Hainele străbunicului
- Într-o postare a ta de pe internet, în care descrii o nuntă tradițională dintr-un sat de lângă Sălaj, în final, faci o declarație care m-a impresionat: "Eu cred că Dumnezeu a așezat omul în mijlocul naturii, pentru că acolo îi este cel mai bine; avem acolo tot ce ne trebuie pentru a trăi o viață împlinită, liniștită și sănătoasă. Sunt de șase ani în Timișoara, dar bucuria muncii țăranului român și satul mă cheamă acasă tot mai mult. Nu știu de ce am renunțat la ce am avut mai frumos: cultura și identitatea noastră națională. România, TE IUBESC!". Am cunoscut puțini tineri care să-și mărturisească atât de direct și deschis dragostea de țară, acum, în anul 2016, când pentru tot mai mulți români patriotismul pare ceva desuet, ieșit din modă, depășit, și când foarte mulți pleacă pe alte meleaguri pentru a-și găsi norocul.
- Eu sunt născut în Sebiș, județul Arad, dar am copilărit în satul bunicilor mei, și cu cât trece vremea, îmi dau seama că nu în oraș, ci la sat poți să găsești mai degrabă o relație mai puternică, mai stabilă, cu ceea ce înseamnă țara. Și asta, pentru că acolo s-au mai păstrat încă tradițiile și obiceiurile care atestă legătura adâncă a oamenilor cu pământul acesta, sau dacă nu s-au mai păstrat, acolo este locul cel mai potrivit în care acestea pot fi reînviate. Îmi iubesc tare mult țara... Nu de puține ori mi se întâmplă să plâng pentru ea și să-i cer lui Dumnezeu să binecuvânteze acest popor cu lumina Adevărului Său. Cred că mai mult ca orice avem nevoie de a ne găsi identitatea. Parcă simt uneori durerea lui Dumnezeu, care vrea să lucreze împreună cu noi dar, pur și simplu, nu găsește oameni care să își dorească același lucru. Cel mai probabil inconștient, adeseori luptăm împotriva noastră, autodistrugându-ne prin acțiunile noastre, prin modul de gândire, prin hrana pe care o consumăm, pierzând din vedere faptul că Dumnezeu ne-a lăsat în natură tot ce avem nevoie pentru a trăi o viață sănătoasă și liniștită. Trebuie să revenim la valorile care au dus acest popor înainte, oricât au fost de complicate realitățile istoriei. Și pentru asta, trebuie să știm cum au trăit înaintașii noștri. Eu am ales nu numai să știu aceste lucruri, ci să le și trăiesc, direct.
- Cine a trezit în tine dragostea de țară? Părinții, școala, lecturile, ce anume te-a făcut să fii așa de matur, la o vârstă așa de tânără?
- N-am fost așa de la început, totul a crescut odată cu mine. Când aveam cam doisprezece ani, bunica mi-a vorbit odată despre costumul de sărbătoare al străbunicului meu și tare mult mi-a plăcut felul în care mi-a povestit. Am fost foarte fericit când mi-a spus că acele haine există încă și că ar trebui să fie depozitate pe undeva prin gospodărie, în cine știe ce dulapuri sau cămări. A început pentru mine o perioadă minunată. Căutarea acelor haine ajunsese un fel de obsesie. Am simțit că nu mai pot face altceva, până când nu le găsesc. Mi se părea că cel mai important lucru era să le văd. Habar nu aveam de ce, dar cred că era ceva mai mult decât curiozitate. M-am pus pe scotocit prin toate locurile pe unde credeam eu că ar putea fi și, într-o zi, le-am găsit. Erau împachetate și învelite frumos într-un lipigeu (cearceaf). Îmi amintesc că atunci când am desfăcut pachetul acela și am înțeles că, în sfârșit, le-am găsit, m-am pus, pur și simplu, să râd și să chiuiesc de bucurie. Erau atât de frumoase, de nu-mi venea să cred! Costumul s-a păstrat foarte bine. Este de un alb imaculat, compus din izmene, cămașă druculită cu brânca (brodată cu mâna) cu ață albă, pe la pumnari, pe din jos, pe piept și pe la guler. Atât izmenele cât și cămașa sunt țesute în război, din fire de bumbac, lucrate cu multă migală și măiestrie și cu un simț artistic impresionant. A treia piesă ce compune acest costum este laibărul cu șinioare, cusut pe o pânză de mătase. Dintr-o dată, m-am simțit bogat. Acela a fost momentul în care s-a schimbat ceva pentru mine. M-am legat atât de mult de hainele acestea, încât abia am așteptat să cresc și să le pot purta. Și când le îmbrac acum, deși știu că au fost ale străbunicului meu, le simt ca și cum ar fi ale mele de când e lumea, croite pentru mine. Le îmbrac de fiecare dată când am ocazia, cu mare plăcere, mai ales la sărbătorile mari.
Străbunica mireasă
- Să fie vreo legătură între costumul popular al bunicului și dragostea de țară și de tradiție?
