se derulau cu repeziciune imaginile de atunci: gospodarii aceia îmbujorați de ger, femeile bărbătoase, cu glas cântat și baticuri înnodate zdravăn sub bărbie, micul popor de bucovineni îndârjiți, ce stăteau împrejurul meu și-mi vorbeau cu toții despre un vis pierdut, frumoasa lor biserică mistuită de foc. Și acum... "Da, o fost un record. Așa zice lumea", spune la telefon Vladimir, consilierul bisericesc. "S-o facem iarăși, în numa'șase luni? Și-i un pic mai mare ca cealaltă. S-o unit tăți oamenii, să ne ajute. O fost... ca o minune de la Dumnezău. Și c-ați venit dumneavoastră la noi și astfel s-or adunat tăți banii... Am sunat să vă mulțumim."
Bănuțul văduvei
Uneori, asemenea vești sunt în măsură să te scoată din toate tristețile. Mă simt stingherit, nevrednic să povestesc toate astea. Eu... chiar n-am făcut nimic. Doar am trecut pe acolo și-am scris, ca un reporter de ziar, despre un fapt care m-a impresionat. Mă interesase mai mult istoria acestei biserici, înălțată cu multă jertfă de gospodarii satului la1883, după un drum făcut pe jos până la Viena, ca să-i ceară împăratului îngăduința de a ridica o biserică ortodoxă în sat. Și-au izbutit! Au stat la masă cu însuși Franz Josef, iar mai marele "chezarocrăției" le-a semnat cererea. Pictată de inegalabilul Epaminonda Bucevschi și avându-l ca prim preot pe marele Simion Florea-Marian, biserica din Poiana Stampei a fost, cu adevărat, o minune. Toate s-au mistuit în blestematul incendiu: candelabrele de aur primite de la Împărat, Evanghelia lui Andrei Șaguna, mulțimi de alte odoare de patrimoniu... Zile întregi, satul a fost în doliu. Oamenii căzuseră în muțenie. Apoi s-au strâns iarăși, și-au luat-o de la capăt. În doar trei zile au curățat împreună locul de ruinele carbonizate. L-au ales pe Vladimir Popescu, cel mai onest dintre toți, ca șef al unui "comitet de inițiativă" și-au început iar să pună ban peste ban.
Pe toți îi are notați, migălos, acest "om bun la toate", care a supravegheat zi de zi, ca un spiriduș neobosit, lucrările de reconstrucție. Aveam să vorbesc cu el, apoi, zile la rând. Să aflu cât de mult l-au impresionat gesturile unor oameni, imediat după ce s-a început munca. Mi-a spus de consăteanca lui, Iustina Vasiluț, în vârstă de 82 de ani, care până acum a dăruit bisericii 6000 de lei, adunați din pensia ei de 400 de lei pe lună... De o alta, Vasiluț Domnica, azi la 92 de ani, care până acum a donat... 6400 lei! "Nici nu poate merge. Doar își mai trimite un băiat la mine, să-mi zică: «Vlăduț, te-o chemat iar mama până la dânsa...» Și încă mai dă câte-o sută de lei, câte două, câte cinci... Toți banii ei îi dă pentru sfânta biserică. Și-i zic: «Lăsați, mamă Domnică...» Da'ea nu. Zice că ăsta îi drumu'ei la mântuire..." Sunt aproape 40 de asemenea "ctitori", cu sume de peste 5000 de lei, trecuți de Vladimir Popescu în catastife. Dintre aceștia, zice consilierul, aproape niciunul nu este un om avut.
Visul întru Hristos
Apoi a urmat reportajul meu, publicat în revistă. Nu mă așteptam ca în urma lui, donațiile pentru biserică să sporească așa de mult. S-au adunat în total aproape 120.000 de lei, 2000 de euro și 5000 de dolari, după cum îmi spunea la telefon Vladimir Popescu. Asta deși, dintr-o eroare, contul de la sfârșitul textului fusese publicat greșit, cu o cifră lipsă. Zeci și zeci de oameni din toată țara au sunat, s-au interesat și au dăruit. Și mulți încă nu contenesc să trimită...
O întrebare nu-mi ieșea din minte: de ce? Oare ce i-a determinat pe acești credincioși să trimită sume atât de mari, unei biserici oarecare din Bucovina, care nici nu există? Am analizat lista, împreună cu Vladimir: cei cu donațiile cele mai consistente sunt tot oameni simpli, cu venituri modeste. Și, mai ales, toți doresc să nu le fie popularizate numele. Nu vor să fie trecuți pe ziduri, nici să se vorbească despre faptele lor. Un fiu al satului, acum emigrat în Canada, a trimis 15.000 lei "sub jurământ" ca numele lui să nu fie cunoscut niciodată. O doamnă din Galați, Babeș C., a trimis, înveliți cu pomelnice, 1500 de euro și 200 de lei. Dar n-a acceptat în niciun chip să îi publicăm numele. Sau doamna Ludmila Bugea, cu care foarte greu am reușit să vorbesc personal, făcându-i o vizită acasă. Această femeie are 86 de ani și e imobilizată într-un cărucior cu rotile. Distinsă, c-un aer aristocratic, încă purtând doliu după soțul ei care s-a stins acum 2 ani, l-a așteptat pe Vladimir în fotoliul ei de pluș roșu, dintr-un apartament bucureștean, pentru a-i înmâna un plic cu suma de 5000 de dolari. Pur și simplu! Asta, doar fiindcă nu putea coborî până la bancă, să îi depună. Fugară la 10 ani din Basarabia, pentru a nu ajunge în Siberia, d-na Ludmila e o femeie c-o minte încă sclipitoare, chiar dacă trupul i-e în întregime măcinat de boli. De ce a făcut gestul ăsta? "Fiindcă eu acum trăiesc numai cu inima la Dumnezeu, în rugăciune. Aicea, lângă icoană stau. Dacă mă credeți, nici nu mai simt durerile. Am artroză la amândouă picioarele, Parkinson, sunt operată de rinichi și bolnavă cu inima. Nu mă pot ridica. Cel mai rău îmi pare că nu mai pot merge până la biserica mea, Izvorul Nou. Mănânc puțin și, dacă n-am ce mânca, tot nu-mi pasă. Când am citit articolul din ziar, am plâns. De ani de zile așteptam un prilej să dăruiesc banii ăștia. Am făcut-o fiindcă am simțit că oamenii aceia sunt curați și au un vis al lor. Nu-i cunosc, dar am simțit asta. Sunt rari oamenii care mai au azi un vis întru Hristos. Eu știu asta; când ai un vis, nimic nu-ți poate sta împotrivă."
