Biserica
O stradă în pantă, pietruită, cotropită de înserare. O arcadă de piatră boltită ca o sprânceană gotică deasupra unei porţi din lemn greu. O turlă care zgârie cerul, ascuţită ca o lance, cu vârful înroşit de lumina asfinţitului. Aceasta este biserica românilor din Paris, ale cărei ziduri sunt impregnate cu şoapte vechi. O sferă de tăcere o separă miraculos de forfota marelui oraş. E bine, pentru că astăzi sunt vânător de umbre şi căutător de amintiri rătăcite.
Îl caut pe Brâncuşi, românul.
A trecut exact un secol de când el trebuie să fi urcat caldarâmul în pantă al străzii Jean de Beauvais pentru prima dată, scormonind cu privirile în orbita arcului de piatră al bisericii. Poate că aceeaşi înserare îndulcea muchiile înalte ale turlei şi aceeaşi lumină însângera vârful de lance al acoperişului, poate că norii alergau la fel de portocalii spre apus, pe deasupra marelui defileu al străzii, şi el a privit siluetele arhanghelilor din vitralii. Era în anul 1904. Constantin Brâncuşi venise să cucerească Parisul şi gloria. Avea 22 de ani.
Am în mână o fotografie înfăţişându-l pe Brâncuşi în clipele acelea, abia ajuns în marea metropolă a artei, după ce traversase întreaga Europă pe jos. În spate poartă o raniţă aşa cum aveau soldaţii români din primul război mondial, în mână are o botă ciobănească, iar în picioare ghete grele de pelerin. Stă în faţa unei uşi întredeschise. Dincolo de ea sunt viitorul, arta şi toate visele sale. Priveşte o clipă înapoi, ca şi cum s-ar întreba dacă se va mai întoarce vreodată în satul îndepărtat al copilăriei sale, dacă va mai vedea vreodată porţile de lemn încrustat şi casa cu pridvor umbros în care stătea mama lui, Maria Brâncuşi cea frumoasă, cu ochii înlăcrimaţi sub maramă. Nicio umbră de teamă nu se citeşte în privirile întunecate şi arzătoare ale tânărului sculptor, nicio îndoială, niciun regret. Întotdeauna a fost un căutător şi un neliniştit. La unsprezece ani fugise deja de-acasă, în lumea cea mare care se întindea pe atunci până la Târgu-Jiu, iar acolo, ucenic la un vopsitor de stofe, desluşise tainele culorilor ascunse în arbori şi în ierburi. Aflase deja că lumea e un miracol care se cere cercetat. Puştiul Brâncuşi fusese un rătăcitor liber şi nesupus, căci de câte ori ai lui îl găseau şi îl aduceau înapoi acasă, la Hobiţa, el făcea cumva şi dispărea din nou. A fost calfă prin dughenele Slatinei şi ale Craiovei, ajutor de băcan, băiat la toate prin birturile acelor târguri pe care el nu le va uita niciodată, apoi, într-o zi, când avea vreo 19 ani şi lucra în magazinul de coloniale al jupânului Zamfirescu, a descoperit că mâinile lui erau fermecate. Din lemn viu a făcut o vioară care l-a uluit pe stăpânul lui. A fost doar începutul. Materia se schimba sub mâinile sale, se lăsa modelată într-un mod miraculos, căci tânărul Brâncuşi ştia - fără să-l fi învăţat nimeni - să găsească, în interiorul trunchiurilor de copaci, fiinţe vii. Aşa a ajuns în cele din urmă la Şcoala de arte şi meserii din Craiova. În timpul verilor fierbinţi pleca la Viena, cu vaporul pe Dunăre, căci chemarea depărtărilor nu îl slăbea niciodată, şi acolo sculpta în lemn, la atelierele faimosului domn Roth, vrăjitorul. Atunci când era la Viena, visa la lemnul viu de-acasă.
