"La Belle Époque"
În toamna anului 1934, din frumosul castel de la Bled, aflat pe țărmul Mării Adriatice, îi adresa Prințului Nicolae, mult iubitul ei frate din România, o scrisoare plină de amăraciune și nostalgie. "Tocmai acum, când m-a lovit soarta atât de crud, mă întreb, dragul meu Nicky, unde s-au risipit anii pierdutei noastre copilării de la Cotroceni, dulceața pastorală a vacanțelor petrecute la Pelișor și toată acea lume pe care nu ne-o mai poate dărui nimeni înapoi?! Tu te mai uiți spre trecut vreodată, căci eu una am întors spatele viitorului de-acum încolo, pentru totdeauna..." Dar istoria acestei tristeți princiare începea cu 34 de ani în urmă...
Prințesa Mignon s-a născut la Gotha, în Germania, pe 27 decembrie 1899 (8 ianuarie 1900, după calendarul de stil nou), în castelul bunicii sale materne, ducesa Maria Alexandrovna de Saxa-Coburg-Gotha, unde viitoarea Regină Maria se afla într-o vizită întâmplătoare. La insistențele tatălui, Prințul Ferdinand de Hohenzollern, deja anunțat de Regele Carol I drept moștenitor al tronului, micuța Mărioara a fost adusă în România după numai câteva luni, fiind botezată în religia ortodoxă. Dar iată cum o descrie regina-mamă pe cea de-a treia progenitură a sa: "Veselă, zâmbitoare și uimitor de drăgăstoasă din cea mai fragedă copilărie. A fost mai mult decât o mângâiere pentru mine. A fost o revelație, iar eu o iubeam cu o pasiune ce nu se poate descrie. Nu puteam s-o las o clipă din ochi, căci era pentru mine o solie de pace și de nădejde." ("Povestea vieții mele") Subțirică și "pisicoasă", motiv pentru care a și fost alintată Mignon, mica prințesă a copilărit într-o lume parfumată cu paciuli, colorată discret de mătăsuri și brocarturi, călcând șovăitor pe uriașele covoare persane, în lâna cărora i se afundau piciorușele, sub privirile severe ale strămoșilor, care o scrutau din ramele tablourilor atârnate pe pereți. Prietenul apropiat al acelor ani de neuitat a rămas fratele său, cu trei ani mai mic, Prințul Nicolae. Amândoi au avut aceeași doică, aceeași guvernantă și același majordom. În intimitatea familiei princiare sau la mesele de gală, Mignon și Nicky erau așezați unul lângă altul și își șopteau rugăciunea deodată, cu mânuțele împreunate. Verile, cortegiul regal pleca de la Cotroceni într-o suită de câte zece trăsuri sau, mai târziu, cu trenul regal, ajungând după câteva ore la Sinaia. În vacanțe, Mignon și Nicky luau lecții de călărie prin poienile din jurul Peleșului, învățau limbi străine sau exersau la marele pian Bluthner cu coadă, aflat în salonul de zi al castelului Pelișor. Până la majorat, amândoi au urmat școala "în privat", având profesori iluștri, în frunte cu tânărul Nicolae Iorga. Refugiul curții regale în Moldova, în timpul ocupației germane din vremea Primului Război Mondial, a spulberat definitiv liniștea acelor ani de început, pe care Mignon îi evoca fugar, mai târziu, în scrisoarea către fratele său. "La Belle Époque" a crinolinelor dantelate, a valeților în livrea, a "five o'clock"-urilor de la Cotroceni sau Peleș și a valsurilor lui Chopin se năruia în bubuit de tunuri și în mirosul prafului de pușcă. Pe ruinele fumegânde ale acelei lumi aristocratice, Europa își schimba geografia granițelor și apărea România Mare, mai vremelnică decât și-ar fi închipuit-o orice istoric. La puțin timp după încheierea războiului, Mignon se despărțea de Nicky, care pleca să-și urmeze studiile în Anglia. Cei doi nu aveau de unde să știe că se vor mai revedea abia peste un sfert de secol, fără blazon, fără coroană și fără țară...