- După ce-am aflat costumul străbunicului, am început să fiu tot mai curios despre felul în care a trăit, despre cum era satul în vremea lui, despre oamenii de demult, despre muncile și îndeletnicirile lor. M-au interesat tare mult aceste meșteșuguri, care în mare parte au dispărut astăzi. Încet, încet, mi-am dat seama că viața oamenilor de demult era alta, mult mai curată și mai frumoasă decât o trăim noi astăzi la oraș. Am descoperit universul satului, în care mi-ar fi plăcut să fiu, să trăiesc. Dragostea de țară tocmai de aici a pornit, de la cunoașterea satului și a unor oameni minunați care m-au ajutat să înțeleg care sunt adevăratele valori și principii ale vieții: munca, cinstea, credința, respectul și colectivitatea. De curând, am fost invitat de o prietenă, Patricia Toma, în satul Miron din Sălaj. Este foarte implicată în salvarea tradițiilor. A reconstituit nunta străbunicii ei, care a avut loc în anul 1941. Străbunica ei mai trăiește, are 94 de ani, și a putut să-i dea toate informațiile de care a avut nevoie. Acțiunea ei nu a fost doar o treabă decorativă, un festivism de doi bani, adică, hai să ne îmbrăcăm în costume populare și să chiuim. Nu! A fost un eveniment la care au participat peste o sută de oameni, tot satul. Am rămas impresionat de felul în care toți sătenii au ajutat la pregătirea nunții, cum s-au organizat, cum s-au străduit să-și amintească și să respecte toate obiceiurile vechi de nuntă. Se vedea că le pare bine de ceea ce se întâmplă, unii, cei mai bătrâni și-au reamintit de vremurile tinereții lor, cei mai tineri au cunoscut obiceiuri care s-au pierdut între timp. Satul unit a trăit bucuria acelei zile și asta este foarte important: să-i aduni pe oameni împreună și să te străduiești pentru bucuria tuturor. Eu nu am mai trăit un asemenea eveniment până acum. Acest sentiment al comunității sătești m-a impresionat și cred că trebuie să facem tot ce putem pentru a-l recâștiga, acolo unde s-a pierdut.
"Bate vântu' cânepa, în ograda lu' badea"
- Am aflat că știi să instalezi un război de țesut, că țeși pânză de cânepă și bumbac, ștergare, fețe de masă, că faci opinci, jaluzele din cânepă, că-ți vinzi produsele ca să te poți întreține. Cum ai ales acest drum? E greu, e ușor?
- Eu cred că fiecare om are o chemare specială pe acest pământ, chiar dacă și-o descoperă mai târziu. La început, familia nu m-a înțeles. Sigur că pare ciudat, la o primă vedere, să părăsești tehnica dentară, o meserie cu un venit sigur, ca să te faci țăran, să cultivi ogorul și să te pui la războiul de țesut. Eu mi-am găsit însă împlinirea în ceea ce fac și am avut norocul să întâlnesc și oamenii care să mă ajute în acest sens. Am cunoscut-o pe doamna Leontina Prodan de la Timișoara, care organizează de câțiva ani evenimentul numit "Drumul inului și cânepii", și al cărei proiect - „Cânepa, fibră națională", a fost desemnat cel mai bun proiect pe resurse naționale în Europa de Est. A primit această distincție la Geneva. De la dânsa am aflat ce a însemnat cânepa pentru civilizația românească și, un lucru care m-a impresionat tare mult, am aflat cum putea cultivarea cânepii, în trecut, să țină familia unită. Bărbații se ocupau de arat și semănat cânepa, femeile strângeau plantele mature și le legau în mănuși potrivit de groase, tot ele spălau apoi cânepa și-o pieptănau și urmau apoi celelalte operațiuni. Dar și copiii aveau rolul lor, pentru că ei erau cei care pregăteau tăul în care se punea cânepa la topit, făcând mici iazuri cu ajutorul gliilor de iarbă. Tot ei păzeau mănușile de cânepă și legau sfori colorate de ele, ca să le poată deosebi de ale altora, ca să nu le încurce când le scoteau de la înmuiat. Toată lumea din casă era prinsă în cultivarea cânepii, fiecare lucra după puteri. Era de lucru și pentru bătrâni, și pentru copii. În acest an, evenimentul "Drumul inului și cânepii" a avut loc în satul natal al doamnei Prodan, Gâlgăul Almașului, tot din Sălaj, acolo unde cultivă și dânsa cânepă. La culesul de anul acesta am participat și eu și alți prieteni de-ai mei, care au fost bucuroși să vadă aceste obiceiuri. Ediția din anul acesta a avut însă și un program de comunicări și dezbateri, la care au participat cercetători, doctori, arhitecți, fitoterapeuți și mulți alții, care au vorbit despre planta aceasta atât de puțin cunoscută azi și despre cât de important ar fi să se revină la cultivarea ei pe scară largă, așa cum a fost cândva. Puțini știu că din cânepa industrială se pot prepara medicamente, hârtie, plăci prefabricate, ulei, cosmetice, ceaiuri medicinale, combustibili, amestec pentru zidărie, așa cum se întâlnește și la construcțiile dacice.
