DOMNUL IOAN

Tablou de toamnă

Este ora şase dimineaţa a unei zile de în­ceput de septembrie, şi peste parcul Dru­mul Taberei din Bucureşti persistă încă semiîntunericul şi o linişte străbătută doar de foşne­tul jeturilor aspersoarelor, care se îmbrăţişează dea­supra covorului de iarbă, răcorind atmosfera. Gân­deam că parcul este pustiu, oamenii şi natura încă nu s-au trezit...

Răsare soarele

Pătrund pe aleile ce duc spre lac, iar în zare se conturează siluetele oamenilor care trec unii pe lân­gă alţii, ridică mâna în semn de salut fără a scoate o vorbă, de parcă n-ar vrea să trezească natura din jurul lor. Urc pe pasarela mare, unde o parte din siluetele mişcătoare s-au adunat să prindă răsăritul soarelui. La orizont începe să se contureze astrul nostru auriu şi apoi alb strălucitor. La lumina soare­lui, siluetele îşi dezvăluie înfăţişarea. Sunt femei şi bărbaţi între 75 şi 95 de ani, profesori, medici, dar şi alte profesii, cărora le place să admire împreună soarele care-i binedispune şi le dă încrederea în bucuria de a trăi pe acest pământ. Sub pasarelă se aşterne un covor de iarbă, presărat cu tufe de salvie şi trandafiri. Bulgări de norişori albi se reflectă în lac ca nişte îngeraşi plutitori. Toţi aceşti oameni privesc în jos de pe pasarelă şi-l caută cu privirea pe domnul Ioan.

Fraţii de pe marginea lacului

Da, a venit, se aşează pe bancă, sprijină basto­nul, borseta cu sticluţa cu apă şi se descalţă. Îşi ia bastonul şi, cu picioarele goale, se plimbă pe pajiş­tea verde cam o jumătate de oră, aplecându-se să ia hârtiile aruncate şi trandafirii veştejiţi, pe care le duce la coşul de gu­noi. "Acesta este te­ritoriul meu şi am gri­jă să fie curat", spune el.
Toată lumea îl cu­noaşte pe d-l Ioan. Este primul care intră dimineaţa în parc, îşi face rondul mereu pe acelaşi traseu şi cu acelaşi ritual. Într-o zi am coborât pasarela şi i-am cerut permisiu­nea de a-l însoţi. Toţi pomii de pe marginea aleilor sunt ciocăniţi de el cu bastonul. "De ce-i lo­viţi, domnule Ioan, cu bastonul?", întreb. "Eu nu-i lo­vesc, eu îi mângâi", răspunde, apoi se a­propie de mi­ne şi-mi spune zâm­bind: "Oa­re pomii a­ceştia, pe care-i mân­gâi şi-i tre­zesc dimi­nea­ţa, îmi vor fi vreo­dată recu­nos­cători?". Am rămas blocat. Acest băr­bat de 91 de ani consideră arborii ca pe fraţii şi prie­tenii lui, vieţuitori cu toţii pe acest pământ.