Dăruind vei dobândi
Între toate, însă, cel mai tulburător e cazul lui Nuțu Ilie, tot din București. La vârsta de 92 de ani, a dăruit până acum bisericii din Poiana Stampei, împreună cu fiica sa, Ana, suma de 88.000 lei. Tot așa: fără cuvinte. La bancă, i s-a semnalat bătrânului că ceva-i în neregulă cu acel cont. Dar el a rîs și a zis: "Lasă, drăguță, dac-o vrea Dumnezeu, o să ajungă unde trebuie..." Iar Vladimir s-a pomenit, pur și simplu, cu ei în cont. Fără un telefon prealabil, o scrisoare, nimic. L-a căutat în cartea de telefoane din București, din număr în număr. Până la urmă, l-a găsit. L-a întrebat dacă e sigur că vrea să facă donația asta atât de mare. La care bătrânul a râs din nou: "Domnule, nu este în planul meu să-mi fac nici vilă, nici averi, pe lumea asta..."
Fost strungar, cu o pensie amărâtă, Nuțu Ilie locuiește într-un apartament modest din Giulești, alături de fiica sa Ana, azi în vârstă de 70 de ani. Îmi spune, cu accentul moldovenesc din satul obârșiei sale, Romanești-Suceava: "Am făcut donația asta spre binele meu. Da. Așa să știți. Eu am avut tot ce mi-a trebuit în viață, nimic nu-mi lipsește. Dumnezeu m-o ajutat tot timpul. Tot timpul! Cum să nu-I mulțumesc pentru tot binele pe care-l am?..." Hâtru și plin de veselie, perfect lucid, bătrânul Ilie trăiește aproape ca un călugăr. Mănâncă zgârcit, mai mult de post, nu cheltuie decât strict pentru întreținere. Merge singur, duminică de duminică, tocmai până la "Sfîntul Ilie-Gorgani", din centrul capitalei, deși are biserică și în apropiere. Ajută constant câțiva oameni sărmani, cu pensii de 100-200 lei, la diferite fundații creștine. Toată agoniseala de-o viață a dăruit-o. Dar, la fel, nu vrea să fie știut. Refuză să facă fotografii. Foarte greu, după două zile de insistențe, l-am convins să scriu câteva vorbe despre faptele lui. Și doar cu un singur motiv: ca gestul lui să fie spre pilda altora, care să-nvețe a dărui... Fiu de țărani foarte săraci, Ilie Nuțu a plecat de-acasă încă de copil, pentru a deveni ucenic strungar la un maistru. Apoi a fost deținut politic, vreme de 11 ani, prin cele mai cumplite pușcării ale comuniștilor, tăind stuf în apa înghețată de la Periprava sau cărând piatră până la epuizare la Poarta Albă... Ceea ce nu-l împiedică să fie darnic, bucuros și senin, de parcă în viața lui s-ar petrece în fiecare zi o minune."Eram undeva, la Poarta Albă, la lopată, la cărat piatră", își începe bătrânul, cu ochii întredeschiși, unica lui confesiune. "Și-o fost o zi în care am simțit că-mi pierd viața. Eram piele și os, bolnav de TBC, fără vlagă. Am simțit cum se scurge viața din mine, că rămâne viața mea acolo, în pământ... Și de la locu'unde munceam, tot drumul cât m-am târât până la colonie, am început să mă rog cu lacrimi așa, cu toată ființa: «Doamne, ajută-mă Doamne, scapă-mă...» Măi, din momentu' când am început să mă rog așa, cu lacrimi, am început a simți cât de mare-i puterea lui Dumnezeu. A doua zi dimineață, am primit veste: «Gata, te mutăm de aici. Ești strungar? Păi te ducem la strung. Da' mai întâi la spital...» Vă zic, dacă mai stăteam o zi acolo, muream. Ei, și din ziua aia, mi-am schimbat eu felu' de a gândi. Mi-am zis că dacă Dumnezeu o făcut o minune așa mare cu mine, dacă trăiesc, atunci de-acum înainte trebuie să fac și eu ceva. Na, și uitați-vă: încă trăiesc!..."
Ilie și Ana Nuțu păstrează întreaga colecție a revistei "Formula AS", încă de la începuturi. Ba și mai mult, bătrânul și-a făcut "propria revistă" de Spiritualitate creștină, "îmborderând" texte din "Formula AS", pe anumite teme religioase, pe care apoi le dă spre lectură prietenilor din parohie. Constat că unele reportaje din "revista" lui Ilie Nuțu poartă și semnătura mea. Un gând ce m-a bântuit multă vreme, după ce-am plecat din casa celor doi oameni buni: pentru asemenea cititori, într-adevăr, mă simt prea nevrednic.