Un patriarh-ţăran: Părintele ILIE CLEOPA

- Pustnicul de la Sihăstria, evocat de unul dintre ucenicii săi: monahul Ghenadie Ponea -

"Bătrânul meu sfânt"

"Am iubit, de când eram copil, bătrânii şi singu­ră­tatea! Poate de aceea s-a îndurat Dumnezeu să-mi dăru­ias­că norocul monahismului şi întâlnirea cu bă­trânul meu sfânt..."
Interlocutorul meu este călugăr. În chilia sa, aflată în incinta Mânăstirii Bis­triţa din Moldova, domneşte liniştea, iar conversaţia ne este vegheată de o uriaşă icoană a Maicii Domnului, sfin­ţită de părintele Ilie Cleopa, căruia monahul din faţa mea i-a fost ucenic vreme de aproape două decenii. "Să dea Dum­nezeu să fie făcătoare de minuni!" - a binecu­vân­­tat-o marele duhovnic, înainte de-a trece la cele veş­nice... De atunci, călu­gă­rul trimis în ascultare la Mâ­năs­tirea Bis­triţa, chiar prin mijlocirea învăţătorului său duhovnicesc, nu se mai desprinde de sub vraja întristată a privirilor Fecioarei. Ucenicul de-odinioară mai păstrează, cu nesfâr­şită evlavie, chimirul ţărănesc şi ultimul epitrahil pur­tate de părintele Cleopa până în cea din urmă zi a vieţii. În fiecare seară, după vecernie, se roagă la du­hovnicul său ca la un sfânt. În fiecare dimineaţă, îl pomeneşte la Liturghie...
Lumina zilei albeşte pereţii chiliei de la Bistriţa. Părintele Ghenadie priveşte lung icoana sfinţită de duhovnicul său mult iubit şi vorbeşte în şoap­tă. Amintirile despre părintele Cleopa încep să se de­pe­ne lin, ca o poveste din "Pateric". Pentru el, marele du­hov­nic va rămâne de-a pururi un sfânt, "bătrânul meu sfânt", acela care şi-a găsit deja un loc în calen­darul ortodox al sufletului său...

- Cum arăta părintele Ilie Cleopa pe vremea când l-aţi cunoscut?

- Era încă în putere, deşi îmbătrânise. Când îşi aşe­za culionul pe cap şi pletele îi fluturau peste umeri, se­măna cu un patriarh ţăran. Barba îi acoperea piepta­rul, iar mâna dreaptă strângea toiagul cu străşnicie. Uneori, vorbea apăsat, alteori se domolea... Avea mare temere de Dumnezeu şi păzea vânjos canoanele. Tocmai pentru că respecta cu osârdie cuvintele sfin­ţilor părinţi a tunat în patru zări adevărul du­hovnicesc al bisericii, fără vreo înduioşare omenească. Încă din timpul vieţii l-am crezut un sfânt!

- În ce fel v-a acceptat ca ucenic?

- Cu mai multă blândeţe decât ar fi fost îngăduit să-mi închipui! Mă socotea un începător al vieţii de obşte şi nu a vrut să mă sperie. Încet-încet, mi-a cunoscut firea emo­tivă şi a fost bun şi blajin cu mine. Eu l-am iubit ca pe un tată, ca pe un adevărat pă­rinte-duhovnic. Mă număr printre puţinii ucenici la care nu s-a răstit niciodată. Totuşi, pe măsură ce treceau anii, a devenit ceva mai aspru, căci intram în adâncul călugăriei ca într-o pădure uriaşă... De multe ori îmi spunea că aşa cum zăreşti lumina, abia stre­curată prin­tre ramurile dese până în cel mai umbros hăţiş, tot aşa se vede şi lumina Îm­părăţiei Cerurilor, pe tăcute, privită cu ochiul duhului, din mijlocul vieţii călugăreşti pe care o petreci în această lume.

- Cum îl priveau ucenicii de-o seamă cu dvs. pe că­lău­zitorul lor?

- "Frica" duhovnicească pe care o inspira părintele Cleopa era ruptă din Rai. Nimeni nu ieşea din cuvântul lui!

- Povestiţi-mi o zi din viaţa celui care a fost duhovnic şi învăţător al cuvioşiei voastre...

