Prof. ELI ANDRONE PETRU - "Când văd că pe podium se ridică steagul României, trăiesc bucurie cât pentru zece vieţi"

Vocile de aur din Orăştie

Când am auzit că în Orăştie există un cor de copii de talie europeană, ba chiar mon­dială, condus de un profesor care trăieşte la ţară, unde creşte câteva găini, câteva oi şi mun­ceşte pământul ca orice ţăran, am crezut că este o neînţelegere la mijloc sau că, pur şi simplu, sunt vorbe pornite dintr-o firească mândrie locală. Ideea că asemenea valori sunt ignorate şi total ne­cu­nos­cute în societatea românească m-a înfricoşat, încât mă întrebam dacă e mai bine să fie adevărat sau nu. Chiar să existe într-un mic oraş de provincie o ast­fel de performanţă? Şi dacă există, cum de afli întâmplător despre ea şi nu este ridicată, aşa cum ar trebui, la rang de exemplu sau de blazon, acum, când România are nevoie mai mult ca oricând de repere? Pen­tru a lămuri lucrurile, mi-am dat în­tâlnire cu cel ce conduce acest cor, Eli Androne Petru, profesorul Eli, cum îi spun cunoscuţii.

- Domnule profesor, am auzit că "Vlăstarele Orăştiei", corul con­dus de dvs., are performanţe la nivel european, ba chiar mondial. Ma scuzaţi că trebuie să vă pun această în­trebare: este ade­vă­rat?

- Vă scuz, nu e ni­cio problemă... Ne-am obişnuit ca în lumea aceasta, în care can-can-urile şi detaliile de budoar se află în prim plan, noi să ne facem treaba cât pu­tem de bine, fără să ne plângem. Da, este adevărat ceea ce aţi auzit. Dar ca să nu mă laud eu, cred că ar fi mai bine să las tro­feele să vorbească despre munca noas­tră de 20 de ani. Am obţinut 33 de premii în competiţiile inter­na­ţionale, dintre ca­re 8 diplome de ex­ce­lenţă, 16 medalii de argint şi 6 de bronz. Toate sunt impor­tan­te, desigur, dar noi ne-am bucurat în mod special pentru dis­tinc­ţiile obţinute la Olimpiada Corală de la Bremen, la Cam­pio­natul Mondial Co­ral de la Graz sau Olim­piada Corală Mondială de la Riga. Pe lângă aceste com­pe­tiţii, am fost in­vitaţi în foarte multe festivaluri inter­na­ţionale, unde m-am bucurat să văd un public care ne apreciază. Acum tocmai am venit de la Viena, unde am participat la Festivalul "World Choir Peace". Ni s-a acordat trofeul ,,Angel of Peace'' pentru a doua oară, şi Diploma de mulţumire a Na­ţiunilor Unite - Viena.

- Este adevărat că trăiţi ca un ţă­ran, în satul dvs. de baştină, Orăş­tioara?

- Singurele mele ve­­nituri sunt ca pro­fe­sor la şcoala gim­na­zială "Aurel Vlai­cu" din Orăştie. Du­pă ore, merg la gos­po­dăria mea din O­răş­tioara, unde am 11 oi şi doi ber­be­cuţi, gră­dina... Va­ra, când am timp, merg şi lucrez şi pe şantier, tot ca să mai câştig ceva. Din păcate, asta e situaţia, pentru că la competiţiile co­rale nu se câştigă bani, ci respect, or în România, nu prea ai ce să faci cu el... Ne bucurăm, totuşi, că partici­pa­rea corului la competiţii este finanţată în parte de primăria Orăştie şi de Con­siliul Judeţean, res­tul banilor fiind de la sponsori şi de la părinţii copiilor. Ştiu, poate să vi se pară ciudat, pentru că în orice altă ţară europeană aş fi avut un altfel de statut şi de trai, eu am ales însă să rămân aici.

- Ce anume v-a făcut să rămâneţi şi să fiţi motivat în munca pe care o faceţi?