Încrengături nobile

De noi se apropie o doamnă zveltă, care face gim­nastică, folosind un baston de lemn. Îl îmbrăţi­şează tandru pe domnul Ioan. - "Ne cunoaştem de mult, el are 91 ani, iar eu am 92 de ani", spune. "Suntem decanii de vârstă ai parcului".
Domnul Ioan s-a ocupat în ultima parte a vieţii cu albinăritul, iar o parte din preparatele pe care le ia pentru sănătate sunt combinate cu miere de al­bine. Îmi spunea într-o dimineaţă că el se simte bine cu regimul alimentar şi cu obiceiul de a merge cu picioarele goale pe iarba din parc. Sim­ţeam că cele spuse îl ajutau să-şi facă singur curaj. "Ştiţi de ce mi-e tea­mă? De suferinţă şi de durere, înainte de moarte. Vreau să mor uşor".
Mulţi vizitatori ai parcului au copii şi nepoţi în străinătate. Doamnei profesoa­re de matematică i-a venit nepoata pe care a crescut-o, de mică, tocmai de la Londra. Doamnei profesoare de limba română i-au sosit din Franţa fiul cu soţia, iar doamna de 92 de ani abia s-a întors de la băiatul ei, din Statele Unite. Doam­ne, cum s-au răspândit românii pe tot globul!, îmi zic. Au fost ţinuţi ca nişte câini în lanţuri şi cum au scăpat, s-au dus care încotro.
Singura scăpare de căldurile verii, pentru toţi aceşti oameni despre care vă povestesc, este refugiul matinal în acest parc răcorit de jeturile de apă. Lacul este pentru ei marea, iar dealul din parc, cu aproape 100 de pini, reprezintă muntele. Aceasta este oaza lor şi sunt mândri că pot merge pe picioare, că mintea lor este încă limpede. Într-una din dimineţi, când un grup admira răsăritul soarelui, apare domnul Ioan, urcând cu toiagul lui panta pasarelei, pentru a lua parte la entuzias­mul celorlalţi. "Domnule Ioan, dvs. de ce nu priviţi soarele?", l-am întrebat cu­rios. El ştie că e periculos să priveşti direct soarele şi atunci îmi spune amabil că preferă să mă pri­vească pe mine.

Iniţiere în veşnicie

De pe această pasarelă de unde se vede întreaga panoramă a parcului, cu cele două biserici şi îm­prejurimile cartierului, se înfiripează un început de iniţiere academică, care i-a scos pe toţi cei prezenţi din cotidian, trans­punându-i în lumea mirifică a cosmosului. Într-o zi, simţind imbol­dul să le fiu de folos, le-am vorbit de soare, ca astru, le-am explicat de ce străluceşte, de exploziile termonucleare, de emisia de miliarde de neutrino care pot trece prin trupurile tuturor fiinţelor în decurs de o secundă, de neutrino, ca fluid al vieţii, şi că, potrivit ipotezei mele, aceşti neutrino reprezintă sufletul pe care au încercat toţi învăţaţii să-l găsească şi nu l-au descoperit. Cel mai pasionant pentru ei a fost atunci când le-am spus că în viaţa mea am trăit un şir de experienţe extrasen­zoriale, care mi-au permis să trag concluzia certă că există viaţă după moarte. După moartea trupului ma­terial, devenim lumină, prin continuarea vieţii, doar cu un trup energetic, format din amprenta ener­getică a ADN-ului din cele câteva miliarde de celule pe care le-am avut în corpul material. Toate expe­rien­ţele extrasenzo­riale trăite de mine m-au făcut să-mi dau seama că viaţa noastră este limitată doar la cele cinci simţuri şi că adevărata lume a fenome­nelor existenţei noastre este lumea invizibilă pe care noi nu o putem accesa.
N-am crezut că mă vor asculta cu atâ­­ta atenţie. Puteau să creadă că sunt un ne­bun. Dar nu. Inte­resul lor era maxim, aşa că dizertaţiile me­le din parc s-au desfăşurat timp de mai multe di­mineţi. Am fost plă­cut sur­prins de inte­re­sul cu care ascultau expu­ne­rile mele şi ar fi vrut să nu-i mai pă­răsesc niciodată. Du­pă ter­mi­narea lor, soa­­rele începea, par­că, să emane mai mul­tă căl­dură, şi fie­care se în­drepta spre casă, uluit şi visător.
În timp ce domnii şi doamnele în vârstă părăseau parcul par­că plutind, o altă ge­ne­raţie tânără (de da­ta aceasta) pătrun­dea alergând pe alei. Pe aceeaşi scenă, unii ie­­şeau, alţii intrau; un fel de preluare a şta­fe­tei...
Nu mai încape nicio îndoială: domnului Ioan îi face mare plăcere că eu îi acord o atenţie deosebită, conducându-l până aproape de casă. Cu un zâmbet "a la Gioconda", îmi întinde mâna pe care i-o strâng mereu cu aceeaşi bucurie.

ADRIAN CONSTANTINESCU