Bucătăreasă de nunţi

Poveştile Bunei

Mă trezeam când ele povesteau deja. Nu auzeam niciodată cum deschidea uşa ca să intre în casă, poate că intra mai încet ca altădată, ori poate că, de oboseală, nu mai avea putere să tropăie, cum făcea în restul zilelor. Sau poate că intra tiptil, tocmai ca să nu mă trezească pe mine, deşi ştia foarte bine cât de mult o aşteptam. Vorbeau în şoaptă, dar înţelegeam tot ce-şi spuneau. Asta, pentru că era prea mare liniştea nopţii de lângă pădure şi vorbele lor prindeau altfel viaţă, în bucătăria luminată doar de focul din sobă. Era încă întuneric afară şi în­totdeauna se întâmpla la fel. Până când se făcea ziuă, Buna îi po­ves­tea mamei mele cum a fost nunta, cum au ieşit mâncărurile, ce-a făcut mireasa, cât a băut mirele, ce haină a purtat nănaşa, cum s-au purtat unii nuntaşi, cât şi dacă a plâns mama miresei, mai pe scurt, îi făcea o cronică amănunţită a întâmplărilor, atât cât putea ea înregistra şi băga de seamă, din spatele oalelor şi al cratiţelor uriaşe pe care le păstorea întreaga noapte, fiind bucătăreasă, socăciţă de nunţi.
Nopţile acelea, când ascultam din vârful patului po­veştile şoptite ale Bunii, când mă trezeam doar pe ju­mătate şi adormeam la loc, visând "şlaiere" albe, "şta­fi­ronguri" şi nănaşi zburând pe deasupra nun­ta­şilor, pen­tru a mă trezi iarăşi în vor­be­le ei co­lorate, îmi plăceau tare mult. Toate se încheiau la fel: indiferent cât de grea fusese nunta, cât de bună vremea ori cât de frumos au cântat muzicanţii, Bu­na îmi aducea totdeauna şi mie câte o felie mare, mare cât farfuria, din torta mi­­resei. Începeam s-o mănânc chiar aco­­lo, stând în pat şi ascultând po­veş­tile ei, după ce se lumina de ziuă şi mă trezeam de-adevăratelea, şi-o terminam hăt după amiază, când mă întorceam din hoinărelile zilnice.