Acesta este Brâncuşi cel din fotografie, a cărui amintire eu o caut pe sub sprânceana de piatră a bisericii româneşti din Paris. În marea metropolă, prima sa destinaţie a fost aici, la biserica arhanghelilor Mihail, Rafail şi Gavril, din strada Jean de Beauvais. Străbătuse pe jos Ungaria şi Austria, dormise prin hanurile cele mai ieftine de la marginea Budapestei şi a Vienei, muncind cu mâinile pentru un blid de mâncare şi pentru un pat. Nu poartă cu sine decât câteva lucruri mărunte, în care a ascuns o fotografie a mamei sale şi un fluier de cioban din Gorjul copilăriei lui. Poate că în timpul acesta şi-a rememorat viaţa, poate că fiecare pas pe care l-a făcut a însemnat o fotogramă din filmul sepia al vieţii lui. Poate că a retrăit zilele şi nopţile nebune ale iubirii sale cu Ioana, la Craiova, pe vremea când era elev al Şcolii de arte şi meserii, singura femeie cu care ar fi vrut vreodată să plece în lume, frumoasa Ioana a adolescenţei sale, care preferase să rămână acolo, spălătoreasă, din neamul scăpătat al boierilor Socoteni. Sau poate că a cântat cu tristeţe şi cu speranţă la fluierul pe care îl purta mereu prin buzunare...
Trec dincolo de greaua poartă din lemn a bisericii şi înăuntru lumina se filtrează roşie prin vitralii. Nicio lumină aprinsă, niciun zgomot, nicio şoaptă. Fecioara cu Pruncul licăre stins de la înălţimea balconului. Catapeteasma arde ca şi cum ar fi făcută din jăratic. Ştiu că nimic nu s-a schimbat şi că anumite locuri au puterea de a re-crea timpuri trecute. Este suficient să aprind o lumânare şi să strâng ochii până când lumina ei devine difuză, împrăştiindu-se pe sub bolta bisericii ca o auroră boreală. El, pribeagul Brâncuşi, ar putea intra în orice clipă, ar traversa spaţiul în diagonală, ca printr-o fereastră a timpului, către locul acela din dreapta altarului, sub fereastra pe care este zugrăvit Arhanghelul. Au trecut poate câteva luni de când a ajuns în oraşul luminilor şi al viselor sale. Se întoarce mereu aici, în alveola ocrotitoare a bisericii. Duminicile, la slujbe, cântă aşa cum cânta uneori în copilărie, la biserica din Hobiţa, numai că acum vocea sa puternică, de bărbat, umple bolţile cu ecouri rotitoare. Face de toate aici, la biserică, aprinde cădelniţa şi lumânările, cântă, trage clopotele la liturghie, şi toate acestea poate că îl leagă într-un fel de lumea aceea îndepărtată din care a venit şi care îi lipseşte acum. Este sărac. Locuieşte undeva, în Cité Condorcet. Nopţile pariziene sunt pline pentru moment, căci face, pentru un bănuţ în plus, pe spălătorul de vase, într-un restaurant care se numeşte Chartier. "Trăiesc într-o sărăcie absurdă, disproporţionată, care-mi aminteşte de adolescenţa lui Gorki", spunea el. Ştie însă că sărăcia este numai temporară, că Dumnezeu nu l-a adus până aici degeaba. Poate că are presimţirea a ceea ce va fi, pentru că privirile sale sunt clare şi scormonitoare, ca ale unui lup coborât din munţi, ca să ia ceea ce este al lui. Mâinile îi sunt încă aspre şi puternice, în aşteptarea lemnului şi a pietrei. Biserica îi devine un refugiu secret, la care avea să revină mereu, iar slujbele aveau să-i fie, pentru totdeauna, fire nevăzute care aveau să-l lege de ţară.
Atelierul
Nu-mi rămâne decât să hălăduiesc şi să reconstitui din bucăţi halucinanta ascunzătoare în care el a lucrat din 1916 până la sfârşitul vieţii, timp de 41 de ani. Era o străduţă îngustă de un metru, un fel de fundătură ireală, cu garduri înalte de-o parte şi de alta. Vizavi stătea prietenul său Istrati, pictorul, pe care, atunci când voia să-l vadă, Brâncuşi îl chema aruncând cu pietricele în gard, dintr-un sac pe care îl ţinea întotdeauna la îndemână. Nu-i trecea niciodată prin cap să-l sune la telefon. Dincolo de gard, era un spaţiu care fusese gol cândva, dar care, odată cu trecerea anilor, se transformase într-o uluitoare şi feerică grădină în care creşteau sălbatici copaci şi arbuşti, un fel de mică junglă personală, care tindea mereu să acopere blocurile de marmură, trunchiurile de lemn, în care el urma să descopere esenţele care locuiau înlăuntru. Desişul de arbori proteja, ca o cortină cu păsări cântătoare, atelierul, de zgomotul metropolei. Ca să intri în acest paradis ascuns trebuia să tragi de o funie la capătul căreia se afla un clopot din bronz, însă, în afara prietenilor apropiaţi, puţini aveau curajul s-o facă, pentru că Brâncuşi era solitar şi tăcut, retras şi misterios, iar atelierul său era un spaţiu inviolabil, în care străinii nu erau bine primiţi. Niciun negustor de artă nu îndrăznea să-i bată la poartă, niciun admirator neinvitat nu se apropia.