De la Principesă la Regină
La 9 iunie 1922, în vârstă de 23 de ani, Prințesa Mărioara se căsătorea cu Alexandru I Karagheorghevici, Regele Serbiei. Cei doi tineri se cunoscuseră doar cu un an mai devreme, cu ocazia unei vizite făcute în România de familia regală a noii țări învecinate. După prăbușirea celor două mari imperii, Austro-Ungar și Țarist, câteva dintre tinerele monarhii europene încercau să-și strângă rândurile prin alianțe nobiliare, în tentativa de a face un front comun în fața pericolului comunist ce apăruse la răsăritul bătrânului continent.
Mărturii din epocă
Cu patru luni înainte de nunta regală, a avut loc la București logodna dintre Regele Serbiei, Alexandru I Karagheorghevici și Principesa României, Maria de Hohenzollern, în prezența unei numeroase și aristocrate asistențe. Vă prezentăm câteva fragmente din cronica acestui eveniment, așa cum au fost publicate ele în revista "Ilustrațiunea Română". Fotografiile sunt reproduse după aceeași sursă.
George Costescu
"(...) în a douăzecea zi a lunei lui Făurar, Alexandru I, Regele Serbiei Mari, cu alaiul de nuntă, descăleca în capitala Românilor Uniți și - alături de Regele și Regina României, de Domnița mireasă și logodnică, precum și alături de frații și surorile ei - a mers să aducă Domnului Dumnezeu slavă în Biserica Mitropoliei din București. În după-amiaza aceleiași zile de 20 februarie, Înalt Preasfințitul Mitropolit Primat al României, Miron Cristea, a slujit un Te Deum, urmat de oficierea ceremoniei religioase a logodnei Alteței Sale Regale cu Principesa Mărioara, cea de-a doua fiică a Regelui Ferdinand I al Românilor și a Reginei Maria, în prezența trimișilor tuturor națiunilor civilizate la Curtea Noastră Regală. Tot atunci, ca o dovadă a frăției româno-sârbești, întărită prin acest act familial, Majestatea Sa Regele Ferdinand I-ul a oferit simbolic Majestății Sale Regelui Alexandru I-ul comanda regimentului al 9-lea de Vânători, ce a primit astfel și numele Său. A doua zi, după recepția de la Palatul Regal din București, a urmat parada militară în care Suveranul nostru a defilat în fruntea armatei Sale, în fața M.S. Regelui Alexandru I-ul. Cu acest prilej - ne-au spus-o gazetele zilnice - «urmând să treacă în pas de paradă regimentul al 9-lea de vânători, al cărui comandant onorific fusese numit Regele Alexandru, Majestatea Sa, Regele Serbiei Mari, a trecut chiar în fruntea regimentului și a defilat în fața M.S. Regelui Ferdinand și a Familiei Regale. Numerosul public a izbucnit în urale ce nu se mai sfârșeau». Seara, un supeu de gală a întrunit, la vechiul Palat Regal, pe toți membrii Familiei Regale Române, împreună cu Misiunea Sârbă la București și o seamă de invitați iluștri. La toastul ridicat de Majestatea Sa, Regele Ferdinand, Oaspetele-Logodnic, răspunzând, a ținut să-și deschidă inima, cu emoție, și a amintit de clipele fericite ce au născut dragostea Sa regală pentru princiara noastră Domniță, confirmând, încă o dată, bucuria nemărginită poporului sârbesc, la un gând cu Suveranul său, și însemnătatea, de atâtea ori seculară, a amiciției celor două neamuri vecine. (...) Câteva zile după toate acestea, Majestatea Sa, Regele Alexandru I-ul al Serbiei Mari, s-a întors în țara Alteței Sale spre a pune la cale sărbătorirea nunții oficiale ce se va face în mijlocul poporului sârbo-croato-sloven la 9 iunie 1922. Tot drumul Lui spre casă, Suveranul Mire a fost întâmpinat și însoțit de mărturia dragostei celei mai sincere a poporului nostru, înveselit și el de această nuntă regală viitoare."
