Biserica
O stradă în pantă, pietruită, cotropită de înserare. O arcadă de piatră boltită ca o sprânceană gotică deasupra unei porți din lemn greu. O turlă care zgârie cerul, ascuțită ca o lance, cu vârful înroșit de lumina asfințitului. Aceasta este biserica românilor din Paris, ale cărei ziduri sunt impregnate cu șoapte vechi. O sferă de tăcere o separă miraculos de forfota marelui oraș. E bine, pentru că astăzi sunt vânător de umbre și căutător de amintiri rătăcite.
Îl caut pe Brâncuși, românul.
A trecut exact un secol de când el trebuie să fi urcat caldarâmul în pantă al străzii Jean de Beauvais pentru prima dată, scormonind cu privirile în orbita arcului de piatră al bisericii. Poate că aceeași înserare îndulcea muchiile înalte ale turlei și aceeași lumină însângera vârful de lance al acoperișului, poate că norii alergau la fel de portocalii spre apus, pe deasupra marelui defileu al străzii, și el a privit siluetele arhanghelilor din vitralii. Era în anul 1904. Constantin Brâncuși venise să cucerească Parisul și gloria. Avea 22 de ani.
Am în mână o fotografie înfățișându-l pe Brâncuși în clipele acelea, abia ajuns în marea metropolă a artei, după ce traversase întreaga Europă pe jos. În spate poartă o raniță așa cum aveau soldații români din primul război mondial, în mână are o botă ciobănească, iar în picioare ghete grele de pelerin. Stă în fața unei uși întredeschise. Dincolo de ea sunt viitorul, arta și toate visele sale. Privește o clipă înapoi, ca și cum s-ar întreba dacă se va mai întoarce vreodată în satul îndepărtat al copilăriei sale, dacă va mai vedea vreodată porțile de lemn încrustat și casa cu pridvor umbros în care stătea mama lui, Maria Brâncuși cea frumoasă, cu ochii înlăcrimați sub maramă. Nicio umbră de teamă nu se citește în privirile întunecate și arzătoare ale tânărului sculptor, nicio îndoială, niciun regret. Întotdeauna a fost un căutător și un neliniștit. La unsprezece ani fugise deja de-acasă, în lumea cea mare care se întindea pe atunci până la Târgu-Jiu, iar acolo, ucenic la un vopsitor de stofe, deslușise tainele culorilor ascunse în arbori și în ierburi. Aflase deja că lumea e un miracol care se cere cercetat. Puștiul Brâncuși fusese un rătăcitor liber și nesupus, căci de câte ori ai lui îl găseau și îl aduceau înapoi acasă, la Hobița, el făcea cumva și dispărea din nou. A fost calfă prin dughenele Slatinei și ale Craiovei, ajutor de băcan, băiat la toate prin birturile acelor târguri pe care el nu le va uita niciodată, apoi, într-o zi, când avea vreo 19 ani și lucra în magazinul de coloniale al jupânului Zamfirescu, a descoperit că mâinile lui erau fermecate. Din lemn viu a făcut o vioară care l-a uluit pe stăpânul lui. A fost doar începutul. Materia se schimba sub mâinile sale, se lăsa modelată într-un mod miraculos, căci tânărul Brâncuși știa - fără să-l fi învățat nimeni - să găsească, în interiorul trunchiurilor de copaci, ființe vii. Așa a ajuns în cele din urmă la Școala de arte și meserii din Craiova. În timpul verilor fierbinți pleca la Viena, cu vaporul pe Dunăre, căci chemarea depărtărilor nu îl slăbea niciodată, și acolo sculpta în lemn, la atelierele faimosului domn Roth, vrăjitorul. Atunci când era la Viena, visa la lemnul viu de-acasă. Iar când era acasă, visa nelămurit la depărtări. Apoi au urmat Bucureștii și Școala de Arte Frumoase. Mâinile lui învățaseră deja pe atunci să descopere ființe în adâncul lutului, al pietrei și al metalului. Brâncuși devenea sculptor adevărat, căpăta acea înfățișare de zeu al focului și al adâncurilor pământului, aerul acela de faun, de ființă izbucnită în lume ca să stăpânească materia prin puterea mâinilor lui. Toate acestea se petreceau în primii ani ai secolului XX și poate că pe-atunci el visa deja la marele său drum către Paris, căci fascinația depărtărilor nu avea să-l părăsească niciodată.
