Întristata poveste a unei prinţese... MIGNON

Cel de-al treilea copil al Regelui Ferdinand (pe atunci doar prinţ moştenitor al Tronului României) şi al viitoarei Regine Maria, Principesa Maria, alintată Mărioara sau Mignon, a avut parte de o viaţă zbuciumată şi un destin cu dezno­dământ dramatic. Într-o Europă în care tronurile rega­le erau răsturnate unul după altul de valurile istoriei, prinţesa de Hohenzollern, deve­ni­tă Regină a Serbiei, a cunoscut mă­rirea şi decăderea, trăindu-şi soar­ta până la capăt cu resem­na­re. Iată, pe scurt, întristata sa po­veste, aşa cum a putut fi ea recon­stituită din rarele documente păstrate din tim­purile de-atunci.

"La Belle Époque"

În toamna anului 1934, din fru­mosul castel de la Bled, aflat pe ţărmul Mării Adriatice, îi adresa Prinţului Nicolae, mult iubitul ei frate din România, o scrisoare pli­nă de amăraciune şi nostalgie. "Toc­mai acum, când m-a lovit soarta atât de crud, mă întreb, dra­gul meu Nicky, unde s-au risipit anii pierdutei noastre copilării de la Cotroceni, dulceaţa pastorală a vacan­ţelor petrecute la Pelişor şi toată acea lume pe care nu ne-o mai poate dărui nimeni înapoi?! Tu te mai uiţi spre trecut vreodată, căci eu una am întors spatele viitorului de-acum în­co­lo, pentru totdea­u­na..." Dar istoria aces­tei tristeţi princiare în­ce­pea cu 34 de ani în urmă...
Prinţesa Mignon s-a născut la Gotha, în Ger­mania, pe 27 decembrie 1899 (8 ianuarie 1900, după calendarul de stil nou), în castelul bunicii sale materne, ducesa Ma­­ria Alexandrovna de Saxa-Coburg-Gotha, un­de viitoarea Regină Ma­ria se afla într-o vi­zită în­tâmplătoare. La in­sis­tenţele tatălui, Prin­ţul Ferdinand de Hohen­zollern, deja anunţat de Re­gele Carol I drept moştenitor al tronului, micuţa Mărioara a fost adusă în România după numai câteva luni, fiind botezată în religia ortodoxă. Dar iată cum o des­crie regina-mamă pe cea de-a treia progenitură a sa: "Veselă, zâmbitoare şi uimitor de drăgăstoasă din cea mai fragedă copilărie. A fost mai mult decât o mângâiere pentru mine. A fost o revelaţie, iar eu o iubeam cu o pasiune ce nu se poate descrie. Nu puteam s-o las o clipă din ochi, căci era pentru mine o solie de pace şi de nădejde." ("Povestea vieţii mele")Subţirică şi "pisicoasă", motiv pentru care a şi fost alintată Mignon, mica prinţesă a copilărit într-o lume parfumată cu paciuli, colorată discret de mătăsuri şi brocarturi, călcând şovăitor pe uriaşele covoare persane, în lâna cărora i se afundau picioruşele, sub privirile severe ale strămoşilor, care o scrutau din ramele tablourilor atârnate pe pereţi. Prietenul apro­piat al acelor ani de neuitat a rămas fratele său, cu trei ani mai mic, Prinţul Nicolae. Amândoi au avut aceeaşi doică, aceeaşi guvernantă şi acelaşi majordom. În intimitatea familiei princiare sau la mesele de gală, Mignon şi Nicky erau aşezaţi unul lângă altul şi îşi şopteau rugăciunea deodată, cu mânu­ţele împreunate. Ve­rile, cortegiul regal pleca de la Cotro­ceni într-o suită de câte zece trăsuri sau, mai târziu, cu trenul regal, ajun­gând după câteva ore la Sinaia. În vacanţe, Mignon şi Nicky luau lecţii de călărie prin poie­nile din jurul Peleşului, învăţau limbi străine sau exersau la ma­rele pian Bluthner cu coadă, aflat în salonul de zi al castelului Pelişor. Până la majorat, amân­doi au urmat şcoala "în privat", având profesori iluştri, în frunte cu tânărul Nicolae Iorga. Refu­giul curţii regale în Moldova, în timpul ocupaţiei germane din vremea Primului Război Mondial, a spulberat defi­nitiv liniştea acelor ani de început, pe care Mignon îi evoca fugar, mai târziu, în scrisoarea către fratele său. "La Belle Époque" a crinolinelor dantelate, a valeţilor în livrea, a "five o'clock"-urilor de la Cotroceni sau Peleş şi a valsurilor lui Chopin se năruia în bubuit de tunuri şi în mirosul prafului de puşcă. Pe ruinele fumegânde ale acelei lumi aristocratice, Europa îşi schimba geografia graniţelor şi apărea România Mare, mai vremelnică decât şi-ar fi închipuit-o orice istoric. La puţin timp după încheierea războiului, Mignon se despărţea de Nicky, care pleca să-şi urmeze studiile în Anglia. Cei doi nu aveau de unde să ştie că se vor mai revedea abia peste un sfert de secol, fără blazon, fără coroană şi fără ţară...