- Mi se părea că nu calc pe pământ, de fiecare dată când îi stăteam în preajmă, de dimineaţă până seara! Parcă iradia o lumină... Într-o bună măsură, nici nu mai trăia pe această lume, deja. Se culca pe la nouă seara şi se trezea puţin după mijlocul nopţii. Se apuca de miezonop­tică şi rugăciuni, ţinând-o aşa până pe la şapte-opt din zori. Cele mai multe ore ale nopţii stătea în pravilă, ori­cât de obosit ar fi fost. Rareori dormea în timpul zilei, mai pu­ţin de un ceas, dacă era prea ostenit. Uneori, uce­ni­cii nu îndrăzneau să-l întrerupă din rugăciuni, iar creş­tinii ră­mâ­neau cuminţi, în aşteptare, lângă uşa sa. Era foarte iubit de lume, chiar dacă pe unii îi mai speria niţel. Dar nu refuza nicio­dată pe nimeni, căci i se părea că ar lăsa oaia să se rătăcească spre primejdia prăpas­tiei. Cel mai ades, se ostenea mai mult pentru ceilalţi, decât pentru sine... Eu îl ascultam, de-a drep­tul încremenit... Mai ales când povestea câte o ispită din pustie. I s-a ară­tat diavolul de mai multe ori! Încerca să îl sperie, bă­tea la uşa colibei, la geam, noaptea, în timpul rugăciunii. Auzea o voce care îl striga: "Ce faci Cleopa, mă arzi?"...

- Ce înseamnă "pustie" în România?

- O singurătate sălbăticită undeva în munte, de­par­te de lume. Acolo nu întâlneai decât păsările ceru­lui şi jivine. Abia o dată la un an sau doi se întâmpla ca pă­rintele să vadă un om. Trăia numai din ce găsea în pădure. Ăsta era cel mai mare şi cel mai greu canon!

- Cât timp s-a ostenit în acest fel?

- Nouă ani şi şapte luni...

- Ce istorie din viaţa părintelui v-a emoţionat cel mai mult?

- Toate, fără deosebire! Dar unele erau de-a drep­tul cutremurătoare... Pentru lumea de azi, asemenea în­tâm­plări pot părea basme fumegoase, însă pustnicia te de­prinde să înţelegi altfel lucrurile. Părintele a pustnicit prin toţi munţii ăştia! Din când în când pleca din mijlo­cul obştei câteva zile şi hălăduia pe creste, ca să poată fi de unul singur cu Cel de Sus. Îl cunoşteau toate poienile şi îl iubeau animalele mai mult decât oamenii...

- Aţi stat vreodată la rugăciune împreună cu părintele Cleopa?

- Am stat, da! Uneori mi se părea să vorbeşte cu Dum­­nezeu, faţă către faţă, aşa era de transfigurat în timp ce îşi murmura liturghisirea. Dacă Tatăl Ceresc ar fi rânduit în oricare dintre acele clipe să-mi ia su­fletul la cele veşnice, aş fi plecat din această lume nu doar îm­pă­cat, ci chiar fericit... Îmi amintesc că stă­team lângă el în genunchi, cuprins de o linişte duhov­nicească de necre­zut. Mă afundam într-o pace fără sfârşit, iar lacrimile şi­roiau tăcute pe obraji, ca o uşu­rare pe care n-am mai sim­ţit-o niciodată. Abia dacă îndrăzneam să rostesc în gând cuvintele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare: "Toate sunt neputincioase sub soare, Doamne! Nimic nu este vrednic de numele Tău cel Sfânt...".

"O singură zi, fără de sfârşit..."

- Aţi fost de faţă şi la întâlnirile sale cu mulţimile de credincioşi?

- La predică era la fel de emoţionant, dar cu atât mai convingător. Se adunau mulţimi de oameni în cerdacul de lemn construit în faţa chiliei sale. Veneau din toate pro­vinciile româneşti, chiar şi de pes­te graniţă, din Ba­sa­rabia şi Bucovina de Nord. Bătrânul meu se ferea să facă poli­tică şi de aceea i-au dat pace autorităţile. Foarte multă lume s-a zidit sufleteşte după cuvintele sale. A convertit mulţi sectanţi pe care i-a tras înapoi pe calea cea dreaptă. I-a adus la lumina adevărului Evangheliei pe toţi cei ce veneau la el necăjiţi, oropsiţi de şovăieli, des­­curajaţi, unii de-a dreptul dez­nădăjduiţi. Fiecare creş­tin se întorcea acasă împuternicit, întărit de evlavie.