Toastul Regelui Alexandru I (fragment)
"Sire, la numai o zi după logodna cu fiica mult iubită a Majestății Voastre, cu inima plină de bucurie, aș dori să găsesc cuvinte pentru a mulțumi Alteței Voastre Regale de bunăvoința atât de cordială și afectuoasă cu care M-a salutat în țara Sa. Reîntorcându-mă de la Sinaia, după câteva zile neuitate pentru mine, am avut marea satisfacție să constat bucuria ce a fost în țara mea, la aflarea veștii că ambele noastre Case Regale s-au unit, aceeași bucurie găsind-o și la București. (...) Să ne ajute Dumnezeu pe acest nou drum!"
Nicolae Iorga
"Bucureștenii au primit cu o simpatie nefățărnicită pe Regele Alexandru I-ul al Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Pe lângă amintirea unui lung trecut de lupte comune contra dușmanilor păgâni (...), ceea ce a câștigat pe românii capitalei noastre au fost figura și felul de a fi ale regelui logodnic, venit să strângă, printr-o relație de familie între cele două dinastii, soarta viitoare a popoarelor vecine. Alexandru I-ul al Serbiei Mari e un tânăr gingaș, cu ochii negri, catifelați, foarte blânzi, iar prin vorba lui prevenitoare și plină de bunăvoință vădește o distincție naturală pe care i-ar putea-o invidia scoborâtorii autentici ai celor mai vechi dinastii. (...) A plăcut și respectul său pentru datinile de acasă, ceea ce poate fi cel mai frumos pentru un Suveran care se identifică deplin cu neamul pe care îl reprezintă. Ne-a emoționat pe toți făina de grâu adusă din țara lui, colacii cu porumbei simbolici, rugăciunile slavone ale Liturghiei sârbești și - mai ales - frumosul act democratic de a împărți poporului, fără deosebire de clasă, frânturile marelui colac de logodnă. (...) Alexandru I-ul a făgăduit să revină la noi, împreună cu principesa Mărioara, care va fi atunci Regina Serbiei, pentru a revedea pretutindeni poporul nostru românesc, onest și muncitor, primitor, călduros și bun, ce trăiește într-o țară ca o grădină a Raiului."
"Ilustrațiunea Română", februarie 1922
*
Nunta prințesei românce cu regele sârb s-a oficiat în palatul regal de la Belgrad, în prezența mai multor capete încoronate. Gazetele vremii din cele două țări scriau că festivitățile au avut un fast demn de curțile basileilor, dacă ar fi să ne gândim doar la brâul Reginei Mărioara, bătut cu 400 de briliante "ce-ți luau ochii", după cum scrie "Adevărul" din acea perioadă, "pe lângă diadema de mireasă, încrustată cu smaralde, safire și topaze". După cununia de la catedrala ortodoxă, banchetul regal de la palat a durat mai mult de 16 ore, având aproape 500 de invitați. Marele absent de la ceremonie a fost Prințul Nicolae, reținut la studii în Anglia...
Pentru Mignon, fire sensibilă și melancolică, începea o viață cu totul nouă, printre străini, chiar dacă se afla atât de aproape de casă. Trebuia să învețe limba sârbă, să participe la ceremonii publice și să-și arate devotamentul față de noul ei popor. Se spune că sârbii, în general, dar belgrădenii, în mod special, au iubit-o încă din prima zi, spre deosebire de augustul său soț, care avea obiceiuri cam dictatoriale. După 1929, când Serbia a anexat Croația și alte provincii învecinate, Alexandru I și soția sa, Maria, au devenit regii Iugoslaviei. Cei doi monarhi au avut trei băieți, anume pe Petru al II-lea, care a domnit între 1934 și 1945, sfârșindu-și zilele în exil, în anul 1970, pe Tomislav, născut în 1928 și mort de timpuriu, și pe Prințul Andrei, care și-a încetat viața la 61 de ani, în 1990. Dar norii negri nu au întârziat să întunece orizontul destinului fragilei și grațioasei Mignon... La 9 octombrie 1934, în timpul unei vizite oficiale în Franța, Regele Alexandru I al Iugoslaviei a căzut victimă unui asasinat la Marsilia, comis de un terorist croat, împreună cu ministrul Afacerilor Externe francez, Louis Barthou. Până la majoratul lui Petru al II-lea, în 1941, Iugoslavia a fost condusă de Regentul Paul Karagheorghevici, fratele mai mic al defunctului rege asasinat. Regina Maria, mama întristatei Regine Mărioara, și Regina Elena, soția Regelui Carol al II-lea al României și mama viitorului Rege Mihai, se aflau la Paris chiar în zilele atentatului. Ele au vegheat la căpătâiul Regelui Alexandru până la urcarea sicriului în trenul spre Belgrad și au însoțit coșciugul până în capitala Iugoslaviei, unde