Cu Dumnezeu în inimă și în gând
- De unde îți procuri materia primă pentru ceea ce lucrezi?
- Când m-am apucat de agricultură, am cultivat mai întâi in, ca să am fibre naturale pentru lucru, dar după ce am obținut autorizațiile necesare, am trecut la cultura de cânepă. Anul acesta e al doilea an în care cultiv cânepă la Sebiș, și recoltarea și prelucrarea o fac după cum am învățat de la bătrâni. Am semănat-o, am cules-o și pentru asta am chemat la clacă oameni în vârstă, ca să-și aducă aminte de vremurile de altădată, când fiecare avea în gospodăria lui cânepă. Am filmat toate etapele de cultivare pentru că pregătesc un film documentar, "Drumul cânepii", din care să înțeleagă toată lumea ce resursă extraordinară este această plantă. Am cules deja cânepa de vară, ea este acum pusă în tău, la înmuiat, la topit, cum se spune, urmează spălarea, uscarea, melițarea, pieptănarea firelor, toarcerea lor. Acestea se pârluiesc apoi într-un butoi cu cenușă și apă fiartă, de trei ori, ceea ce albește și înmoaie firele. După aceea, firele se spală, se uscă, se deapănă în gheme și abia în acest moment se poate folosi firul la urzit. Sunt foarte multe operațiuni prin care se pregătește cânepa pentru țesut. Eu pot să țes un ștergar într-o oră, dar îmi iau câteva zile pregătirile preliminare, montarea războiului, cu vătala, spete, suluri, ițe, scripeți, învelit urzeala pe sul, întinderea firelor. Am învățat de la bătrâni aceste operațiuni, dar multe dintre ele le-am descoperit singur, lucrând, atunci când n-am avut pe cine întreba. Nu știu să cos costume populare, dar pot să țes pânza necesară pentru ele. Se cunosc calitățile, proprietățile pe care le are îmbrăcămintea din fibre naturale de in și de cânepă, se știe cât este de sănătoasă și în ce măsură păstrează căldura sau răcoarea. Faceți o încercare și veți vedea! Despre eleganța, simplitatea și distincția costumelor țărănești s-ar putea vorbi ore în șir! Se încearcă acum o revenire la purtarea iei, prin tot felul de manifestări, ceea ce nu e rău, dar, din păcate, mă doare sufletul să spun că multe ii pe care le-am văzut la televizor, chiar la artiști mari, nu sunt autentice, nu păstrează specificul unei zone, ci sunt un amestec de motive și înflorituri cât mai colorate.
- Alexandru, pare puțin ciudat ca un tânăr de 25 de ani să vorbească despre aceste lucruri cu dezinvoltura cu care o faci tu. Cum văd prietenii tăi această pasiune a ta, această transformare în țăran?
- E mai mult decât o pasiune, e deja un mod de viață. Unii m-au privit cu mirare la început. Alții apreciază ceea ce fac, pentru că nu le este dat să vadă așa ceva prea des. Vin și mă ajută la cules și la alte munci și, din felul în care reacționează, cred că i-am convins și pe ei să cunoască și să aprecieze mai mult trecutul. Eu cred că putem reveni la unele practici și meșteșuguri tradiționale românești, spre beneficiul tuturor. Și apoi eu sunt un om simplu, nu am pretenții mari, mă mulțumesc cu puțin. Visul meu este să-mi fac o casă între copaci, în fundul grădinii, și să-mi duc viața acolo. Vreau să cultiv o bucată de pământ de pe care să scot ceea ce-mi este necesar traiului sănătos și să trăiesc în armonie cu mine, cu natura și cu cei care mă înconjoară. Trebuie să ne întoarcem de unde am plecat, pentru că Dumnezeu ne-a pus în mijlocul naturii și acolo ne este cel mai bine. Trebuie să ne regăsim identitatea, adică să știm cine am fost, ce-am făcut și cum am trăit acum sute și mii de ani, să preluăm ceea ce a fost bun și să ducem mai departe. Îmi doresc, de asemenea, să am și o viață sufletească puternică, bazată pe o legătură permanentă cu Cel care ne-a creat, cu Dumnezeu. Într-o lume însetată după dragoste și înțelegere, îmi doresc să fiu o oglindire a învățăturilor lui Hristos pe pământ, să împart în jurul meu dragoste și ajutor celui în nevoie, să fiu în stare să-l ridic pe cel căzut. Preocuparea mea pentru cele sfinte este o importantă latură a vieții mele, și aș dori să trăiesc mereu cu gândul că Dumnezeu ne iubește. Aș vrea ca tot ceea ce fac să fie un imn de mulțumire adus Lui.
Fotografii: Patricia Tomas
(Îi mulțumim doamnei Leontina Prodan care ne-a sprijinit în realizarea acestui interviu.)