Puterea rugăciunii

"Dumnezeu face imposibilul, posibil"

Stimată redacţie a revistei "Formula AS", vă mul­­ţu­mesc că existaţi, vă mulţumesc că nu v-aţi abă­tut în atâţia ani de zile de la programul dvs. de a ajuta oa­menii aflaţi în diferite nevoi, vă mulţumesc că în paginile revistei atâţia oameni găsesc răspun­suri şi soluţii la probleme majore. Sunt şi eu unul dintre ei. Mă numesc Cristina, am 35 de ani, şi la înce­putul anului 2008, în urma unui control ginecologic, am primit rezultatul de displazie severă. Nu am fost mulţumită de rezultat, am schim­bat medicul şi cabi­netul şi am refăcut proba. Acelaşi rezultat, displazie severă CIN III. Am mai aşteptat 6 luni de zile, am refăcut proba şi am primit acelaşi rezultat. La înce­putul anului 2009, am făcut biopsia, care a confirmat o infecţie cu virusul HPV 18 şi cu tulpina 55. Este unul din tipurile virale care conduc spre un cancer de col uterin, după spusele specialiş­tilor. În luna aprilie a anului 2009, am făcut o conizare a colului uterin, care nu este deloc complicată. La numai câte­va ore după intervenţie am putut merge acasă. În luna octombrie a anului 2009, am rămas însărcinată, dar fără să ştiu că sunt însărcinată, am făcut o altă probă Papanicolau, al cărei rezultat a fost displazie moderată CIN II. La numai 8 săptămâni, bebeluşul nu prezenta activitate cardiacă, aşa că a fost necesar să mi se facă un chiuretaj. La începutul lunii fe­bruarie a acestui an, am făcut o altă probă Papani­colau, iar rezultatul a fost de data aceasta carcinom in situ. Din acel moment, am crezut că înnebunesc de frică. Mă întrebam furioasă de ce m-am operat, cu numai câteva luni înainte, dacă sunt în aceeaşi situa­ţie, ba şi mai rău. Cum era posibil? Îmi spu­neam că dacă lucrurile erau atât de grave, era clar că totul va evolua foarte repede spre un cancer. Iar eu îmi do­ream nebuneşte un copil. Dacă mă vor opera, îmi spuneam, vor tăia mult mai adânc din colul uterin şi nu voi mai putea duce la bun sfârşit o sarcină. Şi dacă mă operam? Ce şanse aveam? Întrebările acestea mă măcinau fără întrerupere.
Mă rugam bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfântului Nectarie, despre minunile căruia aflasem din revista dumneavoastră. Draga mea mamă îmi adusese ceai de mărul-lupului, buna mea prietenă, o doctoriţă minunată, mă susţinea în hotărârea mea, îmi recomandase să elimin carnea complet din ali­menta­ţie şi să mă rog cu credinţă. După ce am citit mai multe numere ale revistei "Formula AS", am decis că şi zahărul trebuie să îl elimin din alimen­taţie. Alcoolul nu îmi mai plăcea. Un lucru incredibil se întâmplase, deşi până atunci îmi plăcea vinul roşu, acum nu îi mai suportam gustul. Aşa că nu a fost o problemă să renunţ la el.
Am început să fac spălături vaginale cu mărul-lupului, tătăneasă şi muşeţel (reţeta pentru clismă, publicată în revista F. AS nr. 572). Timp de 6 zile con­secutiv am făcut spă­lă­turi, după care am făcut o pauză de două săptă­mâni. După această pau­ză, am început să fac o spălătură vaginală cu iri­ga­torul, la fiecare două zile, am luat vitamina C şi vitamina E, câte 10 zile pe lună, şi am urmat trata­mentul cu pro­dusul Imu­no­plant 2, pen­tru întărirea sistemului imunitar. În pa­ralel, tot pentru siste­mul imunitar, am luat şi capsule cu ulei de usturoi. Am început să fac sport, să alerg, eu care niciodată nu am putut alerga, acum reuşeam să alerg câte 40-45 de mi­nute. În fiecare vineri am postit.
Pe 15 martie am refăcut proba Papanicolau la un alt cabinet ginegologic. I-am explicat medicului că nici nu vreau să aud de biopsie sau operaţie, că îmi doresc un copil. Medicul şi-a făcut datoria şi mi-a spus părerea lui, că, deocamdată, acest carcinom in situ nu îmi pune în pericol viaţa, dar că, dacă voi avea un bebeluş, schimbările hormonale ar putea face ca acest carcinom să se dezvolte şi să se trans­forme într-un cancer invaziv. Că, practic, am o bom­bă cu ceas în corpul meu. Eram descurajată, totuşi, i-am spus că nu pot accepta ca un organism care este plin de celule sănătoase să nu poată lupta cu acele puţine celule anormale localizate într-o anu­mită zonă.
Mă rugam în fiecare seară, înainte de culcare, bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfântului Nec­tarie, dar frica, îndoielile continuau să roadă în mine. Până într-o seară, când, iz­bucnind în la­crimi, în timp ce mă rugam, l-am implo­rat pe Sfântul Nectarie să mă ierte că nu citisem până atunci acatistul, rugându-l să-mi dăruiască linişte su­fle­tească, să dispară îndo­ielile şi întrebările, să fiu luminată să iau drumul cel bun. Am luat acatistul, am început să citesc, şi în mo­mentul acela, pentru o frac­ţiune de secundă, s-a stins lumina, dar eu am con­ti­nuat să mă rog. M-am dus la culcare, iar dimi­neaţa, când m-am trezit, eram alt om. Eram liniştită, senină, eram fericită, frica dispă­ruse. A fost momentul în care am început să cred. Nu există cuvinte pentru a explica această trăire, de atunci am început să văd altfel lu­crurile, de atunci am început să mă minunez de Harul Domnului, Har cu care L-a înzestrat pe Sfân­tul Nec­tarie. Dumnezeu este pretutindeni, iar noi câteodată refuzăm să Îl pri­mim înăuntrul nostru.
Ieri (la intrarea în Săptămâna Patimilor) am primit rezultatul de la proba Papanicolau: displazie mo­de­rată. Am început să plâng de bucurie, mă ruga­sem Domnului şi Părintelui Nectarie să primesc un semn că sunt pe drumul cel bun şi, iată, l-am primit.
Mesajul acesta al meu se numeşte Prima Minune, pentru că ştiu că peste puţin timp vă voi scrie şi despre o a doua minune. Dumnezeu face imposibilul posibil, este sprijinitorul şi scăparea noastră, iar Sfân­tul Nectarie este doctorul fără de arginţi care coboară asupra noastră Harul Domnului, care ne vindecă şi ne alungă deznădejdea din suflete. Ru­gaţi-vă, nu vă opriţi din rugăciune, şi spre Calea cea bună veţi fi în­drumaţi. Fie ca toţi cei bolnavi să îşi găsească tămă­duirea!
Vă doresc tuturor multă lumină!
CRISTINA

