Genialul şi nonconformistul violonist şi, uneori, dirijor Nigel Kennedy, revine în toamna aceasta pe două scene mari ale ţării, pentru a susţine concerte de excepţie: primul, la Sala Palatului din Bucureşti, iar cel de-al doilea, la Sala Polivalentă din Cluj. După o vară isterizată de ritmuri rock, toamna le propune românilor muzici mai suave şi elevate.
Nici picanteriile nu vor fi lepădate de tot... "Anotimpurile" lui Vivaldi, de pildă, vor fi uşor ajustate de artistul britanic într-o tentativă de apropiere de tineri. "Am adus în orchestră o serie de instrumente electronice. Până acum am interpretat Anotimpurile, cred, de mii de ori. Chiar iubesc muzica lui Vivaldi şi am încercat să dau mereu pe scenă ce-am avut mai bun. Sper ca această nouă abordare să aducă o viziune diferită, mai profundă, asupra capodoperei marelui compozitor", declara artistul. Instrumentele electronice nu sunt însă singura inovaţie a lui Nigel Kennedy în ceea ce priveşte opera lui Vivaldi. El a introdus în noua variantă a "Anotimpurilor" şi fragmente de poezie, dar şi un cvartet vocal. Concertul face parte dintr-un turneu de promovare a ultimului său album, "The New Four Seasons" (Noile Anotimpuri). A fost lansat anul trecut şi se bucură deja de mare apreciere, atât din partea criticilor, cât şi a publicului.
O familie muzicală
Nigel Kennedy s-a născut în Brighton, Marea Britanie, pe 28 decembrie 1956, şi provine dintr-o familie de artişti. Bunicii lui paterni au fost muzicieni apreciaţi. Lauri Kennedy (bunicul) a fost violoncelist şi a cântat alături de mari muzicieni ai vremii, precum Fritz Kreisler, Jascha Heifetz sau Arthur Rubinstein, în timp ce bunica, pianista Dorothy Kennedy, le-a fost profesoară copiilor marelui tenor Enrico Caruso. Şi părinţii lui Nigel au fost muzicieni. Tatăl lui, John, a fost violoncelist principal al Orchestrei Filarmonicii Regale, în timp ce mama, Scylla Stoner, a fost o pianistă cunoscută prin anii '50. Povestea de amor dintre Scylla şi John a luat sfârşit atunci când acesta a părăsit Anglia, stabilindu-se în Australia. John a plecat fără a şti că Scylla era însărcinată şi îşi va întâlni fiul abia când acesta va împlini 11 ani. O vârstă la care era deja considerat un geniu al viorii.
Născut într-un veritabil clan de muzicieni, n-a trecut prea mult timp până ce puştiul s-a îndrăgostit de vioară, deşi mama lui l-a vrut pianist. Dar tot ea aproape că l-a împins pe treptele şcolii de muzică ale marelui Yehudi Menuhin. Nigel avea şapte ani. Marele Menuhin l-a îndrăgit pe loc (dându-şi seama de talentul ieşit din comun al copilului), însă, ca orice profesor ce se respectă, nu l-a favorizat deloc, deşi, adeseori, achita chiar el, pe ascuns, contravaloarea cursurilor băiatului. Tot Menuhin l-a încurajat să ţină drumul cel drept, chiar şi atunci când Nigel şi-a descoperit un real interes pentru jazz. Ulterior, Nigel a dobândit o bursă care l-a propulsat la prestigioasa şcoală de muzică "Juilliard", din New York.
Un răzvrătit
La numai 16 ani, Nigel Kennedy este invitat de violonistul francez de jazz Stéphane Grappelli să concerteze împreună, pe renumita scenă Carnegie Hall, din New York, cu riscul de a-i supăra pe profesorii de la "Juilliard". Maestrul Menuhin îi făcuse cunoştinţă cu Grappelli, şi Nigel nu rezistă tentaţiei de-a cânta jazz împreună cu acesta. Au avut parte de un succes nebun, însă după această "scăpare", tânărul violonist revine la muzica clasică. Debutează în 1984, când înregistrează, alături de Orchestra Filarmonică Londoneză, primul lui Concert pentru vioară. Este bine primit de public şi de critici, care îl consideraseră până atunci doar o "tânără speranţă". În scurtă vreme, Nigel avea să devină unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii. Un nonconformist total. Un mare talent. Volubil, simpatic, vioi, fără morga şi preţiozitatea marilor maeştri. Doar mama lui, Scylla, nu era mulţumită de el. "Nu m-a lăudat niciodată, nu mi-a arătat deloc că se mândreşte cu mine. Venea la concertele mele doar ca să mă critice. Când i-am trimis primul meu Disc de Aur, l-a aruncat în pod, ca să nu-l vadă nimeni, de parcă îi era ruşine cu mine", mărturisea într-un interviu. Nigel a încercat să ignore problemele de acasă şi s-a aruncat cu şi mai mare frenezie în muncă. Şi-a impus un regim draconic de viaţă, pe care îl practică şi astăzi. "Mă trezesc pe la 10.30, iau vioara în mână şi încep să studiez două-trei ore, fără telefoane, fără nimic!", spune el.
Geniul în tricou
În 1989, violonistul înregistrează alături de Orchestra de cameră Britanică un nou disc - "Anotimpurile" lui Vivaldi. A fost o revelaţie. S-au vândut mai bine de două milioane de exemplare în primul an, un adevărat record pentru un CD cu muzică clasică. Cu această reuşită, Nigel Kennedy confirma, practic, toate speranţele pe care profesorii lui şi le puseseră vreodată în el. De aici înainte, a ţinut-o din succes în succes. A fost admirat şi apreciat, chiar şi atunci când s-a abătut de la normele cunoscute, căci ce nu-i poate fi iertat unui om înzestrat cu un asemenea talent? "Prima dată am apărut pe scenă «îmbrăcat şui» numai dintr-o eroare. Locuiam în New York şi aveam concert la Londra. Din grabă, am uitat să-mi iau şi bagajele cu haine, astfel că m-am trezit în metropola britanică doar cu hainele de pe mine. M-am repezit să-mi cumpăr ceva curat de îmbrăcat, dar era duminică seară şi mai toate magazinele - închise. Printr-o minune, am găsit unul deschis, şi anume, unul cu haine punk. Mie, sincer, mi-a părut bine că s-a întâmplat aşa, căci era un stil care mă definea... Spectatorii au fost extrem de uimiţi, unii chiar intrigaţi, dar s-au gândit că vreau să demonstrez ceva şi prin vestimentaţie, că sunt la fel de nonconformist precum muzica pe care o cânt. După această întâmplare, m-am îmbrăcat mereu aşa, căci am văzut că mi se permite", povestea el, plin de haz, într-un interviu, explicând cum a lepădat fracul şi papionul pentru şosete în două culori, tricouri şi păr zburlit.
În cei peste 30 de ani de carieră, Nigel Kennedy a cântat nu doar muzică clasică şi jazz, ci şi klezmer (muzica tradiţională a evreilor ashkenazi din Europa de Est), sau rock, interpretând, în stilul său propriu, chiar şi melodii de-ale lui Jimi Hendrix.
(Pentru cele două evenimente - pe 16 octombrie la Bucureşti şi pe 19 octombrie la Cluj -, mai puteţi găsi bilete în reţeaua Eventim. Au preţul cuprins între 100 şi 350 lei pentru concertul din Bucureşti şi între 98 şi 298 lei pentru concertul de la Cluj.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