- Mulţi credincioşi vorbeau despre vedeniile părintelui Cleopa... Cu toate aces­tea, ştiu că se ferea să smintească lu­mea, nepregătită pentru aşa ceva. Cât este adevăr şi cât este legendă?

- Este adevărat, dar faţă de ucenici nu se ferea, mai ales dacă îi cunoscuse bine şi îi ştia de mai mult timp lângă el. Eu, unul, mă simt eliberat acum, de când moşul meu s-a mutat la cele veşnice, tocmai de aceea am şi acceptat să vorbesc. Să vă mai po­vestesc o întâmplare... Părintele Cleopa a avut mai multe colibe prin munţii din îm­prejurimi, unde îşi găsea refugiul periodic, chiar şi după ce se întorsese din pustnicia de aproape zece ani. Într-o astfel de colibă, odată, se pregătea să înceapă scri­e­rea cărţii de predici la praznicele împără­teşti. Adă­pos­tul avea un ochi de fereastră cu faţa spre apus. Când asfinţea, lumina zăbovea câteva clipe şi în singurătatea acelei chilii improvizate. Înainte de-a purcede la să­vâr­şirea lucrării duhovniceşti, bătrânul s-a aşezat la rugă­ciuni, pentru a îndupleca inspiraţia Duhului Sfânt. Mi-a povestit că atunci a văzut un ierarh ce se apropie de ochiul bordeiului său, plutind pe raza soarelui, domol! L-a binecuvântat pe pustnic cu amândouă mâinile şi a pierit înapoi în lumina aurie a amurgului. De câte ori îşi amintea minunata vedenie, bătrânul era tulburat de emoţie...

- Ce sfaturi primeaţi de la duhovnic în legătură cu ispitele vieţii călugăreşti şi nevoinţa monahală?

- Îmi spunea mereu să fiu atent să recunosc sem­nele rele, ca şi pe cele bune, încercând să le deosebesc cu ma­re prudenţă şi grijă duhovnicească. În general, sfinţii părinţi ai bisercii te opresc să judeci visele sau orice alt fel de semne ca să nu cazi în ispita vreunei amăgiri. De cele mai multe ori încercările de îmbună­tăţire erau îm­piedicate de ghinioane ori de obstacole neaşteptate, dar bătrânul mă învăţa să nu mă dau bătut niciodată şi să nu care cumva să mă răzgândesc de la drumul mona­his­mului. Mă sfătuia să nu mă las cople­şit de nici o tul­bu­rare şi, atunci când mi se pare mai greu, să mă gândesc la moarte şi la veşnicia care ur­mează după sfărşitul tru­pului, dincolo de capătul acestei vieţi. Deseori îmi spu­nea: "Dincolo nu mai există «mâine»! Lasă grijile de aici şi pregăteşte-te pentru o singură zi, fără de sfârşit... Acolo nu mai poţi îndrepta nici o greşeală făcută". De altfel, şi-n mâ­năs­tire părintele Cleopa trăia ca un pust­nic. De pildă, ne-a impresionat întotdeauna, pe mine, ca şi pe ceilalţi ucenici, felul în care se hrănea. Deşi nu avea "marea schimă", pentru că trăia într-o obşte călugă­reas­că, moşul meu mânca exact ca un schivnic, iar în pe­ri­oa­dele de izolare ţinea "canonul mare", după tipicul părin­ţilor pustiei, adică mânca o singură dată pe zi, după as­fin­ţit, numai uscături sau cel mult verdeţuri, legume şi fructe. Îşi îngăduia dezlegare la ulei doar sâmbăta şi duminica, însă nu în posturile mari. Acest ca­non nu avea o anumită durată în timp, ci ţinea în­trea­ga viaţă... În plus, de câte ori se retrăgea pe la una dintre colibele sale, adăuga la această asprime şi ca­nonul tăcerii, ca la Muntele Athos, pe care nu-l putea ţine când primea credincioşii în chilie. Asta în­seamnă că nu are voie să rostească decât şapte cuvinte pe zi! Aşa l-am cunoscut eu, în ultima parte a vieţii... Dacă nu s-ar fi simţit dator cu sfânta misiune a păstoririi credincioşilor şi a oilor rătăcite, bătrânul meu sfânt ar fi trăit, poate, ca şi Macarie Egipteanul sau Efrem Si­rul, numai cu uscături din pădure, în muţenie şi rugă­ciune neîntreruptă, scurtându-şi cât mai mult posibil orele de somn. Aşa este marea "trezvie" schiv­nică!