- În primul rând, copiii. Corul are în permanenţă 80 de copii, cu care lucrez pe grupe se­parate la şcoală şi în afara orelor de curs. Aceşti copii vin din medii diferite, mulţi din familii foarte să­race. Pentru ei, corul înseamnă o du­blă deschidere: pe de o parte, către mu­zică şi cultură, pe de altă parte a­ceste ieşiri în lume înseamnă foarte mult pentru ei. Au şansa să vadă şi alt­ceva, să se îm­bo­găţească spiritual şi cultural, să des­chi­dă ochii dincolo de orizontul limitat al unui mic orăşel de provincie. Acest cor le-a dat şansa de a vedea o bună parte din Europa, Vaticanul,unde am fost primiţi chiar de Papa, sau China, unde câţiva au mers şi au cântat de sărbători. Acest cor es­te pentru ei o poartă către normalitate şi valori fireşti, iar asta mă motivează. Apoi, am vrut să fiu aici, pen­tru că iubesc Ro­mânia. Când văd pe podium că se ridică stea­gul României, nu pot să îmi opresc la­crimile de fericire şi simt că în acele mo­mente trăiesc bucurie cât pentru zece vieţi. Nu se poate să lăsăm imaginea ţării să rămână repre­zentată doar de hoţi şi cerşetori, trebuie să ne arătăm nouă, dar şi altora, că putem face şi altceva şi încă la cel mai înalt nivel. În 2007, când toata Europa vuia împotriva românilor, din cauza crimei făcute de Mai­lat în Italia, noi am mers la Festivalul Franz Schubert de la Viena. Nu vreţi să ştiţi cum se uitau la noi... Şi ne-am îmbrăcat în costume tradiţionale şi am cântat din tot sufletul. Am reuşit să obţinem două diplome de argint. A fost felul nostru de a spune acolo că România este şi altceva decât mizeria re­vărsată în presă.

- Cum v-a venit ideea acestui cor şi cât de greu a fost să îl formaţi?

- În 1980, am absolvit Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj. Iniţial, înfiinţasem o fan­fară la Orăştie, cu care am şi luat premii, în Rusia şi în Franţa. Apoi, în 1996, am decis înfiinţarea acestui cor pentru copii. Am cântat mult şi la biserica Ador­mirea Maicii Domnului din Orăştie, şi am ajuns să cântăm Liturghia integral, în peste o sută de bi­se­rici, inclusiv la Paris. Astăzi, corul are un re­pertoriu de 170 de cântece şi sacre, şi laice, în peste 20 de limbi. Nu pot să spun că a fost greu. Munca în sine nu este grea, când o faci cu pasiune. Important este să fii per­severent. Copiii îi selectez şi din clasa zero, adică de la doar câţiva anişori. Îi văd la clasă: care sunt ta­lentaţi sau care este determinat şi disciplinat, pentru că aceste două calităţi contează în egală măsură. Efor­tul efectiv este de a avea răbdare ani de zile, pâ­nă se formează o voce, din cele 80 câte ai în cor. Sunt ani de studiu şi de repetiţii, până se ajunge la re­zul­tatul final. Copilul poate să fie şi mai puţin ta­lentat, dar dacă a înţeles că munca şi disciplina con­tează, poate, mai mult, l-ai câştigat pentru cor, dar şi ca for­mare de caracter pentru viitor, indiferent ce profesie va alege.

- Când vă uitaţi în urmă, dincolo de per­for­manţa în sine, dincolo de medalii şi diplome, ce ră­mâne?

- Rămân câţiva tineri care au păstrat calea mu­zi­cii şi au devenit profesori în Japonia, Canada şi Eu­ro­pa. Peste 50 de adolescenţi care au fost membri ai corului au păstrat ca pasiune muzica şi, câteodată, trăiesc din ea, au înregistrat CD-uri sau cântă în for­maţii. Dincolo de diplome şi medalii rămân bucu­ria de a cânta şi tot ceea ce au acumulat copiii pen­tru a reuşi în viaţă. Şi, nu în ultimul rând, "Vlăstarele Orăştiei" au transmis mesajul minunat, că România are, într-adevăr, şi o altă faţă, mai curată, şi mai fru­moasă.