De la Principesă la Regină

La 9 iunie 1922, în vârstă de 23 de ani, Prinţesa Mărioara se căsătorea cu Alexan­dru I Karagheorghevici, Regele Serbiei. Cei doi tineri se cunoscuseră doar cu un an mai devreme, cu ocazia unei vizite făcute în Ro­mânia de familia regală a noii ţări înveci­nate. După prăbuşirea celor două mari im­pe­rii, Austro-Ungar şi Ţarist, câteva dintre tinerele monarhii europene încercau să-şi strângă rândurile prin alianţe nobiliare, în tentativa de a face un front comun în faţa pericolului comunist ce apăruse la răsăritul bătrânului continent.

Mărturii din epocă

Cu patru luni înainte de nunta regală, a avut loc la Bucureşti logodna dintre Regele Serbiei, Alexandru I Karagheorghevici şi Principesa României, Maria de Hohenzollern, în prezenţa unei numeroase şi aristo­crate asistenţe. Vă prezentăm câteva fragmente din cronica acestui eveniment, aşa cum au fost publicate ele în revista "Ilustraţiunea Română". Fotografiile sunt reproduse după aceeaşi sursă.

George Costescu
"(...) în a douăzecea zi a lunei lui Făurar, Ale­xandru I, Regele Serbiei Mari, cu alaiul de nuntă, descăleca în capitala Românilor Uniţi şi - alături de Regele şi Regina României, de Domniţa mireasă şi logodnică, precum şi alături de fraţii şi surorile ei - a mers să aducă Domnului Dumnezeu slavă în Biserica Mitropoliei din Bucureşti. În după-amiaza aceleiaşi zile de 20 februarie, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Primat al României, Miron Cristea, a slujit un Te Deum, urmat de oficierea ceremoniei religioase a logodnei Alteţei Sale Regale cu Principesa Mărioara, cea de-a doua fiică a Regelui Ferdinand I al Româ­nilor şi a Reginei Maria, în prezenţa trimişilor tuturor naţiunilor civilizate la Curtea Noastră Regală. Tot atunci, ca o dovadă a frăţiei româno-sârbeşti, întărită prin acest act familial, Majestatea Sa Regele Ferdi­nand I-ul a oferit simbolic Majestăţii Sale Regelui Alexandru I-ul comanda regimen­tului al 9-lea de Vânători, ce a primit astfel şi numele Său. A doua zi, după recepţia de la Palatul Re­gal din Bucureşti, a urmat parada militară în care Suveranul nostru a defilat în fruntea armatei Sale, în faţa M.S. Regelui Alexandru I-ul. Cu acest prilej - ne-au spus-o ga­zetele zilnice - «urmând să treacă în pas de paradă regimentul al 9-lea de vânători, al cărui coman­dant onorific fusese numit Regele Alexandru, Majestatea Sa, Regele Serbiei Mari, a trecut chiar în frun­tea regimentului şi a defilat în faţa M.S. Regelui Ferdinand şi a Fami­liei Regale. Numerosul public a izbucnit în urale ce nu se mai sfâr­şeau». Seara, un supeu de gală a întrunit, la vechiul Palat Regal, pe toţi membrii Familiei Regale Ro­mâne, împreună cu Misiunea Sâr­bă la Bucureşti şi o seamă de invitaţi iluştri. La toastul ridicat de Majestatea Sa, Regele