- I-aţi fost aproape părintelui până la moartea sa. Ce amintiri aveţi din ultimii săi ani de viaţă?

- Îmi mărturisea, uneori, când stăteam iarna în chi­lia lui, la gura sobei, că îi este foarte dor de "asculta­rea de la oi", prin care îşi începuse nevoinţa călugă­rească adâncă, la celălalt capăt al vieţii. Ascultam cum trosnesc lemnele în sobă, iar el povestea agale cum stă­tuse atunci printre necuvântătoare... Citea cărţi teo­lo­gice, între­ru­pându-se doar pentru rugăciune şi somn. Mai cobora în mânăstire să schimbe cărţile sau pentru spovedanie.

- Este curios, totuşi, cum au convieţuit în acelaşi su­flet pasiunea sihăstriei, a smereniei absolute, îm­preună cu vocaţia de mare duhovnic?!

- Asta este dovada iubirii aproapelui, aşa cum o în­ţe­legea bătrânul meu sfânt! Sufletul îl trăgea în sin­gu­rătate, iar inima îl ţinea lângă semeni. Fără alinarea lor, cum s-ar mai fi împlinit mân­tuirea sa? El râdea cu cel bucuros, se întrista cu cel mâhnit şi plângea împreună cu cel dez­nădăjduit. Cred că nu există altă întruchipare omenească a iubirii aproapelui "ca pe tine însuţi"...

- Chiar înainte de moartea sa au fost publicate câte­va cărţi care cuprind predici şi sfaturi, înregistrate pe bandă mag­ne­tică şi apoi transcrise. Este deja celebră pen­tru creştinii din România seria "Ne vorbeşte părin­tele Cleopa", ajunsă la aproape douăzeci de volume. Acele texte pu­blicate dovedesc că duhovnicul era un mare orator şi avea o redutabilă cul­tură teologică. Totuşi, a fost au­to­didact, nu-i aşa?

- Într-adevăr! Părintele şi-a făcut cultura când era în ascul­tare, la oi, printre căpiţele de pe dealuri... Mi-a povestit că în tinereţe fusese prieten duhov­nicesc cu marele monah Ioan Iacob Hozevitul. Părintele Ioan era călugăr la Mânăstirea Neamţ şi se ocupa, printre multe altele, de organizarea bogatei biblioteci a lăcaşului. El îi dădea părintelui Cleopa cărţi la citit şi purtau convor­biri duhovniceşti. Aşa şi-a făcut cultura teologică.

Epilog în Rai

- Aţi participat la înmor­mântarea părintelui Cleopa?

- Desigur! Mă aflam pentru scurt timp în Muntele Athos, unde am fost anunţat de fraţi. M-am întors grab­nic acasă, pur­tând o mare întristare în suflet. Cu o lună mai devreme, îl văzusem pentru ultima oară. Ca de obicei când ne despărţeam vremelnic, l-am întrebat: "Prea Cuvioase, ce doriţi să vă aduc data viitoare?". De fiecare dată îmi spunea să-i aduc fie o sticluţă cu sfânt mir, fie o icoană sfinţită sau vreun obiect de cult, mai ales dacă ştia că plec la Sfântul Munte, ori la Ierusalim, căci s-a în­tâm­plat să fac mai mul­te călătorii duhovniceşti şi pe­le­rinaje după 1989. De data aceea, bătrânul îmi răs­pun­sese: "Fiule, să nu-mi mai aduci decât o lin­gură de tă­măie!".

- Îşi presimţea sfârşitul?

- Fără doar şi poate! Numai nemărginita smerenie l-a oprit să-mi mărturisească deplin că se apropiase de ca­pătul zilelor ome­neşti. Am plecat la Athos foarte tul­bu­rat, deşi încercam să alung din gânduri acea pre­ves­tire a despărţirii...

- Vă spusese ceva deosebit vreodată despre Împă­răţia Ceru­rilor şi viaţa de apoi?

