Mă trezeam când ele povesteau deja. Nu auzeam niciodată cum deschidea ușa ca să intre în casă, poate că intra mai încet ca altădată, ori poate că, de oboseală, nu mai avea putere să tropăie, cum făcea în restul zilelor. Sau poate că intra tiptil, tocmai ca să nu mă trezească pe mine, deși știa foarte bine cât de mult o așteptam. Vorbeau în șoaptă, dar înțelegeam tot ce-și spuneau. Asta, pentru că era prea mare liniștea nopții de lângă pădure și vorbele lor prindeau altfel viață, în bucătăria luminată doar de focul din sobă. Era încă întuneric afară și întotdeauna se întâmpla la fel. Până când se făcea ziuă, Buna îi povestea mamei mele cum a fost nunta, cum au ieșit mâncărurile, ce-a făcut mireasa, cât a băut mirele, ce haină a purtat nănașa, cum s-au purtat unii nuntași, cât și dacă a plâns mama miresei, mai pe scurt, îi făcea o cronică amănunțită a întâmplărilor, atât cât putea ea înregistra și băga de seamă, din spatele oalelor și al cratițelor uriașe pe care le păstorea întreaga noapte, fiind bucătăreasă, socăciță de nunți.
Nopțile acelea, când ascultam din vârful patului poveștile șoptite ale Bunii, când mă trezeam doar pe jumătate și adormeam la loc, visând "șlaiere" albe, "ștafironguri" și nănași zburând pe deasupra nuntașilor, pentru a mă trezi iarăși în vorbele ei colorate, îmi plăceau tare mult. Toate se încheiau la fel: indiferent cât de grea fusese nunta, cât de bună vremea ori cât de frumos au cântat muzicanții, Buna îmi aducea totdeauna și mie câte o felie mare, mare cât farfuria, din torta miresei. Începeam s-o mănânc chiar acolo, stând în pat și ascultând poveștile ei, după ce se lumina de ziuă și mă trezeam de-adevăratelea, și-o terminam hăt după amiază, când mă întorceam din hoinărelile zilnice.
Ucenicia
Cât a fost tânără, până să se mărite, Buna a fost slujnică în casa unui doctor austriac, care era angajatul minei din localitate. Asta se întâmpla înainte de primul război. Mai întâi, Buna a fost îngrijitoarea celor doi copii ai doctorului. Dar într-o dimineață, înainte de a-l pune pe oliță pe cel mai mic dintre ei, a încălzit olița rece de metal, lipind-o de soba de teracotă. Fără să-și dea seama, a încălzit prea tare olița, și după ce l-a așezat pe Korci pe ea, și după ce acesta a urlat ca din gură de șarpe și-a sărit de pe oală drept în mijlocul camerei, abia atunci a înțeles Buna ce s-a întâmplat, că l-a fript pe prunc și s-a apucat cu mâinile de cap, de spaima doctorului. L-a uns repede pe Korci cu albuș de ou și cu miere, ca să-i treacă durerea arsurii, și-a scos repede o țâță și-a băgat-o în gura pruncului, ca să tacă, deși ea n-avea lapte. S-a mai liniștit pruncul, dar pe dosul lui s-a umflat un cerc roșu, care i-a rămas ca semn, cât a trăit. "Korci cu inel la cur" îl strigau pruncii vara, când îl vedeau dezbrăcat pe malul iazului. Și-așa i-a rămas numele și mai târziu. Așa l-a știut apoi toată lumea.
Nu s-a supărat prea tare doctorul pe Buna, ea i-a spus că, de fapt, a vrut să-i facă pruncului bine, adică, să-i încălzească oala, să nu fie prea rece când se-așază pe ea, și doctorul a înțeles intenția ei, dar a mutat-o la bucătărie și a adus o bătrână să îngrijească de prunci. Nicidecum nu i-a spus Buna că, atunci când l-a fript pe Korci, ea era cu mintea dusă la Mikloș, drăguțul ei, un fecior timid și rușinos, tăcut ca un lemn, care-o aștepta pe drumul de întoarcere spre casă.
Nevasta doctorului știa să gătească foarte bine, și de la ea a învățat Buna să facă mâncăruri bune și prăjituri, cum nu s-au mai văzut în târgul lor până atunci. După ce s-a măritat cu Mikloș, Niculae, pe numele lui de român, și-a plecat din familia doctorului, Buna s-a făcut socăciță, adică bucătăreasă de nunți. Așa a ajuns ea de la olița lui Korci la ceaunele și cratițele uriașe, în care gătea pentru sute de oameni.