Ferdinand, Oaspetele-Logodnic, răspunzând, a ţinut să-şi deschidă inima, cu emoţie, şi a amintit de clipele fericite ce au născut dragostea Sa regală pentru princiara noastră Domniţă, confirmând, încă o dată, bucuria nemărginită poporului sârbesc, la un gând cu Suveranul său, şi însemnătatea, de atâtea ori seculară, a amiciţiei celor două neamuri vecine. (...) Câteva zile după toate acestea, Majestatea Sa, Regele Alexandru I-ul al Serbiei Mari, s-a întors în ţara Alteţei Sale spre a pune la cale sărbătorirea nunţii oficiale ce se va face în mijlocul poporului sârbo-croato-sloven la 9 iunie 1922. Tot drumul Lui spre casă, Suveranul Mire a fost întâmpinat şi însoţit de mărturia dragostei celei mai sincere a poporului nostru, înveselit şi el de această nuntă regală viitoare."

Toastul Regelui Alexandru I (fragment)
"Sire, la numai o zi după logodna cu fiica mult iubită a Majestăţii Voastre, cu inima plină de bucurie, aş dori să găsesc cuvinte pentru a mulţumi Alteţei Voastre Regale de bunăvoinţa atât de cordială şi afec­tuoasă cu care M-a salutat în ţara Sa. Reîntor­cân­du-mă de la Sinaia, după câteva zile neuitate pentru mine, am avut marea satisfacţie să constat bucuria ce a fost în ţara mea, la aflarea veştii că ambele noastre Case Regale s-au unit, aceeaşi bucurie găsind-o şi la Bucureşti. (...) Să ne ajute Dumnezeu pe acest nou drum!"
Nicolae Iorga
"Bucureştenii au primit cu o simpatie nefăţărnicită pe Regele Alexandru I-ul al Sârbilor, Croaţilor şi Slo­venilor. Pe lângă amintirea unui lung trecut de lupte comune contra duşmanilor păgâni (...), ceea ce a câşti­gat pe românii capitalei noastre au fost figura şi felul de a fi ale regelui logodnic, venit să strângă, printr-o relaţie de familie între cele două dinastii, soarta viitoare a popoarelor vecine. Alexandru I-ul al Serbiei Mari e un tânăr gingaş, cu ochii negri, catifelaţi, foarte blânzi, iar prin vorba lui prevenitoare şi plină de bunăvoinţă vădeşte o distincţie naturală pe care i-ar putea-o invidia scoborâtorii autentici ai celor mai vechi dinastii. (...) A plăcut şi respectul său pentru dati­nile de acasă, ceea ce poate fi cel mai frumos pen­tru un Suveran care se identifică deplin cu neamul pe care îl reprezintă. Ne-a emoţionat pe toţi făina de grâu adusă din ţara lui, colacii cu porumbei simbolici, rugă­ciunile slavone ale Liturghiei sârbeşti şi - mai ales - frumosul act democratic de a împărţi poporului, fără deosebire de clasă, frânturile marelui colac de logod­nă. (...) Alexandru I-ul a făgăduit să revină la noi, împreună cu principesa Mărioara, care va fi atunci Regina Serbiei, pentru a revedea pretutindeni poporul nostru românesc, onest şi muncitor, primitor, călduros şi bun, ce trăieşte într-o ţară ca o grădină a Raiului."
"Ilustraţiunea Română", februarie 1922