O minune în câteva clipe

Unii dintre noi se întreabă dacă există minuni. Dacă rugăminţile noastre sunt împlinite. Pe cei scep­tici, eu îi asigur că da! În toamna anului 1994, soţul meu a fost internat în spital cu diagnosticul insu­ficienţă renală cronică. După treisprezece zile de tratamente, medicul mi-a spus că trebuie să-l iau acasă şi să mă pregatesc sufleteşte, deoarece nu mai există nicio şansă de salvare. Pe moment, am crezut că tot cerul se prăbuşeşte pe mine, apoi, brusc, am simţit o forţă lăuntrică şi o voce care striga: "Nu! Nu se poate să moară". Atunci i-am cerut medicului să facă urgent un transfer la Spitalul Judeţean din Miercurea-Ciuc, unde soţul meu a început tratamen­tul de hemodializă. Cu toate eforturile făcute de doctorul Ştefan Varga, starea lui era din ce în ce mai critică, era inconştient, cu minţile rătăcite, nu mai recunoştea pe nimeni şi slăbea pe zi ce trecea. Eu şi copiii eram disperaţi. Ne rugam în fiecare zi ca Dum­nezeu să facă o minune. Şi această minune s-a produs. Cineva m-a sfătuit să merg la mânăstirea de la Şumuleu-Ciuc, unde există o statuie a Sfintei Fecioare, care datează de la începutul secolului al XVI-lea, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Am dus câteva obiecte de lenjerie intimă ale soţului meu şi am mers la mânăstire, unde am luat legătura cu un călugăr că­ruia i-am povestit toate cele întâmplate. Acesta m-a sfă­tuit să merg în biserică şi să mă rog cu credinţă la Sfânta Fecioară. Am făcut întoc­mai, după care cu hainele sfinţite de călugăr am mers la spital, unde am rugat o asistentă să-l îmbrace pe soţul meu cu ele.
Stăteam înfrigurată la uşa salonului şi priveam, înmăr­mu­rită, cum sub ochii mei, privirea soţului meu îşi recăpăta luci­ditatea. Pentru prima oară, după mai bine de o lună, m-a recunoscut, m-a chemat lângă el, m-a întrebat ce facem eu şi copiii şi mi-a cerut apă şi mân­care. De atunci înainte, refa­ce­rea lui s-a produs într-un mod rapid, iar astăzi pot spune că, deşi face de mai bine de şase ani dializă, de trei ori pe săp­tămână, munceşte, este alături de mine şi de copii. Îi mulţumesc zilnic lui Dum­nezeu şi Sfintei Fecioare că mi-au ascultat rugăminţile şi că suntem şi astăzi o familie întreagă.
Le doresc tuturor oamenilor bolnavi să aibă în­credere în Dumnezeu şi să se roage cu credinţă, pentru că El îi va ajuta. Eu am văzut cu ochii mei cum Dumnezeu poate să facă minuni, numai în câte­va clipe.
Mihaela - Gheorgheni, jud. Harghita