De cum începea toamna, când era mult de lucru pe lângă casă și de pregătit pentru iernat, Buna își organiza tare bine treburile, ca să n-o apuce frigul cu ele neterminate și ca să poată intra cum se cade în anotimpul nunților. O tocmeau unii încă din zilele calde de vară, ca să fie siguri că va găti la nunțile lor. Ajunseseră oamenii să-și planifice cununiile după cum putea ea să meargă, atât era de apreciată pentru felul în care bucătărea. Ba au venit la ea oameni din Bistrița și din Sălaj, care au auzit cât de meșteră e într-ale mâncării și s-au rugat de ea "cu cerul și pământul", să se ducă și la nunțile lor, dar ea n-a vrut, căci nu-i plăcea să stea multă vreme departe de casa ei, departe de grădină, de găinile și de cocoșul cu care se certa în fiecare dimineață când îi dădea drumul. Așa că nu s-a dus Buna nici în Bistrița, nici în Sălaj, și n-a suferit pentru asta, căci erau destule nunți și la noi, sub Gutâi.
Lista
"No scrie", începea Buna, cu un aer tare serios, și eu nu scăpam niciodată ocazia, când venea vorba de scris, să stau pe lângă ea și s-o urmăresc. "No scrie, numa așe: șasă sute trizăci și două de ouă proaspete, cincizăcișipatru de unturi de prăvălie, ori dacă îl faci tu, atunci vreo doișpe kile jumate. Fărină, on sac, mniere, douăzăci și cinci de kile", și lista continua cu cifre exacte, pe număr, bucăți și kilograme. Buna nu uita mirodeniile și mirosnele care dădeau gust și savoare tortelor și prăjiturilor pe care le pregătea, lămâile și cacaoa, scorțișoara și macul, vanilia și romul, și multe altele încă. Cei care făceau lista, adică părinții mirilor veniți s-o cheme de socăciță, erau uimiți și intimidați de știința Bunii, de ușurința cu care le dicta din cap toată lista de cumpărături, adică tot ce trebuia pentru o nuntă "ca lumea". Și Buna știa să se pună în valoare, să scoată la vedere toată măiestria ei, atât într-ale bucătăritului, cât și într-ale vorbitului. Ședea pe scaun în fața oamenilor și juca teatrul îngrijorării față de ceea ce-i aștepta pe viitorii socri, strângea din buze și țâțâia atoateștiutor despre chinul părinților și nerecunoștința pruncilor. Ziua listelor era cu adevărat un spectacol. Mă uitam la ea și mai-mai să n-o recunosc, atât de mult se schimba în fața oamenilor care o ascultau impresionați. De-atâtea ori am urmărit-o, încât deja îi cunoșteam ritualul. Când ajungea să spună că are nevoie de cel puțin șase femei de ajutor, care să fie "la mâna" ei, adică s-o asculte orbește și să nu comenteze ceea ce le-ar fi cerut, știam deja că urmează să povestească întâmplarea cu pariul pe care l-a pus odată cu unul care n-a crezut că albușul bătut spumă de ea rămâne înțepenit și, dacă întoarce vasul cu fundul în sus, rămâne tare și nu cade. Și-așa cum se întâmpla întotdeauna, ascultătorii Bunii se minunau și ei, unii din politețe, alții cu admirație, unii mai zgomotos, căci între timp își făcea efectul și rachiul de chimion cu care-i cinstea, alții mai timid, căci erau de-a dreptul impresionați și înmărmuriți de atâta știință gastronomică. Lista începută întotdeauna cu cele necesare dulciurilor continua cu cele pentru mâncăruri, atâtea găini pentru zamă, atâtea verze murate bine pentru sarmale, atâția porci, ori viței, ori poate o vacă de tăiat și se încheia cu un "Doamne-ajută!" colectiv, după care părinții mirilor ieșeau buimăciți în uliță și plecau, iar Buna, după ce-i conducea până la poartă, se întorcea veselă în bucătărie, mai scurgea un păhărel de rachiu și-apoi cânta ușurel unul din cântecele ei preferate, mulțumită foarte că a fost din nou băgată în seamă.
Prăjituri și bucate
Pregătirea bucatelor pentru nuntă începea de marți dimineața. Înainte de răsăritul soarelui, își punea Buna în traistă zadiile, șurțele mari, cuțitul ei care tăia cel mai bine și linguroiul cel mare, cu care amesteca în ceaune. Se spăla și se îmbrăca curat, își lega părul sur cu năframa albă de văduvă și pleca la casa cu nuntă. Primul lucru pe care-l făcea acolo era să-și organizeze și instruiască ajutoarele, femeile, vecinele care veneau la lucru. Era fermă Buna, serioasă, nu admitea prea multe dezertări de la ceea ce poruncea că trebuie făcut. Nu te puteai juca, știind că peste patru, cinci zile, urmează să hrănești câteva sute de oameni, un sat întreg, de sâmbătă de la amiază și până marți dimineață, că așa țineau nunțile pe-atunci. Era ca un căpitan printre oale și cratițe uriașe, cu conciul din vârful capului acoperit de năframă. Și femeile, ajutoarele ei o ascultau fără crâcnire. Cine "juca în front" n-avea ce căuta în echipa Bunii.