*

Nunta prinţesei românce cu regele sârb s-a oficiat în palatul regal de la Belgrad, în prezenţa mai multor capete încoronate. Gazetele vremii din cele două ţări scriau că festivităţile au avut un fast demn de curţile basileilor, dacă ar fi să ne gândim doar la brâul Regi­nei Mărioara, bătut cu 400 de briliante "ce-ţi luau ochii", după cum scrie "Adevărul" din acea perioadă, "pe lângă diadema de mireasă, încrustată cu smaralde, safire şi topaze". După cununia de la catedrala orto­doxă, banchetul regal de la palat a durat mai mult de 16 ore, având aproape 500 de invitaţi. Marele absent de la ceremonie a fost Prinţul Nicolae, reţinut la studii în Anglia...
Pentru Mignon, fire sensibilă şi melancolică, înce­pea o viaţă cu totul nouă, printre străini, chiar dacă se afla atât de aproape de casă. Trebuia să înveţe limba sârbă, să participe la ceremonii publice şi să-şi arate devotamentul faţă de noul ei popor. Se spune că sârbii, în general, dar belgrădenii, în mod special, au iubit-o încă din prima zi, spre deosebire de augustul său soţ, care avea obiceiuri cam dictatoriale. După 1929, când Serbia a anexat Croaţia şi alte provincii învecinate, Alexandru I şi soţia sa, Maria, au devenit regii Iugo­slaviei. Cei doi monarhi au avut trei băieţi, anume pe Petru al II-lea, care a domnit între 1934 şi 1945, sfâr­şindu-şi zilele în exil, în anul 1970, pe Tomislav, năs­cut în 1928 şi mort de timpuriu, şi pe Prinţul Andrei, care şi-a încetat viaţa la 61 de ani, în 1990. Dar norii negri nu au întârziat să întunece orizontul destinului fragilei şi graţioasei Mignon... La 9 octombrie 1934, în timpul unei vizite oficiale în Franţa, Regele Ale­xandru I al Iugoslaviei a căzut victimă unui asasinat la Marsilia, comis de un terorist croat, împreună cu ministrul Afacerilor Externe francez, Louis Barthou. Până la majoratul lui Petru al II-lea, în 1941, Iugosla­via a fost condusă de Regentul Paul Karagheor­ghe­vici, fratele mai mic al defunctului rege asasinat. Re­gi­na Maria, mama întristatei Regine Mărioara, şi Re­gina Elena, soţia Regelui Carol al II-lea al României şi mama viitorului Rege Mihai, se aflau la Paris chiar în zilele atentatului. Ele au vegheat la căpătâiul Rege­lui Alexandru până la urcarea sicriului în trenul spre Belgrad şi au însoţit coşciugul până în capitala Iugo­slaviei, unde au participat la ceremonia funebră. Era pentru ultima oară când mama şi fiica aveau să se mai întâlnească...În schimb, cu aceeaşi nefericită ocazie, Mignon şi Regina Elena, mama viitorului Rege Mihai I, au legat o afectuoasă prietenie, ce avea să dureze până în anii exilului. Începând din toamna anului fatidic 1934, când Mărioara îi adresa fratelui mai mic, Nicky, acea scrisoare plină de întristare şi melancolie, Mignon nu a mai râs niciodată şi a purtat "marele doliu regal" pentru tot restul zile­lor, dovadă ca şi-a iubit so­ţul. Ea s-a retras în castelul de la Bled până la plecarea în exilul forţat, fără a mai fi văzută vreo­dată în public. În corespondenţa pe care a între­ţinut-o în toţi acei ani tulburi care au urmat, cu Prinţul Nico­lae şi Regina Mamă Elena, Mă­rioara îşi mărturisea singu­ră­tatea, consolată palid cu lec­turi din Baudelaire, Ver­laine sau Ronsard şi cu "după-amie­ze aurite de soarele ce se înea­că în Adriatica, numărând fie­care zi ce mi-a mai trecut din viaţă. Nici nu mai pot să cânt Chopin la pianul din salon, căci mi se întorc gându­rile în copilărie şi ud cla­pele de lacrimi...". Dar Mărioara nici nu ştia câte mai are de pătimit până la deznodământul destinului său!