au participat la ceremonia funebră. Era pentru ultima oară când mama și fiica aveau să se mai întâlnească... În schimb, cu aceeași nefericită ocazie, Mignon și Regina Elena, mama viitorului Rege Mihai I, au legat o afectuoasă prietenie, ce avea să dureze până în anii exilului. Începând din toamna anului fatidic 1934, când Mărioara îi adresa fratelui mai mic, Nicky, acea scrisoare plină de întristare și melancolie, Mignon nu a mai râs niciodată și a purtat "marele doliu regal" pentru tot restul zilelor, dovadă ca și-a iubit soțul. Ea s-a retras în castelul de la Bled până la plecarea în exilul forțat, fără a mai fi văzută vreodată în public. În corespondența pe care a întreținut-o în toți acei ani tulburi care au urmat, cu Prințul Nicolae și Regina Mamă Elena, Mărioara își mărturisea singurătatea, consolată palid cu lecturi din Baudelaire, Verlaine sau Ronsard și cu "după-amieze aurite de soarele ce se îneacă în Adriatica, numărând fiecare zi ce mi-a mai trecut din viață. Nici nu mai pot să cânt Chopin la pianul din salon, căci mi se întorc gândurile în copilărie și ud clapele de lacrimi...". Dar Mărioara nici nu știa câte mai are de pătimit până la deznodământul destinului său!
Între mărire și decădere
În 1941, Hitler i-a cerut regentului Paul Karagheorghevici să accepte tranzitarea prin Iugoslavia spre Grecia a unei mari cantități de armament, de trupe și blindate. Consimțământul cumnatului ei a provocat neașteptate proteste din partea ei, îndoliata Regină a Iugoslaviei făcându-și publică poziția, după câțiva ani de absenteism. Atitudinea surprinzătoare pe care a avut-o Mignon a stârnit reacția curentului antimonarhist din țară, cunoscute fiind simpatiile germane pe care le aveau croații. După o serie de mari manifestații de stradă, Regentul este înlocuit la 27 martie 1941 cu Prințul moștenitor Petru al II-lea, fiul cel mare al Mărioarei, care va urca pe tronul Iugoslaviei pentru numai trei săptămâni, chiar dacă va rămâne rege, cu numele, până în 1945. Dar rocada era tardivă, căci furia lui Hitler se dezlănțuise deja... Peste o săptămână, Germania nazistă începe să bombardeze Belgradul, ucigând peste 17.000 de civili. În câteva zile, țara este ocupată, armata regală a Iugoslaviei capitulând la 17 aprilie. Familia regală și guvernul reușesc să fugă în străinătate, formând un nou guvern în exil. Pentru că nu a avut înțelepciunea românească de a face o alianță conjuncturală cu germanii, Iugoslavia era împărțită între cel de-al III-lea Reich, Italia lui Musollini și Ungaria lui Horthy, dispărând pentru toată perioada războiului de pe harta Europei! Dar, mai mult decât atât, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, în Croația încep lupte fratricide între sângeroșii "ustasi" ai lui Ante Pavelici, grupul comunist condus de Iosip Broz Tito, și rezistența regalistă a generalului Mihailovici. Spre disperarea Mărioarei, care asista neputincioasă din Elveția alături de fiul ei cel mare, care era încă rege constituțional, la acest măcel, numărul victimelor apropiindu-se de incredibila cifră de un milion de morți... în cele din urmă, vicleanul Tito, făcând un joc politic dublu, prin care reușește să-i amăgească atât pe britanici, cât și pe Stalin, pune mâna pe putere, imediat după încheierea războiului. El interzice revenirea familiei regale în țară și organizează un fals plebiscit, în urma căruia, la 29 noiembrie 1945, a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia. Într-o scrisoare disperată către Regina Mamă Elena, al cărei fiu, Mihai I, se mai afla încă pe tronul României, în primăvara anului 1947 Mignon deplânge soarta foștilor săi supuși și se arată resemnată în fața istoriei. Cuvintele sale de regină fără coroană și de mamă a unui fiu lipsit de tron sună azi de-a dreptul profetic. "Am pierdut totul, definitiv! Am pierdut țara părinților, țara supușilor, soțul, coroana, tronul fiului și cea mai mare parte din averea moștenită. Nu-i mai am decât pe cei doi băieți, mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoși, o libertate nefolositoare și o vârstă prea târzie pentru bucuriile vieții. Așa o să pățiți și voi, dacă nu vă grăbiți să scăpați! Doamne, oare ce se va întâmpla cu această lume cotropită de Antichrist? Nu știu dacă noi vom mai apuca să vedem Regatele noastre dezrobite vreodată...".