Acesta este Brâncuși cel din fotografie, a cărui amintire eu o caut pe sub sprânceana de piatră a bisericii românești din Paris. În marea metropolă, prima sa destinație a fost aici, la biserica arhanghelilor Mihail, Rafail și Gavril, din strada Jean de Beauvais. Străbătuse pe jos Ungaria și Austria, dormise prin hanurile cele mai ieftine de la marginea Budapestei și a Vienei, muncind cu mâinile pentru un blid de mâncare și pentru un pat. Nu poartă cu sine decât câteva lucruri mărunte, în care a ascuns o fotografie a mamei sale și un fluier de cioban din Gorjul copilăriei lui. Poate că în timpul acesta și-a rememorat viața, poate că fiecare pas pe care l-a făcut a însemnat o fotogramă din filmul sepia al vieții lui. Poate că a retrăit zilele și nopțile nebune ale iubirii sale cu Ioana, la Craiova, pe vremea când era elev al Școlii de arte și meserii, singura femeie cu care ar fi vrut vreodată să plece în lume, frumoasa Ioana a adolescenței sale, care preferase să rămână acolo, spălătoreasă, din neamul scăpătat al boierilor Socoteni. Sau poate că a cântat cu tristețe și cu speranță la fluierul pe care îl purta mereu prin buzunare...
Ce izbăvire trebuie să fi fost trecerea pe sub arcul de piatră al bisericii acesteia din inima Parisului, ce întoarcere acasă trebuie să fi fost ascultarea slujbei în limba română, după chinul lungii călătorii! Totul rămăsese în urmă, chiar și amărăciunea acelei burse pe care el o ceruse la București și care îi fusese refuzată. Atunci voia să-și continue studiile de artă undeva, în Italia, numai că Dumnezeu hotărâse altceva pentru el: Parisul.
Trec dincolo de greaua poartă din lemn a bisericii și înăuntru lumina se filtrează roșie prin vitralii. Nicio lumină aprinsă, niciun zgomot, nicio șoaptă. Fecioara cu Pruncul licăre stins de la înălțimea balconului. Catapeteasma arde ca și cum ar fi făcută din jăratic. Știu că nimic nu s-a schimbat și că anumite locuri au puterea de a re-crea timpuri trecute. Este suficient să aprind o lumânare și să strâng ochii până când lumina ei devine difuză, împrăștiindu-se pe sub bolta bisericii ca o auroră boreală. El, pribeagul Brâncuși, ar putea intra în orice clipă, ar traversa spațiul în diagonală, ca printr-o fereastră a timpului, către locul acela din dreapta altarului, sub fereastra pe care este zugrăvit Arhanghelul. Au trecut poate câteva luni de când a ajuns în orașul luminilor și al viselor sale. Se întoarce mereu aici, în alveola ocrotitoare a bisericii. Duminicile, la slujbe, cântă așa cum cânta uneori în copilărie, la biserica din Hobița, numai că acum vocea sa puternică, de bărbat, umple bolțile cu ecouri rotitoare. Face de toate aici, la biserică, aprinde cădelnița și lumânările, cântă, trage clopotele la liturghie, și toate acestea poate că îl leagă într-un fel de lumea aceea îndepărtată din care a venit și care îi lipsește acum. Este sărac. Locuiește undeva, în Cité Condorcet. Nopțile pariziene sunt pline pentru moment, căci face, pentru un bănuț în plus, pe spălătorul de vase, într-un restaurant care se numește Chartier. "Trăiesc într-o sărăcie absurdă, disproporționată, care-mi amintește de adolescența lui Gorki", spunea el. Știe însă că sărăcia este numai temporară, că Dumnezeu nu l-a adus până aici degeaba. Poate că are presimțirea a ceea ce va fi, pentru că privirile sale sunt clare și scormonitoare, ca ale unui lup coborât din munți, ca să ia ceea ce este al lui. Mâinile îi sunt încă aspre și puternice, în așteptarea lemnului și a pietrei. Biserica îi devine un refugiu secret, la care avea să revină mereu, iar slujbele aveau să-i fie, pentru totdeauna, fire nevăzute care aveau să-l lege de țară.