Între mărire şi decădere

În 1941, Hitler i-a ce­rut regentului Paul Ka­ragheorghevici să ac­cep­te tranzitarea prin Iu­go­slavia spre Grecia a unei mari cantităţi de ar­ma­ment, de trupe şi blin­date. Consimţământul cumnatului ei a provocat neaşteptate proteste din partea ei, îndoliata Regi­nă a Iugoslaviei făcân­du-şi publică poziţia, după câţiva ani de ab­senteism. Atitudinea surprinzătoare pe care a avut-o Mignon a stârnit reacţia curentului antimonarhist din ţară, cu­nos­cute fiind simpatiile germane pe care le aveau croa­ţii. După o serie de mari manifestaţii de stradă, Regentul este înlocuit la 27 martie 1941 cu Prinţul moş­tenitor Petru al II-lea, fiul cel mare al Mă­rioarei, care va urca pe tronul Iugoslaviei pentru nu­mai trei săptămâni, chiar dacă va rămâne rege, cu numele, până în 1945. Dar rocada era tardivă, căci fu­ria lui Hit­ler se dezlănţuise deja... Peste o săptămână, Ger­mania nazistă începe să bombardeze Belgradul, uci­gând peste 17.000 de civili. În câteva zile, ţara este ocu­pată, armata regală a Iugoslaviei capitulând la 17 aprilie. Familia regală şi guvernul reuşesc să fu­gă în străinătate, for­mând un nou guvern în exil. Pen­tru că nu a avut înţelep­ciu­nea ro­mâneas­că de a face o alianţă con­junctu­rală cu germa­nii, Iugo­sla­via era îm­păr­ţită între cel de-al III-lea Reich, Italia lui Mu­sol­lini şi Ungaria lui Hor­thy, dis­părând pentru toa­tă pe­ri­oada războiu­lui de pe harta Europei! Dar, mai mult decât atât, pentru că o nenorocire nu vine niciodată sin­gură, în Croaţia încep lupte fra­tricide între sângeroşii "ustasi" ai lui Ante Pavelici, grupul comunist condus de Iosip Broz Tito, şi rezistenţa regalistă a generalului Mihailovici. Spre disperarea Mărioarei, care asista neputincioasă din Elveţia alături de fiul ei cel mare, care era încă rege constituţional, la acest măcel, nu­mă­rul victimelor apropiindu-se de incredibila cifră de un milion de morţi... în cele din urmă, vicleanul Tito, fă­când un joc politic dublu, prin care reuşeşte să-i amă­gească atât pe britanici, cât şi pe Stalin, pune mâna pe putere, imediat după încheierea războiului. El inter­zice revenirea familiei regale în ţară şi organizează un fals plebiscit, în urma căruia, la 29 noiembrie 1945, a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugo­slavia. Într-o scrisoare disperată către Regina Mamă Elena, al cărei fiu, Mihai I, se mai afla încă pe tronul României, în primăvara anului 1947 Mignon deplânge soarta foştilor săi supuşi şi se arată resemnată în faţa istoriei. Cuvintele sale de regină fără coroană şi de mamă a unui fiu lipsit de tron sună azi de-a dreptul profetic. "Am pierdut totul, definitiv! Am pierdut ţara părinţilor, ţara supuşilor, soţul, coroana, tronul fiului şi cea mai mare parte din averea moştenită. Nu-i mai am decât pe cei doi băieţi, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoşi, o libertate nefolositoare şi o vârstă prea târzie pentru bucuriile vieţii. Aşa o să păţiţi şi voi, dacă nu vă grăbiţi să scăpaţi! Doamne, oare ce se va întâmpla cu această lume cotropită de Antichrist? Nu ştiu dacă noi vom mai apuca să vedem Regatele noastre dezrobite vreodată...".