- Nu mi-a făcut o dezvăluire, un amănunt neobişnuit, ca o ilu­mi­nare, dar ţin minte că îmi tot re­peta, în ultimii ani, de câte ori ne întâlneam: "Ai grijă! O să vină timpuri foar­te grele peste lume şi peste ţară... Săraca, biata lume, cum o să le îndure pe toa­te? Poate că de ţărişoara noastră s-o îndura Măicuţa Domnului!". Apoi adăuga: "Fraţii mei au ple­cat, se bucură acum la locuri lu­minate şi înverzite, dar m-au lă­sat pe mine cel de pe urmă... Mă­car prin rugăciunile lor să se mântuiască şi un ne­treb­nic ca mine! Mare povară este să-ţi lungească Dum­nezeu zilele prea mult, când tânjeşti după Rai."

- Care vi se pare cel mai preţios sfat pe care vi l-a dat după o asemenea viaţă?

- Răbdarea... Că e bine, că e rău, tot de la Dum­nezeu este! Îmi rostea de zeci de ori cuvântul acesta: "Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare!". Se oprea să răsufle şi o lua de la capăt... La urmă, tuna la mine: "Socotesc că nu-ţi mai trebuie alt sfat!".

- V-a lăsat vreo rugăminte ce ar putea fi consi­de­rată drept "testamentară"?

- Da! Mi l-a lăsat în grijă, încă din timpul vieţii, pe pă­rintele Nico­dim, de la schitul Tarcău, trecut şi el la cele veşnice, acum. Îmi amin­tesc de întâl­ni­rile lor cu o bucurie duhovnicească fără margini. N-am fost martor nicio­dată, în zilele vieţii mele, la ceva ase­mănător... Ultima oară când l-am adus pe părintele Nico­dim la părintele Cleopa, s-au îmbrăţişat înde­lung. Fusese dorinţa părintelui de la Tarcău de a se mai spo­vedi încă o dată. Parcă presim­ţea şi el că este pentru cea din urmă oară... Vorbeau despre Dumne­zeu şi despre mântuirea sufletului exact ca doi sfinţi, iar eu îi ascul­tam înmărmurit. Parcă se întâlniseră în pustie Avva Pahomie cu Avva Anto­nie, ca în "Patericul egiptean"... Mo­şul meu drag i-a spus: "Părinte Nico­dim, să te rogi pentru mine, păcăto­sul!", iar părintele Nicodim i-a răs­puns: "Părinte Cleopa, să te rogi la Dum­nezeu pentru ier­tarea mea, dacă ai să ajungi acolo mai devreme!". Apoi şi-au dat binecu­vân­tarea unul al­tuia cu ochii plini de lacrimi. Amân­doi erau copleşiţi de iubire şi sme­re­nie.

- Părinte Ghenadie, îndrăznesc să vă întreb dacă pu­teţi crede că părintele Cleopa va fi descoperit nea­tins de putreziciune?

- Asta este o mare taină a Celui de Sus, dar eu nu m-am îndoit nici o cli­pă de acest lucru... Îndrăznesc să spun, încă de acum, că în viitor, nu ştiu anume când, poa­te cu prilejul vreunei dezgropări şi slujiri a rămă­şi­ţelor sale pă­mânteşti, vom avea confirmarea definitivă că părin­tele Cleopa a fost cu adevărat sfânt!

- Aţi primit vreun semn de la el, din lumea de din­colo de moarte?

- L-am visat de câteva ori... Era aşezat pe un jilţ alb, strălucitor, îm­brăcat cu nişte veşminte pentru care nu am cuvinte ca să le descriu frumuseţea. Era înseni­nat la chip şi părea scăldat în lumină, pur şi simplu! De fie­care dată a ridicat mâna spre mine şi l-am auzit în vis, de parcă ar fi fost aievea: "Să faci tot ceea ce ţi-am spus!". Când se afla pe această lume, tonul lui mă mângâia, dar mă şi mustra uneori. Părea că nimic nu se schimbase în vis, deşi aveam im­presia că strigă la mine de pe celălalt tărâm. Ori de câte ori l-am visat, m-am trezit dimineaţa în singurătatea chiliei mele, ştiind că bătrânul meu sfânt nu mă mai aşteaptă la spove­danie... Cu greu îmi stăpânesc lacri­mile, chiar şi acum! Mi-a fost şi tată, şi prieten, şi frate, şi duhovnic. Ni­meni şi nimic nu a fost mai aproape de mine pe lumea asta, niciodată. Îmi este tare dor de el şi îmi va fi mereu, până în cea din urmă zi a vieţii mele...