După ce organiza oamenii, după ce inspecta cuptorul gazdelor și pregătea plitele, eventual, dacă acestea erau prea mici, punea oameni să le mărească, Buna "lua în seamă" ingredientele, adică inspecta cămara de provizii, cele "musai șasă sute trizăci și două de ouă proaspete, cele cincizăcișipatru de unturi de prăvălie, mnierea, douăzăci și cinci de kile", și celelalte toate câte mai erau pe lista pe care ea nu trebuia s-o scrie, că o avea deja în cap, bine învățată de-a lungul anilor. Și-apoi, cam pe la mijlocul dimineții, începea munca adevărată. Mai întâi făcea sărățelele cu chimin, cu cașcaval ori cu cimbru, covrigeii tăiați cu forma de tablă pe care o ducea cu ea de-acasă. Într-un cuvânt, "uscăturile", prăjiturelele care se potriveau cu țuiculița de început a nunții și care rezistau mai multe zile, căci nu aveau creme. Miercurea și joia cocea biscuiții trecuți prin mașina cu forme lunguiețe, foile de prăjituri și blaturile de tort. Mai demult, în târgul acela de munte, la nunți, nu se pregătea un singur tort, mare, cum se obișnuiește acum, ci se pregăteau douăzeci, treizeci de torturi obișnuite, "tortate", cum li se mai spunea, care se puneau pe mese, înainte de a veni nuntașii. Să le admire și să le poftească. După ce se împărțea mâncarea, tortele erau ridicate de druștele miresei, duse la bucătărie și tăiate în felii, pentru a fi readuse apoi la masă. Bineînțeles că cel mai bun și mai frumos era tortul care stătea în fața miresei dar, câteodată, știu din poveștile Bunii, era câte-o nănașă care avea ambiția să-și comande tortă la oraș, care poate că era mai frumos ornată, deși Buna-și dădea toată silința să facă și floricele, și cârligași din cremă, dar care nu se compara la gust cu tortele Bunii. Era "fărinos și acru, bun de nimica", după cum spunea ea. Apoi veneau la rând prăjiturile, dar din lista lor nesfârșită nu-mi mai amintesc mare lucru: una se chema "Catița-testa" și era pufoasă, urmau apoi prăjituri cu rom, cu cacao și albușuri bătute spumă, cu bezea și nuci pisate, ținute la cuptor o vreme, prăjituri cu foi galbene de "țitromoș" sau pandișpan și cremă de coacăze de munte, "hoarne" din aluat "de foi", adică franțuzesc, umplute cu frișcă bătută din smântână, rotițe din aluat bicolor, umplute cu gem de caise, lințer cu dulceață de zmeură sau mure, prăjitură albă, cu cremă albă și glazură tot albă, acrișoară, foi negre cu cremă de ouă, haioșe cu silvoiz, chifluți și cornurei fragezi, pătrățele de aluat cu scorțișoară și umplute cu mere, și multe altele încă, pe care nu le mai țin minte, n-am știut cum se prepară, și acum nu le mai pot reînvia, nici măcar cu numele. Oricum, de marți și până vineri, se făceau dulciurile, duduiau cuptoarele de atâta copt și mirosul încărcat de mirodenii subjuga șapte ulițe din jurul locului în care trona Buna ca mare maestră. Mâncare știa să facă oricine, dar dulciuri ca Buna, nu! Vinerea și sâmbăta se pregăteau mâncărurile, zama de găină, galbenă ca aurul, cu tăițăi de casă, sarmalele, fripturile și piureul afânat din cartofi albi, înmuiați cu unt și lapte clocotit. Și toate cele câte mai erau de trebuință, după rețete ajunse la Buna pe filieră chezaro-crăiască ori neaoșe, din moși strămoși.
După ce Buna a îmbătrânit și n-a mai avut putere, a chemat-o pe mama să-i fie "mână dreaptă" la socăcit. Câțiva ani la rând, s-au dus împreună la lucru. Când veneau acasă, erau prea obosite și nu mai povesteau nimica. Oricât și orice le întrebam, nu mai puteam trăi bucuria tainică a nopților de demult, când le auzeam din vârful patului, între vis și adormire, între trezie și somnie, vorbind despre oameni, mâncăruri și nunți. Iar când Buna n-a mai fost, am știut că au murit și poveștile socăcițelor de altădată.