Sfârșitul
De la data acestei epistole răscolitoare, pentru Mignon au urmat încă 14 ani de exil, petrecuți pe unde a apucat, în Italia, Germania, Elveția, Spania, Anglia sau chiar Statele Unite ale Americii. Această pribegie umilitoare a obosit-o și a îmbătrânit-o înainte de vreme. Nu a mai putut revedea nici Peleșul sau Cotroceniul, nici castelul de la Gotha, distrus de bombardamentele aliaților în timpul celui de-al Doilea Război. A locuit o vreme în Spania, împreună cu iubitul ei frate Nicky și soția acestuia, care plătiseră tribut greu pentru amorul lor și căsătoria morganatică din România, căzând în dizgrația Regelui Carol al II-lea, care îi alungase în surghiun cu mult înainte de abdicarea sa din 1940. A trecut chiar și pe la Versoix, prin Elveția, după mai mulți ani de exil, prin casa nepotului ei, Mihai de Hohenzollern, ultimul monarh al României. A stat un timp și în Anglia, la reședința unor verișoare din partea celebrei sale mame, frumoasa și controversata Regină Maria. În Italia și-a îngăduit să închirieze o modestă căsuță de țară, în provincia Toscana. Dar bijuteriile, scoase treptat la vânzare, au început să se împuțineze, iar contul bancar din Elveția a rămas aproape gol. În ultimii ani de viață, Mignon putea fi întâlnită la câte o reuniune de familie, la care participau mai multe foste capete încoronate din Europa, îmbrăcată din ce în ce mai modest și întotdeauna cu straie cernite, fiindcă păstra în continuare "marele doliu regal". Această situație precară a hotărât-o pe sora sa mai mica, Principesa Ileana, care se călugărise în America și devenise Maica Alexandra, fondând chiar o mânăstire, să o cheme pe Mignon peste Ocean. Tot acolo, la Denver, locuia de câțiva ani și fiul ei cel mare, Petru al II-lea, ultimul Rege al Iugoslaviei. Mignon a vândut cele din urmă pietre prețioase din diadema pe care o purtase în chip de mireasă regală la nunta ca-n basme ce avusese loc la Belgrad, pe vremea când mai era tânără, frumoasă și plină de speranțe. Cu o parte din banii obținuți și-a plătit biletul de vapor la clasa a II-a, pentru a-și păstra o mică rezervă de "economii". Cea care fusese principesă și regină, înrudită cu toate marile familii regale ale Europei, părăsea "Lumea Veche" și se îmbarca pe un uriaș transoceanic, pornind, la sfârșitul vieții, tocmai spre "Lumea Nouă"! Această călătorie, cea din urmă din existența sa, avea semnificația dureroasă și simbolică a unei despărțiri definitive de trecut. În urma sa rămâneau oameni, locuri și întâmplări, o întreagă viață pierdută pentru totdeauna. Înaintea sa nu se mai afla decât sfârșitul... La puțin timp după sosirea sa în America, Mignon, în vârstă de 61 de ani, își sfârșea zilele, în 1961, departe de lumea în care cunoscuse mărirea și decăderea și care pierise înaintea ei.