Atelierul
Montparnasse. Undeva între turnul uriaș, din beton și sticlă, care zgârie cerul, și faimosul cimitir cu același nume, se află locul în care a existat cândva atelierul lui Brâncuși, din Impasse Ronsin. Nimic însă nu mai seamănă cu ceea ce a fost aici cu numai 50 de ani în urmă. Caut în zadar vreo rămășiță de zid, vreo bordură veche sau măcar un semn. Fabulosul atelier consemnat în amintirile scrise ale prietenilor lui Brâncuși și în fotografii vechi a dispărut cu desăvârșire. În apropiere se află o piață care poartă însă numele maestrului. Plouă.
Nu-mi rămâne decât să hălăduiesc și să reconstitui din bucăți halucinanta ascunzătoare în care el a lucrat din 1916 până la sfârșitul vieții, timp de 41 de ani. Era o străduță îngustă de un metru, un fel de fundătură ireală, cu garduri înalte de-o parte și de alta. Vizavi stătea prietenul său Istrati, pictorul, pe care, atunci când voia să-l vadă, Brâncuși îl chema aruncând cu pietricele în gard, dintr-un sac pe care îl ținea întotdeauna la îndemână. Nu-i trecea niciodată prin cap să-l sune la telefon. Dincolo de gard, era un spațiu care fusese gol cândva, dar care, odată cu trecerea anilor, se transformase într-o uluitoare și feerică grădină în care creșteau sălbatici copaci și arbuști, un fel de mică junglă personală, care tindea mereu să acopere blocurile de marmură, trunchiurile de lemn, în care el urma să descopere esențele care locuiau înlăuntru. Desișul de arbori proteja, ca o cortină cu păsări cântătoare, atelierul, de zgomotul metropolei. Ca să intri în acest paradis ascuns trebuia să tragi de o funie la capătul căreia se afla un clopot din bronz, însă, în afara prietenilor apropiați, puțini aveau curajul s-o facă, pentru că Brâncuși era solitar și tăcut, retras și misterios, iar atelierul său era un spațiu inviolabil, în care străinii nu erau bine primiți. Niciun negustor de artă nu îndrăznea să-i bată la poartă, niciun admirator neinvitat nu se apropia.