Înăuntru însă, pentru cei cărora accesul le era permis, spectacolul atelierului era atât de fascinant, atât de straniu şi atât de frumos în acelaşi timp, încât cei care călcau acolo pentru întâia dată rămâneau minute întregi, în prag, uluiţi. Era o încăpere imensă, văruită în alb, largă şi înaltă, orânduită în jurul unei vetre uriaşe, aşa cum existau cândva în casele ţărăneşti, iar lumina părea că se prăbuşeşte în valuri prin ferestrele aflate foarte sus. De jur împrejur, într-o dezordine aparentă, erau sculele lui de lucru, menghine şi ciocane, un enorm banc din lemn, trunchiuri de copaci, blocuri de marmură, polizoare, dălţi, pietre enorme pe care el le putea mişca de unul singur, cu ajutorul unor dispozitive inventate de el. Într-un colţ se afla o masă rotundă, din piatră, asemănătoare cu Masa Tăcerii de la Târgu-Jiu, scăunele şi bănci cioplite din lemn de stejar, oale uriaşe din lut. Din acest decor fantastic izbucneau în zbor către tavanul luminos al încăperii Păsările lui fabuloase, din oţel strălucitor sau din marmură albă, se ridicau în spaţiu straniile lui Coloane ale infinitului, despre care el spunea că pulsează asemeni respiraţiei unei fiinţe vii, aerul era tăiat în scări de lumină de Cocoşi despre care el vorbea ca şi cum ar fi fost vii şi al căror cântat el l-ar fi auzit în fiecare dimineaţă. De fapt, nimic nu era la voia întâmplării, căci Brâncuşi era un magician al spaţiului, al umbrelor şi al formelor. Părea să aibă o legătură ireală nu doar cu lumina, ci şi cu materia, nu numai cu piatra, cu metalul şi cu lemnul, dar şi cu orice altceva atingea cu mâinile sale. Îi plăcea să gătească el însuşi pentru prietenii lui, în marile oale de lut pe care le păstra în atelier, făcute la roată ca în Hobiţa lui natală. Avea aceeaşi plăcere de a topi bronzul în uriaşul cuptor din mijlocul încăperii, ca şi de a pregăti fasole cu mămăligă şi cu varză acră, cu care îşi trata invitaţii. Era rafinat şi primitiv în acelaşi timp. Lintea se fierbea mereu în aceeaşi oală, fasolea în alta, şi mămăliga în alta, căci pereţii de lut ai oalelor trebuiau să se îmbibe de arome ce nu puteau fi amestecate, în acelaşi fel în care procedau strămoşii săi din satele gorjene de sub Carpaţi. Milioane de fire nevăzute îl legau de un trecut la care el nu voia să renunţe, pentru că de acolo îşi trăgea esenţele şi puterile. Poate că din acest motiv n-a vrut să renunţe niciodată la unele dintre Coloanele sale, adevăraţi Stâlpi ai cerului, fără de care atelierul său şi-ar fi pierdut statutul de lume în sine, separată şi unică. De aceea credea, poate, că unele dintre Păsările sale nu puteau fi scoase din lumea lor, fără ca ceva să se piardă din puterea lor de a zbura.