Ucenicia

Cât a fost tânără, până să se mărite, Buna a fost slujnică în casa unui doctor austriac, care era angajatul minei din localitate. Asta se întâmpla înainte de primul război. Mai întâi, Buna a fost îngrijitoarea celor doi copii ai doctorului. Dar în­tr-o dimineaţă, înainte de a-l pune pe oliţă pe cel mai mic dintre ei, a încălzit oliţa rece de metal, lipind-o de soba de teracotă. Fără să-şi dea seama, a încălzit prea tare oliţa, şi după ce l-a aşezat pe Korci pe ea, şi după ce acesta a urlat ca din gură de şarpe şi-a sărit de pe oală drept în mijlocul camerei, abia atunci a înţeles Buna ce s-a întâmplat, că l-a fript pe prunc şi s-a apucat cu mâinile de cap, de spaima doctorului. L-a uns re­pede pe Korci cu albuş de ou şi cu miere, ca să-i treacă durerea arsurii, şi-a scos repede o ţâţă şi-a băgat-o în gura pruncului, ca să tacă, deşi ea n-avea lapte. S-a mai liniştit pruncul, dar pe dosul lui s-a umflat un cerc roşu, care i-a rămas ca semn, cât a trăit. "Korci cu inel la cur" îl strigau pruncii vara, când îl vedeau dezbrăcat pe malul iazului. Şi-aşa i-a rămas nu­mele şi mai târziu. Aşa l-a ştiut apoi toată lumea.
Nu s-a supărat prea tare doctorul pe Buna, ea i-a spus că, de fapt, a vrut să-i facă pruncului bine, adică, să-i în­călzească oala, să nu fie prea rece când se-aşază pe ea, şi doctorul a înţeles in­ten­ţia ei, dar a mutat-o la bu­cătărie şi a adus o bătrână să îngri­jeas­că de prunci. Nici­de­cum nu i-a spus Buna că, atunci când l-a fript pe Korci, ea era cu mintea dusă la Mikloş, drăguţul ei, un fecior timid şi ruşinos, tăcut ca un lemn, care-o aştepta pe drumul de întoarcere spre casă.
Nevasta doctorului ştia să gătească foarte bine, şi de la ea a învăţat Buna să facă mâncăruri bune şi pră­jituri, cum nu s-au mai văzut în târgul lor până atunci. După ce s-a măritat cu Mikloş, Niculae, pe numele lui de român, şi-a plecat din familia doctorului, Buna s-a făcut socăciţă, adică bucătăreasă de nunţi. Aşa a ajuns ea de la oliţa lui Korci la ceaunele şi cratiţele uriaşe, în care gătea pentru sute de oameni.
De cum începea toamna, când era mult de lucru pe lângă casă şi de pregătit pentru iernat, Buna îşi or­ga­niza tare bine treburile, ca să n-o apuce frigul cu ele ne­­ter­minate şi ca să poată intra cum se cade în ano­tim­pul nunţilor. O tocmeau unii încă din zilele calde de vară, ca să fie siguri că va găti la nunţile lor. Ajunseseră oamenii să-şi planifice cununiile după cum putea ea să meargă, atât era de apreciată pentru felul în care bu­că­tărea. Ba au venit la ea oameni din Bistriţa şi din Să­laj, care au auzit cât de meşteră e într-ale mâncării şi s-au rugat de ea "cu cerul şi pământul", să se ducă şi la nunţile lor, dar ea n-a vrut, căci nu-i plăcea să stea multă vreme departe de casa ei, departe de gră­di­nă, de găinile şi de cocoşul cu care se certa în fiecare di­mineaţă când îi dădea drumul. Aşa că nu s-a dus Bu­na nici în Bistriţa, nici în Sălaj, şi n-a suferit pentru asta, căci erau destule nunţi şi la noi, sub Gutâi.