Sfârşitul

De la data acestei epistole răscolitoare, pentru Mignon au urmat încă 14 ani de exil, petrecuţi pe unde a apucat, în Italia, Germania, Elveţia, Spania, Anglia sau chiar Statele Unite ale Americii. Această pribegie umilitoare a obosit-o şi a îmbătrânit-o înainte de vre­me. Nu a mai putut revedea nici Peleşul sau Cotroce­niul, nici castelul de la Gotha, distrus de bombar­da­mentele aliaţilor în timpul celui de-al Doilea Război. A locuit o vreme în Spania, împreună cu iubitul ei frate Nicky şi soţia aces­tuia, care plăti­se­ră tribut greu pen­tru a­morul lor şi că­să­toria morgana­tică din România, că­zând în dizgraţia Re­gelui Carol al II-lea, care îi alun­gase în surghiun cu mult îna­inte de ab­dicarea sa din 1940. A trecut chiar şi pe la Ver­soix, prin Elveţia, după mai mulţi ani de exil, prin casa nepotului ei, Mihai de Hohen­zollern, ulti­mul mo­narh al României. A stat un timp şi în An­glia, la reşe­dinţa unor verişoare din partea celebrei sale mame, frumoa­sa şi controversata Regină Maria. În Italia şi-a îngă­duit să închirieze o modestă căsuţă de ţară, în provin­cia Toscana. Dar bijuteriile, scoase trep­tat la vânzare, au început să se împuţineze, iar contul bancar din El­veţia a rămas aproape gol. În ultimii ani de viaţă, Mig­non putea fi întâlnită la câte o reuniune de familie, la care participau mai multe foste capete în­co­ronate din Europa, îmbrăcată din ce în ce mai mo­dest şi întot­dea­una cu straie cernite, fiindcă păstra în continuare "marele doliu regal". Această situaţie pre­cară a hotă­rât-o pe sora sa mai mica, Principesa Ilea­na, care se călugărise în America şi devenise Mai­ca Alexandra, fon­dând chiar o mânăstire, să o cheme pe Mignon peste Ocean. Tot acolo, la Denver, locuia de câţiva ani şi fiul ei cel mare, Petru al II-lea, ultimul Rege al Iu­goslaviei. Mignon a vândut cele din urmă pietre preţi­oase din diadema pe care o purtase în chip de mireasă regală la nunta ca-n basme ce avusese loc la Belgrad, pe vremea când mai era tânără, frumoasă şi plină de speranţe. Cu o parte din banii obţinuţi şi-a plătit biletul de vapor la clasa a II-a, pentru a-şi păstra o mică rezervă de "economii". Cea care fusese prin­cipesă şi re­gină, înrudită cu toate marile familii regale ale Eu­ropei, pără­sea "Lumea Veche" şi se îmbar­ca pe un uriaş trans­ocea­nic, por­nind, la sfârşitul vie­ţii, tocmai spre "Lu­mea Nouă"! Această călătorie, cea din urmă din exis­tenţa sa, avea semnificaţia dure­roasă şi simbolică a unei des­păr­ţiri defi­nitive de trecut. În urma sa rămâ­neau oameni, lo­curi şi întâmplări, o întreagă viaţă pierdută pentru totdeauna. Înaintea sa nu se mai afla decât sfârşitul... La puţin timp după sosirea sa în America, Mignon, în vârstă de 61 de ani, îşi sfârşea zilele, în 1961, departe de lumea în care cunoscuse mărirea şi decăderea şi care pierise îna­intea ei.