Înăuntru însă, pentru cei cărora accesul le era permis, spectacolul atelierului era atât de fascinant, atât de straniu și atât de frumos în același timp, încât cei care călcau acolo pentru întâia dată rămâneau minute întregi, în prag, uluiți. Era o încăpere imensă, văruită în alb, largă și înaltă, orânduită în jurul unei vetre uriașe, așa cum existau cândva în casele țărănești, iar lumina părea că se prăbușește în valuri prin ferestrele aflate foarte sus. De jur împrejur, într-o dezordine aparentă, erau sculele lui de lucru, menghine și ciocane, un enorm banc din lemn, trunchiuri de copaci, blocuri de marmură, polizoare, dălți, pietre enorme pe care el le putea mișca de unul singur, cu ajutorul unor dispozitive inventate de el. Într-un colț se afla o masă rotundă, din piatră, asemănătoare cu Masa Tăcerii de la Târgu-Jiu, scăunele și bănci cioplite din lemn de stejar, oale uriașe din lut. Din acest decor fantastic izbucneau în zbor către tavanul luminos al încăperii Păsările lui fabuloase, din oțel strălucitor sau din marmură albă, se ridicau în spațiu straniile lui Coloane ale infinitului, despre care el spunea că pulsează asemeni respirației unei ființe vii, aerul era tăiat în scări de lumină de Cocoși despre care el vorbea ca și cum ar fi fost vii și al căror cântat el l-ar fi auzit în fiecare dimineață. De fapt, nimic nu era la voia întâmplării, căci Brâncuși era un magician al spațiului, al umbrelor și al formelor. Părea să aibă o legătură ireală nu doar cu lumina, ci și cu materia, nu numai cu piatra, cu metalul și cu lemnul, dar și cu orice altceva atingea cu mâinile sale. Îi plăcea să gătească el însuși pentru prietenii lui, în marile oale de lut pe care le păstra în atelier, făcute la roată ca în Hobița lui natală. Avea aceeași plăcere de a topi bronzul în uriașul cuptor din mijlocul încăperii, ca și de a pregăti fasole cu mămăligă și cu varză acră, cu care își trata invitații. Era rafinat și primitiv în același timp. Lintea se fierbea mereu în aceeași oală, fasolea în alta, și mămăliga în alta, căci pereții de lut ai oalelor trebuiau să se îmbibe de arome ce nu puteau fi amestecate, în același fel în care procedau strămoșii săi din satele gorjene de sub Carpați. Milioane de fire nevăzute îl legau de un trecut la care el nu voia să renunțe, pentru că de acolo își trăgea esențele și puterile. Poate că din acest motiv n-a vrut să renunțe niciodată la unele dintre Coloanele sale, adevărați Stâlpi ai cerului, fără de care atelierul său și-ar fi pierdut statutul de lume în sine, separată și unică. De aceea credea, poate, că unele dintre Păsările sale nu puteau fi scoase din lumea lor, fără ca ceva să se piardă din puterea lor de a zbura.
Beaubourg
Nimic din toate acestea n-a mai rămas în picioare. În locul fantasticului atelier al lui Brâncuși sunt acum ziduri reci. El a știut înainte de a se muta pentru totdeauna în cimitirul Montparnasse, la câteva străzi distanță, că această lume halucinantă pe care el o crease, singura în care operele lui puteau respira, urma să dispară. Atelierul lui mărturisea drumul său, rădăcinile și credința sa. Când a înțeles că locul acesta urma să nu mai existe și că ființele sale sublime urmau să ajungă în muzee, a vrut să le salveze. Mai întâi a vrut să doneze totul statului român, cu condiția ca totul să fie reconstituit acolo, acasă, exact așa cum a fost. Brâncuși ar fi vrut poate ca în felul acesta să se întoarcă acolo de unde plecase, cândva, cu o raniță în spate și cu o botă ciobănească în mână. Numai că lumea se schimbase. Era în anii '50, comuniștii veniseră la putere și noii academicieni considerau opera sculptorului român, devenit faimos pe toată planeta, drept decadentă și în contradicție cu noile lor valori. Și atunci el a făcut un testament prin care totul revenea, după dispariția sa, statului francez. Cu aceeași condiție, ca atelierul să fie reconstituit în cele mai mici detalii. Fiecare sculptură trebuia să fie pusă la locul ei, fiecare bloc de marmură, fiecare sculă, chiar și lumina trebuia să cadă în același fel. Atelierul său era de fapt ultima sa creație, cea definitivă.
