INGE BARDOR - "M-am născut cu puterea de a vedea înlăuntrul omului"

- Născută în Mexic și stabilită la Los Angeles, Inge Bardor are o profesie greu de fixat în cuvinte. Este o maestră a extrasenzorialului, apreciată pe plan internațional pentru capacitățile sale de a lecui copiii superdotați, dar cu probleme de adaptare în societate. Un demers medical și umanitar care, pentru a fi înțeles, necesită și acolade... paranormale -

"Încă din leagăn, făceam să zboare jucăriile de pluș, numai cu puterea gândului"

- Nu e un lucru obișnuit ca în secolul atât de prag­matic în care trăim, cineva să declare cu dezin­vol­tură că este o persoană "suprasenzorială", do­tată cu însușiri mai degrabă suprafirești... Când v-ați dat seama că sunteți un om "aparte"?

- De la început, cu mine s-au întâmplat lu­cruri ciudate. Când mă pre­găteam să vin pe lu­me, mama a început să aibă dureri mari. Și doc­torii au tri­mis-o la o eco­grafie, ca să afle cauza suferinței. Lângă eco­graf, s-a nimerit să fie și o tâ­nără din India, o clar­vă­ză­toare, care i-a spus mamei: "Copila dvs. nu e obiș­nuită, ci foarte ciu­dată. Nici măcar nu vrea să se nască!". Uluită, mama a aflat deci încă de la nașterea mea că trebuie să se aștepte la un copil "altfel". Pe urmă, încă din leagăn, făceam să zboare jucăriile de pluș prin cameră, numai cu puterea gândului. Mă amuzam mișcând obiectele și animalele mele de pluș într-un mod imposibil pentru un copil mic. Dacă ma­ma ieșea din cameră un minut, când se întorcea, toate jucăriile din pătuțul meu erau, inexplicabil, în cea­lal­tă parte a camerei. Și îmi mai amintesc că tatei îi plă­cea să fumeze tra­bucuri, iar eu îl necăjeam, ridi­cân­du-i pe o muchie cu­tia cu țigări. Pe urmă, când am mai crescut, mama îmi împletea părul în codițe, dar mie nu îmi plăceau, așa că imediat ce le termina, pă­rul meu se despletea spectaculos, de la sine. Mamei nu-i venea să creadă ce vede: indiferent de cât de strâns le împletea, co­dițele se desfăceau imediat.

La sfat cu plantele, animalele și copacii

- Ce-ați mai trăit aparte și straniu în copilăria dvs.?

- Când am ajuns la școală, trăiam mereu într-o lume numai a mea. Și când mă trezeam din ea, pro­fe­sorii se uitau ciudat la mine și mă întrebau ce am pă­țit. Uneori, mă luptam cu monștri, cu personaje imaginare, "inventate de mine", cum îmi spuneau profesorii, care insistau să mă convingă că aceste personaje nu există. Dar asta nu explica vânătăile care îmi apăreau pe corp, după aceste lupte imagi­nare. Nu am avut o copilărie și o adolescență ușoa­re, eram privită ca un obiect ciudat. În câteva rânduri, profesorii au și vorbit cu părinții mei despre stările mele, pe care ei le credeau inventate. Dar mama spunea totdeauna: "Eu sunt alături de fata mea și o susțin!". Ea m-a învățat să fiu puternică. La un sprijin de felul ăsta mă gândesc și pentru copiii pe care am venit să-i susțin și să-i tratez în România. Pe urmă, îmi mai amintesc că tot atunci când eram mică, făceam încă multe alte lucruri neobișnuite, pe care alți copii nu le puteau face. De exemplu, știam mereu ce o să se întâmple în viitor. Și îmi mai și plăcea să vorbesc, ba chiar mă sfătuiam cu plantele, cu copacii și cu animalele. Iar când mă între­bau cei mari cu cine vorbesc, eu le explicam, dar ei nu înțelegeau. Treptat, mi-am dat sea­ma că nu-mi place să stau printre oameni, că mi-e mai bine singură. Oricum nu prea înțelegeam ce se în­tâmplă în jurul meu. Eram mereu cu mintea în altă par­te și pe măsură ce creșteam, începuse să-mi fie fri­că de abilitățile mele supra­na­turale. Dar știam că tre­buie să fie ceva dincolo de lumea materială; alte di­men­siuni, altfel de fi­ințe. Că ceea ce oa­menii percep numai prin cele cinci sim­țuri - era doar un în­ceput din ceea ce e­xis­­tă și suntem ca­pa­bili să găsim, din­co­lo de lumea ma­te­ria­lă.

Ecranul interior

- A exis­tat un punct de schimbare în viața dvs.?