Lista

"No scrie", începea Buna, cu un aer tare serios, şi eu nu scăpam niciodată ocazia, când venea vorba de scris, să stau pe lângă ea şi s-o urmăresc. "No scrie, numa aşe: şasă sute trizăci şi două de ouă proaspete, cincizăcişipatru de unturi de prăvălie, ori dacă îl faci tu, atunci vreo doişpe kile jumate. Fărină, on sac, mnie­re, douăzăci şi cinci de kile", şi lista continua cu cifre exacte, pe număr, bucăţi şi kilograme. Buna nu uita mirodeniile şi mirosnele care dădeau gust şi savoare tortelor şi prăjiturilor pe care le pregătea, lămâile şi ca­caoa, scorţişoara şi macul, vanilia şi romul, şi multe altele încă. Cei care făceau lista, adică părinţii mirilor veniţi s-o cheme de so­căciţă, erau uimiţi şi intimidaţi de ştiinţa Bunii, de uşurinţa cu care le dicta din cap toată lista de cumpărături, adică tot ce trebuia pentru o nuntă "ca lumea". Şi Buna ştia să se pună în va­loare, să scoa­tă la vedere toată mă­ies­tria ei, atât în­tr-ale bucătări­tu­lui, cât şi într-ale vor­bitului. Şedea pe sca­un în faţa oa­menilor şi juca tea­trul îngri­jo­rării faţă de ceea ce-i aştepta pe viitorii socri, strân­gea din buze şi ţâţâia atoate­şti­utor despre chi­nul părinţilor şi ne­re­­cunoştinţa prun­cilor. Ziua listelor era cu ade­vărat un spec­tacol. Mă uitam la ea şi mai-mai să n-o recu­nosc, atât de mult se schimba în faţa oamenilor care o ascultau impresionaţi. De-atâ­tea ori am urmărit-o, încât deja îi cunoşteam ritualul. Când ajungea să spună că are nevoie de cel puţin şase femei de ajutor, care să fie "la mâna" ei, adică s-o asculte orbeşte şi să nu comenteze ceea ce le-ar fi cerut, ştiam deja că ur­mează să povestească întâmplarea cu pariul pe care l-a pus odată cu unul care n-a crezut că albuşul bă­tut spu­mă de ea rămâne înţepenit şi, dacă întoarce va­sul cu fun­dul în sus, rămâne tare şi nu cade. Şi-aşa cum se întâmpla întotdeauna, ascultătorii Bunii se minunau şi ei, unii din politeţe, alţii cu ad­mi­raţie, unii mai zgo­motos, căci în­tre timp îşi făcea efectul şi ra­chiul de chi­mion cu care-i cinstea, alţii mai ti­mid, căci erau de-a drep­tul im­presionaţi şi înmărmuriţi de atâta ştiinţă gastronomică. Lista în­cepută întotdeauna cu cele nece­sa­re dulciurilor continua cu cele pen­tru mâncăruri, atâtea găini pentru zamă, atâtea verze murate bine pen­tru sarmale, atâţia porci, ori viţei, ori poate o vacă de tăiat şi se în­cheia cu un "Doamne-aju­­tă!" colectiv, după care pă­rinţii mirilor ieşeau buimăciţi în uliţă şi plecau, iar Buna, după ce-i conducea până la poartă, se întorcea veselă în bucătărie, mai scurgea un păhărel de rachiu şi-apoi cânta uşurel unul din cântecele ei preferate, mulţumită foarte că a fost din nou băgată în seamă.