Beaubourg este o piață în centrul Parisului, situată între câteva străzi istorice. În această piață imensă a fost construit Centrul Georges Pompidou, o clădire imensă, cu un aer futurist, un conglomerat de țevi de oțel, de cabluri și de tuneluri suspendate din sticlă, care adăpostește biblioteci, săli de proiecție, Muzeul de artă modernă și cine știe câte alte lucruri. Jos, la baza acestei structuri, pe care unii o consideră o monstruozitate, arhitecți faimoși au reconstruit, într-un pavilion separat, atelierul lui Brâncuși. Este o clădire cubică, cu grilaje grele, în spatele cărora se deschid uși strălucitoare din sticlă. Intru, și interiorul pare aseptic, ca într-o stație orbitală.
Atelierul lui Brâncuși este separat de lume prin pereți colosali de sticlă, dincolo de care nu se poate trece. Mai întâi am o senzație stranie, ca și cum totul nu ar fi decât o butaforie, apoi văd că da, totul este acolo, în spatele pereților de sticlă, numai că Păsările lui plutind în spațiu au zborul frânt, un efect straniu face ca stâlpii superbelor Coloane ale Infinitului să pară curbați, iar respirația lor, despre care vorbea Brâncuși, asemenea respirației omenești, pare a se fi oprit pentru totdeauna. Animalele fantastice plăsmuite de el sunt acum în cușcă. Marele Pește din marmură gri stă încremenit deasupra unei mese din piatră și nicio scânteiere nu mai aleargă pe suprafața lui perfectă, pentru că focul din marea vatră românească a maestrului nu se va mai aprinde niciodată. Poate că arhitecții acestui spațiu de care Franța poate să fie mândră au calculat perfect, poate că totul reproduce într-un fel subtil proporțiile acelei lumi, dar aceste Domnișoare Pogany, grupate într-un colț pe soclurile lor de lemn, par stinghere. Ochii lor sunt mai mari și mai goi ca niciodată. Trec mai departe, până la fereastra următoare a acestui muzeu și văd acolo nenumărate unelte ale lui Brâncuși, aranjate frumos, lustruite, menghinele și ferăstraiele cu mânere tocite de mâinile lui, chiar și rulmenții cu bile pe care îi folosea ca să mute marile trupuri ale cocoșilor vii, de piatră, în funcție de mișcarea soarelui de pe cer. Ceva fundamental însă lipsește. Dar ce? Totul este perfect. Câțiva vizitatori americani stau încremeniți de zeci de minute, privind dincolo, în acvariul de sticlă, și încearcă să înțeleagă ceea ce s-a petrecut. Știu că pentru ei Brâncuși este un zeu și că încearcă să-și imagineze clipele acelea magice în care, cum zicea el, "piatra își ia zborul".
Apoi, după un colț, descopăr că pereții sunt tapetați cu fotografii vechi, reprezentând atelierul așa cum a fost. Deasupra tuturor acestora este o fotografie a lui Brâncuși care te privește în ochi. Stă așezat pe masa lui de piatră, cu mâinile încrucișate, ca într-un moment de repaus. Aceeași privire de călugăr alb, fixă, ca un ax împrejurul căruia se învârte universul.
Și atunci am înțeles. Niciodată arhitecții francezi n-ar fi putut face mai mult decât au făcut, pentru că ceea ce lipsește este El, Brâncuși, personajul acesta fabulos care făcea legătura între pământ și cer, care știa să dezgolească cu mâinile sale sufletul pietrei. Toate aceste obiecte aveau viață datorită lui, datorită a ceea ce el era. Descendența lui, locul din care venea, felul în care vorbea, se îmbrăca și mânca, privirea lui. Poate că unui român îi este mai ușor să completeze spațiile lipsă, căci formele scaunelor lui Brâncuși îi sunt familiare, Coloanele acestea ale infinitului seamănă cu acele columne ale cerului care se puneau la căpătâiul ciobanilor morți din Carpați, iar Măiastra seamănă cu siluetele păsărilor care le conduceau sufletele la cer.