Beaubourg
Nimic din toate acestea n-a mai rămas în picioare. În locul fantasticului atelier al lui Brâncuşi sunt acum ziduri reci. El a ştiut înainte de a se muta pentru totdeauna în cimitirul Montparnasse, la câteva străzi distanţă, că această lume halucinantă pe care el o crease, singura în care operele lui puteau respira, urma să dispară. Atelierul lui mărturisea drumul său, rădăcinile şi credinţa sa. Când a înţeles că locul acesta urma să nu mai existe şi că fiinţele sale sublime urmau să ajungă în muzee, a vrut să le salveze. Mai întâi a vrut să doneze totul statului român, cu condiţia ca totul să fie reconstituit acolo, acasă, exact aşa cum a fost. Brâncuşi ar fi vrut poate ca în felul acesta să se întoarcă acolo de unde plecase, cândva, cu o raniţă în spate şi cu o botă ciobănească în mână. Numai că lumea se schimbase. Era în anii '50, comuniştii veniseră la putere şi noii academicieni considerau opera sculptorului român, devenit faimos pe toată planeta, drept decadentă şi în contradicţie cu noile lor valori. Şi atunci el a făcut un testament prin care totul revenea, după dispariţia sa, statului francez. Cu aceeaşi condiţie, ca atelierul să fie reconstituit în cele mai mici detalii. Fiecare sculptură trebuia să fie pusă la locul ei, fiecare bloc de marmură, fiecare sculă, chiar şi lumina trebuia să cadă în acelaşi fel. Atelierul său era de fapt ultima sa creaţie, cea definitivă.
Beaubourg este o piaţă în centrul Parisului, situată între câteva străzi istorice. În această piaţă imensă a fost construit Centrul Georges Pompidou, o clădire imensă, cu un aer futurist, un conglomerat de ţevi de oţel, de cabluri şi de tuneluri suspendate din sticlă, care adăposteşte biblioteci, săli de proiecţie, Muzeul de artă modernă şi cine ştie câte alte lucruri. Jos, la baza acestei structuri, pe care unii o consideră o monstruozitate, arhitecţi faimoşi au reconstruit, într-un pavilion separat, atelierul lui Brâncuşi. Este o clădire cubică, cu grilaje grele, în spatele cărora se deschid uşi strălucitoare din sticlă. Intru, şi interiorul pare aseptic, ca într-o staţie orbitală.
Apoi, după un colţ, descopăr că pereţii sunt tapetaţi cu fotografii vechi, reprezentând atelierul aşa cum a fost. Deasupra tuturor acestora este o fotografie a lui Brâncuşi care te priveşte în ochi. Stă aşezat pe masa lui de piatră, cu mâinile încrucişate, ca într-un moment de repaus. Aceeaşi privire de călugăr alb, fixă, ca un ax împrejurul căruia se învârte universul.
Brâncuşi a vrut să salveze fiinţele ieşite din mâinile lui, de singurătatea muzeelor, şi de aceea a vrut să păstreze neschimbată lumea în care ele se născuseră. Singurul lucru care lipseşte pentru ca lumea lui Brâncuşi să aibă viaţă la Beaubourg este sufletul. Adică el, Brâncuşi.
Vânătoarea de umbre
Eugen Ionescu rememorează o clipă halucinantă, petrecută cu puţin timp înaintea morţii lui Brâncuşi. Era foarte bătrân şi stătea lungit în patul din atelier, cu o căciulă de blană albă pe cap, tăcut. Şi, deodată, o vede pe fiica lui Eugen Ionescu, pe-atunci o fetiţă de 11 ani. Bătrânul e cuprins de o emoţie grozavă, îi ia mâna şi-i spune: "Frumoasa mea, te aştept dintotdeauna şi sunt fericit că ai venit în cele din urmă, numai că, vezi tu, acum sunt atât de aproape de Dumnezeu, încât nu mi-a mai rămas decât să întind mâna ca să-l ating".
Un domn distins pe care l-am întâlnit la biserica românească, Titus Bărbulesco, mi-a povestit cu toată seriozitatea cum Brâncuşi, în anii '40, celebru deja în toată lumea, intră într-o duminică în biserică, îmbrăcat în hainele lui din postav gros, şi cântă, odată cu preotul, pe tot parcursul slujbei. La sfârşit, îşi umple buzunarele cu anafură, tăcut, îşi face cruce şi pleacă. Martorul nostru îl vede pe Brâncuşi la ieşire împrăştiind anafura de-a lungul pereţilor. "Pentru şoricei", i-a spus el.
Încetul cu încetul, am început să înţeleg motivele pentru care Brâncuşi este altfel pentru fiecare dintre cei care l-au cunoscut. Omul care stârnea furtuni cu sculpturile sale în muzeele americane este acelaşi cu Brâncuşi, cel care fierbea fasole pentru prieteni în oale de lut. Omul care a plecat în India ca să facă un Templu al Reculegerii pentru un maharajah fascinat de siluetele magnifice ale Păsărilor sale este acelaşi Brâncuşi care străbătea dealurile şi pădurile Gorjului, purtându-şi de mână iubita irlandeză prin paradisul copilăriei sale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