Prăjituri şi bucate

Pregătirea bucatelor pentru nuntă începea de marţi dimineaţa. Înainte de răsăritul soarelui, îşi punea Buna în traistă zadiile, şurţele mari, cuţitul ei care tăia cel mai bine şi linguroiul cel mare, cu care amesteca în cea­une. Se spăla şi se îmbrăca curat, îşi lega părul sur cu năframa albă de văduvă şi pleca la casa cu nuntă. Primul lucru pe care-l făcea acolo era să-şi organizeze şi instruiască ajutoarele, femeile, vecinele care veneau la lucru. Era fermă Buna, serioasă, nu admitea prea multe dezertări de la ceea ce poruncea că trebuie făcut. Nu te puteai juca, ştiind că peste patru, cinci zile, ur­mează să hrăneşti câteva sute de oameni, un sat în­treg, de sâmbătă de la amiază şi până marţi dimineaţă, că aşa ţineau nunţile pe-atunci. Era ca un căpitan printre oale şi cratiţe uriaşe, cu conciul din vârful capului aco­perit de năframă. Şi femeile, ajutoarele ei o ascultau fără crâcnire. Cine "juca în front" n-avea ce căuta în echipa Bunii.
După ce organiza oamenii, după ce inspecta cup­torul gazdelor şi pregătea plitele, eventual, dacă acestea erau prea mici, punea oameni să le mărească, Buna "lua în seamă" ingredientele, adică inspecta cămara de provizii, cele "musai şasă sute trizăci şi două de ouă proaspete, cele cincizăcişipatru de unturi de prăvălie, mnierea, douăzăci şi cinci de kile", şi celelalte toate câte mai erau pe lista pe care ea nu trebuia s-o scrie, că o avea deja în cap, bine învăţată de-a lungul anilor. Şi-apoi, cam pe la mijlocul dimineţii, începea munca adevărată. Mai întâi făcea sărăţelele cu chimin, cu caşcaval ori cu cimbru, covrigeii tăiaţi cu forma de tablă pe care o ducea cu ea de-acasă. Într-un cu­vânt, "uscăturile", prăjiturelele care se po­triveau cu ţuiculiţa de început a nun­ţii şi care re­zistau mai multe zile, căci nu aveau creme. Miercurea şi joia cocea bis­cui­ţii trecuţi prin maşina cu forme lunguieţe, foile de prăjituri şi blaturile de tort. Mai demult, în târgul acela de munte, la nunţi, nu se pre­gă­tea un singur tort, mare, cum se obiş­nu­ieşte acum, ci se pregăteau două­zeci, trei­zeci de torturi obişnuite, "tortate", cum li se mai spunea, care se puneau pe mese, îna­inte de a veni nuntaşii. Să le admire şi să le poftească. După ce se împărţea mânca­rea, tor­tele erau ridicate de druştele miresei, duse la bucă­tărie şi tăiate în felii, pentru a fi readuse apoi la masă. Bineînţeles că cel mai bun şi mai fru­mos era tortul care stătea în faţa miresei dar, câteo­dată, ştiu din poveştile Bunii, era câte-o nănaşă care avea ambiţia să-şi co­man­de tortă la oraş, care poate că era mai frumos ornată, deşi Buna-şi dădea toată silinţa să facă şi floricele, şi cârligaşi din cremă, dar care nu se compara la gust cu tortele Bunii. Era "fărinos şi acru, bun de nimica", după cum spunea ea. Apoi veneau la rând prăjiturile, dar din lista lor ne­sfârşită nu-mi mai amintesc mare lucru: una se chema "Catiţa-testa" şi era pufoasă, urmau apoi pră­jituri cu rom, cu cacao şi albuşuri bătute spumă, cu bezea şi nuci pisate, ţinute la cuptor o vreme, prăjituri cu foi galbene de "ţitromoş" sau pandişpan şi cremă de coa­căze de munte, "hoarne" din aluat "de foi", adică fran­ţuzesc, umplute cu frişcă bătută din smântână, ro­tiţe din aluat bicolor, umplute cu gem de caise, linţer cu dulceaţă de zmeură sau mure, prăjitură albă, cu cremă albă şi glazură tot albă, acrişoară, foi negre cu cremă de ouă, haioşe cu silvoiz, chifluţi şi cornurei fragezi, pă­trăţele de aluat cu scorţişoară şi umplute cu mere, şi multe altele încă, pe care nu le mai ţin minte, n-am ştiut cum se prepară, şi acum nu le mai pot reînvia, nici mă­car cu numele. Oricum, de marţi şi până vineri, se fă­ceau dulciurile, duduiau cuptoarele de atâta copt şi mirosul încărcat de mirodenii subjuga şapte uliţe din jurul locului în care trona Buna ca mare maestră. Mân­care ştia să facă oricine, dar dulciuri ca Buna, nu!Vi­nerea şi sâmbăta se pregăteau mâncărurile, zama de găină, galbenă ca aurul, cu tăiţăi de casă, sarmalele, frip­turile şi piureul afânat din cartofi albi, înmuiaţi cu unt şi lapte clocotit. Şi toate cele câte mai erau de tre­bu­inţă, după reţete ajunse la Buna pe filieră chezaro-crăiască ori neaoşe, din moşi strămoşi.
După ce Buna a îmbătrânit şi n-a mai avut putere, a chemat-o pe mama să-i fie "mână dreaptă" la socăcit. Câţiva ani la rând, s-au dus împreună la lucru. Când veneau acasă, erau prea obosite şi nu mai povesteau nimica. Oricât şi orice le întrebam, nu mai puteam trăi bucuria tainică a nopţilor de demult, când le auzeam din vârful patului, între vis şi adormire, între trezie şi somnie, vorbind despre oameni, mâncăruri şi nunţi. Iar când Buna n-a mai fost, am ştiut că au murit şi po­veş­tile socăciţelor de altădată.