Brâncuși a vrut să salveze ființele ieșite din mâinile lui, de singurătatea muzeelor, și de aceea a vrut să păstreze neschimbată lumea în care ele se născuseră. Singurul lucru care lipsește pentru ca lumea lui Brâncuși să aibă viață la Beaubourg este sufletul. Adică el, Brâncuși.
Vânătoarea de umbre
Am străbătut Parisul zile la rând, ducând în rucsac cărți și reviste, fotografii, biografii și studii savante despre Brâncuși, adulmecând străzile și clădirile pe unde vreo urmă a pașilor lui ar mai fi putut rămâne, spunându-mi: "Uite, aici venea el în tinerețe, când era sărac și muncea ca spălător de vase, noaptea, aici a locuit atunci când se îngrijea de clopotele străvechii biserici în care se cânta românește, iar acolo, în atelierul lui Rodin, a lucrat un timp cot la cot cu Coandă". Numai că totul părea o vânătoare de umbre. Fotografiile de epocă refuzau să se suprapună peste timpurile moderne, figura lui de patriarh se spulbera ca cețurile duse de vânt, atmosfera magică pe care el o emana în amintirile celor care l-au cunoscut refuza să se închege. Unii și-l aminteau ca pe un țăran metafizic și genial, scufundat în tainele universului în timp ce șlefuia, săptămâni la rând, la una dintre Păsările sale; alții îl vedeau ca pe un fel de Hefaistos, un zeu al focului și al esențelor pure.
Eugen Ionescu rememorează o clipă halucinantă, petrecută cu puțin timp înaintea morții lui Brâncuși. Era foarte bătrân și stătea lungit în patul din atelier, cu o căciulă de blană albă pe cap, tăcut. Și, deodată, o vede pe fiica lui Eugen Ionescu, pe-atunci o fetiță de 11 ani. Bătrânul e cuprins de o emoție grozavă, îi ia mâna și-i spune: "Frumoasa mea, te aștept dintotdeauna și sunt fericit că ai venit în cele din urmă, numai că, vezi tu, acum sunt atât de aproape de Dumnezeu, încât nu mi-a mai rămas decât să întind mâna ca să-l ating".
Un domn distins pe care l-am întâlnit la biserica românească, Titus Bărbulesco, mi-a povestit cu toată seriozitatea cum Brâncuși, în anii '40, celebru deja în toată lumea, intră într-o duminică în biserică, îmbrăcat în hainele lui din postav gros, și cântă, odată cu preotul, pe tot parcursul slujbei. La sfârșit, își umple buzunarele cu anafură, tăcut, își face cruce și pleacă. Martorul nostru îl vede pe Brâncuși la ieșire împrăștiind anafura de-a lungul pereților. "Pentru șoricei", i-a spus el.
Încetul cu încetul, am început să înțeleg motivele pentru care Brâncuși este altfel pentru fiecare dintre cei care l-au cunoscut. Omul care stârnea furtuni cu sculpturile sale în muzeele americane este același cu Brâncuși, cel care fierbea fasole pentru prieteni în oale de lut. Omul care a plecat în India ca să facă un Templu al Reculegerii pentru un maharajah fascinat de siluetele magnifice ale Păsărilor sale este același Brâncuși care străbătea dealurile și pădurile Gorjului, purtându-și de mână iubita irlandeză prin paradisul copilăriei sale. Omul care visa să ridice la Chicago o Coloană a infinitului înaltă de 125 de metri este același țăran din Hobița care a purtat toată viața haine de postav și a cărui singură Coloană rămasă în picioare se află, nu întâmplător, în România. Oriunde ar fi trăit Brâncuși, în America, la Paris sau la Roma, el ar fi fost același, la fel de neschimbat ca ciobanii de prin munții noștri, de care îl legau misterioase canale nevăzute. "Zborul mi-a ocupat toată viața", zicea el, și poate că de-aceea, căutarea lui Brâncuși undeva anume este vânătoare de umbre.