- Totul a în­ceput când a­veam nouă ani. Atunci am avut un accident în­gro­zitor. Am căzut pe scările casei noastre, am fost grav ră­nită și am ajuns în comă, la spital, cu comoție ce­rebrală. Din comă am ieșit destul de repede, și ră­nile capului mi se vindecaseră și ele. Dar rămăsesem paralizată și cu o hemoragie persis­tentă și gravă. Iar în tot acest timp, am văzut plutind multe spirite în jurul meu.

- Cum v-ați vindecat?

- În cele din urmă, văzând că medicii nu le sunt de ajutor, părinții mei m-au dus la un vindecător fai­mos în Mexic. El a fost cel care m-a aju­tat să mă re­echi­librez și a înlăturat, prin metode ener­ge­tice, du­rerile as­cuțite care mă chi­nuiau. Astfel că a­tunci, la nouă ani, am înțeles mai bine forța tămăduitoare a minții omenești. Și m-am hotărât, în­că de la acea vârstă fragedă, să susțin de-atunci înainte, toată viața mea, co­piii, în procesul lor de vindecare. În­țe­lesesem că aceasta era chemarea sufle­tu­lui meu. Am des­co­­perit mai apoi mulți alți copii, care au trecut, ca și mi­ne, la vârste fragede prin accidente gra­ve sau prin veci­nă­tatea morții. Ex­pe­riențe dramatice, dar în urma cărora s-au simțit renăscuți. După reve­nirea din aceste experiențe traumatizante, se întâmplă frecvent ca acestor copii să li se activeze brusc abili­tățile psihice.

- Cum v-a influențat accidentul viața, ulterior?

- Imediat după accident, am început să studiez, alături de vindecătorul care mă ajutase. El mi-a devenit îndrumător și mi-a schimbat viața pentru tot­deauna. M-a făcut să înțeleg în profunzime ceea ce ex­perimentasem eu până atunci și să continui șle­fuirea darurilor mele. El m-a învățat pe mine și pe alți aproape 1.000 de copii speciali să vedem și să citim, folosind palmele și tălpile. Numele mentorului și învățătorului meu este Memo (Se?or Guillermo Altamirano). Deși trăiește în Mexic, el a studiat, la rândul său, mulți ani de zile cu un profesor din India. Ne lega la ochi ca să nu intre niciun pic de lumină, și ne punea să privim la un ecran de televizor imaginat în interiorul minții, care ne arăta ce aveam nevoie să vedem. Cum ar fi: culori, forme sau imagini. Elevul care nu putea să vadă ecranul în câteva saptămâni era trimis acasă. De altfel, acest ecran interior pentru care ne antrena Memo este același cu cel pe care îl vedeau mulți alți copii cu abilități vizionare superioare din China sau din Rusia. Iar acești copii erau deja men­ționați în numeroase studii. În cazul nostru, după un timp, Memo ne-a făcut să vedem în jurul ecranului interior cel mare mai multe ecrane mai mici, care ne arătau informații mai detaliate. Așa am ajuns ca într-o serie de seminarii, alături de mama mea Gaby, să îmi pot proba abilitatea ca, legată la ochi, să pot să citesc complet și corect articole de ziar alese la în­tâmplare, numai cu palmele și cu picioarele. Ba am făcut și citiri ale fotografiilor prezentate de membrii au­di­en­ței, în timp ce eram în continuare legată la ochi. Eram capabilă să descriu cu acuratețe nu doar persoanele aflate în fie­care din fo­tografiile prezen­tate, ci le pu­team face și ana­liza aprofun­dată a ca­rac­terului.

- Și acum, cum vă manifestați puterile?

- Acum, după o practică de mai mulți ani, în cele mai multe situații, nu mai fo­lo­sesc ecranele. Eu pur și simplu "știu". Simt informația cum îmi intră în trup, ca un fior care îmi face pielea de găină; și atunci "știu". Și când citesc, nu o mai fac în felul obiș­nu­it, ci pătrund în in­te­riorul textului. Iar dacă mă uit la numărul de înmatriculare al unei mașini, îmi închid o­chii și văd înăuntrul lui. Mi se pare mai ușor așa. Poți, de exem­plu, să mă legi la ochi și să-mi dai fotografia casei tale, iar eu voi vedea mult mai multe. Privesc în casă și îți spun ce văd.

- Care este rostul ecranului interior?

- Această metodă este o cale subtilă și fină de cunoaștere a vieții. Ea deschide celor care au pes­te 16 ani accesul la abilitățile originare ale ome­ni­rii. Altfel, noi ne risipim de-a lungul zilei mare parte din energie, devenind extenuați și confuzi. Acti­va­rea ecranului nostru interior corectează tocmai aces­te dezechilibre. Prin regăsirea clarității interioa­re.

"Copiii-lumină"

- Se pare, totuși, că nu sunteți singură în uni­vers. Lumea e plină, astăzi, de așa-numiții "copii lu­mină", dotați cu însușiri psihice excepționale.

- Adevărat, astăzi există în lume mulți copii cu pu­teri neobișnuite. Numai în China, de pildă, gu­ver­nul a recunoscut, începând din 1974, peste 100.000 de copii cu puteri psihice extraordinare. De exemplu, acești copii chinezi uimitori pot să citească și să vadă legați la ochi sau într-un întuneric beznă - folosin­du-și tălpile, nasul, limba sau urechile. Unii pot chiar să ci­­tească scrisul de pe foi șifonate, punându-le pe u­rechi sau la subsuori. De altfel, ei au făcut și de­mons­trații care stau la limita miracolului. Cum ar fi să scoată obiecte din containere sigilate, folosindu-și pu­terea conștiinței. Peste 5.000 de copii chinezi și-au demonstrat public puterile incredibile de a face să se deplaseze obiecte prin spațiu sau prin vase de sticlă sigilate! Și asta s-a întâmplat în fața unor cercetători oficiali ai guvernului chinez, care știți că nu prea glumesc dacă cetățenii lor ar încerca vreo înșelătorie. Toate aceste teste au fost filmate cu mai multe ca­me­re diferite. Și, spre lauda autorităților țării, în China s-au înființat școli de pregătire specială pen­tru acești copii extraordinari. Uluitor este și faptul că acești copii vizionari pot transmite foarte repede calitățile lor uimitoare celorlalți copii obișnuiți. Care deveneau la fel de înzestrați ca și ei. S-a constatat că aceste abi­lități fenomenale ale copiilor pot fi educate și pre­date. Ca orice altă deprindere.

- Pentru asta ați venit dvs. în România?

- Am venit în România ca să mă adresez pă­rin­ților, dar și copiilor speciali: toți hiperactivi, unii, co­pii indigo, alții, copii cristal sau curcubeu (categorii stabilite în funcție de abilitățile lor). Pentru a înțelege mesajul acestor copii hiperdotați trebuie să-i accep­tăm așa cum sunt, poate mai stranii. Și să îi iubim necondiționat, fără să îi etichetăm drept "anormali". Căci toți sunt copiii lumi­nii. Pentru că fiecare poartă în interiorul său un diamant care așteaptă să fie șlefuit ca să strălucească. Îmi a­min­tesc de o întâm­plare e­mo­ționantă, petrecută a­ici, în România. O fetiță, Ma­ria, când m-a văzut pri­ma dată, m-a luat în brațe, mi-a zâmbit de parcă ne cu­noșteam de când lu­mea, m-a recunoscut, și mi-a zis că amândouă venim de pe... Soare. Ce mi s-a pă­rut mi­nunat era că mama ei o cre­dea! Și din cauza asta am putut să-i ofer mamei anu­mite mijloace ca să îi îm­bu­nătățească viața și să îi dea o educație mai bună co­pilului ei.

- Cum i-ați abordat la București pe copiii deo­sebiți și pe părinții lor?

- Mai întâi am ținut niște cursuri, "Cheia spre Suflet". Asta a implicat re­alizarea unei fotografii-por­tret a subiectului și ci­titul energiei toroidale care se vede din fotografie. Am vrut să ajut în mod spe­cial copiii care au suferit trau­me profunde. Cei mai afec­tați sunt orfanii și copiii cu părinți divorțați. Trau­mele lor sufletești sunt incre­di­bile, iar cei care le-au cauzat greșesc dacă își închi­puie că se pot strecura prin viață nepedepsiți.

- Cum îi puteți vindeca? Cum îi faceți pe oameni să-și depășească blocajele?

- Am darurile despre care v-am vorbit. Pot vedea bine ce e înăuntrul omului. În România, pentru se­siu­nile mele, am cerut fiecăruia să-mi dea o foto­gra­fie. Trebuia să fie veche de cel puțin trei luni, dar nu mai veche de șase ani. Cu ajutorul lor, eu pot accesa toate infor­ma­țiile de care au nevoie ca să își curețe sufletul, să își vindece relațiile putrede în care zac sau să scape, de pildă, de cine știe ce implicații apăsă­toare, moștenite din strămoși. Această cunoaștere de sine am­plă, stimulată de mine, are nebănuite efecte vin­decătoare.

- De ce copiii su­pradotați sunt văzuți ca având "probleme"?

- Percepția socie­tății e restrictivă. Și a noastră, a părinților. Imediat ce un copil manifestă un com­por­tament mai ciudat, îl taxăm drept bolnav: "copilul are o boală, copilul are autism sau ADHD (n.r. tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție). De fapt, este o prejudecată. "Ano­malia" lor este o altă formă de energie, o altă vibrație. Pentru înțelegerea problemei, am organizat aici, în România, un curs pen­tru ca fie­care om să își poată descoperi capa­ci­tatea vizio­nară. Unii oameni sunt clarvăzători, alții sunt înalt-perceptivi, alții aud lucuri aparte; e vorba de vibrațiile diferite la care accedem. În felul acesta, "percepția" unui copil-lumină va deveni normală. Sper, cel puțin. În sensul acesta, există și o metodă pe care o re­comand. Se nu­mește Pikler, și este un manual pentru cum să fii un părinte bun. Metoda a fost inventată de Emmy Pikler, acum 40-50 de ani, în timpul răz­bo­iului. Ea spune că toți copiii trebuie lăsați să se miște liber și să se joace fără a fi întrerupți. S-a dus în orfe­linate, unde ar fi putut ajuta cel mai mult. În zilele noastre, au fost făcute studii asupra copiilor care au crescut cu propriii lor părinți și asupra copiilor din or­felinate, adoptați sau nu. În mod bi­zar, aceștia din urmă au avut mai mult succes în viață și sunt mai fe­riciți. Și eu recomand metoda Pikler oricui dorește să aibă un copil.

Tinerețe fără bătrânețe

- Sara Esterabadeyan, "cititoa­rea noastră în stele", al cărei in­ter­viu a fost publicat în "Formula AS", mi-a povestit că dvs. reușiți să vă încetiniți și procesul de îmbă­trânire. Cum e posibil așa ceva?

- Până la urmă, eu decid când vreau să îmbă­trâ­nesc. Nu e vorba că nu îmbătrânesc, numai că eu pot alege momentul.

- Cum reușiți să faceți asta?

- A îmbătrâni înseamnă să duci mai departe tot ce nu ai curățat sau eliminat din mintea și sufletul tău, iar eu am decis să curăț cât mai mult posibil. Am ales cum vreau să arăt și cum îmi va reacționa corpul. Pe calea asta, am reușit să lupt și cu bolile. De pildă, acum doi ani, m-am îmbolnăvit și m-am dus la un doc­tor, în Statele Unite. Mi-a spus că trebuie să mă ope­reze în aceeași zi, altfel chistul pe care mi-l des­coperise va exploda și voi muri. Am cerut și opinia unui alt mare chirurg, care mi-a spus același lucru. Până și mamei îi era frică. Mă întreabă și azi cum mă mai simt. I-am zis că atunci când voi fi bine cu ade­vărat, îi voi spune. Nu i-am spus nimic, căci încă nu e totul perfect. Și atunci, în zilele acelea foarte grele pentru mine, am cerut un semn: dacă voi avea nevoie cu adevărat de operație, o voi face. Dar dacă nu, să îmi fie dat un semn! Și tocmai atunci m-a sunat fostul meu prieten. M-a întrebat cum mă simțeam, i-am spus că nu foarte bine și că va trebui să mă operez. Și el mi-a recomandat să-l caut pe celebrul vin­de­cător coreean, Mr. Song. M-a acceptat foarte greu. Era obosit, pentru că mulți dintre pacienții lui nu au disciplină. Oamenii nu au rigoarea de a urma un anumit tratament atipic (până la sfârșit), așa că preferă să se opereze, pentru că le e mai ușor. Mr. Song m-a vindecat, dar de fapt eu am decis să mă vindec. Eu aleg ce vreau să se întâmple cu corpul meu și, dacă apare o neregulă, o să fac ceva să mă simt și mai bine. Până la urmă, toți avem puterea asta! Dacă înțelegi că ai fost lăsat pe pământ cu toate puterile de care ai nevoie pentru a trăi, atunci și corpul va răspunde credinței tale puternice. Să crezi și să menții controlul. Și să simți cu adevărat cine ești tu, ca om: trup, minte și spirit în armonie deplină. Acesta este triunghiul vieții, perfect...

- Doamnă Bardor, nu pot să închei interviul fără a vă ruga să vorbiți și despre originea dvs. ro­mânească.

- Într-adevăr, bunicul meu era originar din Ro­mânia. Numele lui era Veniamin Teodor Brettschnei­der și a fost printre puținii supraviețuitori ai unei tra­gedii faimoase la vremea ei. E vorba de vasul Stru­ma, plecat din România spre Palestina, în decembrie 1941, cu 800 de pasageri de origine evreiască. După o epopee cumplită, acest vas a sfârșit prin a fi torpilat de un submarin rusesc. Toți cei care mai rămăseseră la bord, vreo 790 de oameni, au murit. Bunicul a scă­pat. Nu mi-a vorbit niciodată de tragedia asta, doar bu­nica îmi mai "scăpa" câte ceva. Dar amândoi mi-au transmis dorul și dragostea de România, care mă fac să vin aici cât mai des.