Un vas de lut

De curând am trecut printr-o operaţie şi, ca şi alţi cititori ai revistei, doresc să vă fac părtaşi ai rugăciu­nii la Sfântul Nectarie, dar şi la Fecioara Maria şi la Dumnezeu, cel care ne cuprinde pe toţi.
În luna iulie am fost operată de piatră la rinichi, la Spitalul Municipal Oradea. Întrucât dimensiunile pietrei erau foarte mari şi o bombardare anterioară cu ultrasunete nu dăduse rezultate, doctorii Gheor­ghe Bumbu şi Călin Buzlea, cărora le mulţumesc şi pu­blic, au decis scoaterea pietrei. Nu a fost o operaţie majoră, dar durerile de după, la care s-au adăugat formarea unui hematom, febră şi nopţi de insomnie, m-au adus la un punct limită al rezistenţei fizice şi psihice. M-am rugat lui Dumnezeu, Fecioarei Maria şi în special Sfântului Nectarie să-mi ajute să trec peste dureri şi, într-adevăr, au fost momente în care, fără intervenţie medicală, durerile au scăzut brusc în intensitate, cel puţin pentru un timp, dându-mi răgaz să-mi revin. Aşa cum medicamentele au ajutat tru­pul, sunt absolut convinsă că rugăciunile au ajutat sufletul.
Înainte de operaţie, am citit o definiţie a vieţii, dată de scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar: "Viaţa este un secret fiziologic". Da, suntem supuşi umorilor fiziologice de tot felul, dar raportarea noastră nu trebuie să se facă la trup, ci la suflet şi la capacitatea noastră de a ne defini prin ceilalţi, prin ceea ce facem pentru ei, pentru a deveni, aşa cum spune părintele Paisie Olaru, un vas de lut, bun pen­tru toate şi folosit de toţi în fiecare zi.
Spun aceasta, pentru că am cunoscut în spital o doamnă, ale cărei suferinţe le întrec cu mult pe ale mele: în vârstă de 35 de ani, mamă a doi copii, ope­rată până acum de 12 ori, aflată în pensie de boală, cu 400 de lei pe lună, m-a impresionat puternic prin optimismul ei. Am avut prilejul să fiu alături de ea, s-o ajut şi atunci, dar şi pe viitor, căci am stabilit o legătură, care cred că va fi de du­rată. Şi atunci, îna­inte de a pleca acasă, căutând, încă, un sens al sufe­rinţei mele, mi-a trecut prin minte că poate aceasta a fost modalitatea prin care Dumnezeu mi-a dat prilejul să fiu un vas de lut pentru un seamăn al meu şi să-mi aduc aminte de ceea ce ştiam deja: că fără ceilalţi, nu suntem nimic.
Vă mulţumesc,
LAURA RAZI

Rugăciunile părintelui Dionisie

În luna iunie 1998, soţul meu s-a trezit "peste noap­te" cu ganglionii latero-cervicali inflamaţi. După nu­meroase investigaţii la Tulcea şi Con­stanţa, rezul­ta­tele erau bune. Ajuns la Spitalul Militar Central (fiind ofiţer), supus tomo­grafiei computerizate, i s-a depistat carcinom epider­moid de rinofaringe pe peretele posterior drept. I s-a recomandat cobaltoterapie, 35 de sedinţe, în paralel cu citostatice, dar după şapte zile nu se mai putea ţine pe picioare, slăbise, nici saliva nu o mai putea înghiţi. Medicii nu ne-au mai dat nicio şansă de vin­decare, spunându-ne că va mai dura o lună cel mult, evoluţia bolii fiind rapidă. Împăcaţi cu gândul că numai Dumnezeu ştie zilele omului, am renunţat la tratament şi am venit acasă, mergând la Mânăstirea "Celic Dere" (Tulcea), unde l-am întâlnit pe părin­tele Dionisie care, văzându-l chel, i-a spus să se spele pe cap zilnic cu ceai de busuioc, că părul îi va creşte din nou. Asta a fost prima minune care s-a întâmplat. Într-o lună de zile, soţul meu avea din nou păr pe cap, ca şi când nu se întâmplase nimic. Tot părintele Dionisie slujea în fiecare zi de luni, miercuri şi vineri Sfântul Maslu, şi duminica, după slujbă, citea Mo­liftele Sfantului Vasile. Acest preot era singura lui şan­să de a fi salvat. Eu citeam nopţi la rând cu can­dela şi cu lumânări aprinse tot ce îmi spusese părin­tele Dionisie: acatiste, rugaciuni. Am fost tot timpul alături de soţul meu, sprijinindu-l moral, încât, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, trecuse şi acea lună fatidică pe care ne-o mai dăduseră medicii, şi soţul meu se simţea din ce în ce mai bine. Începuse să-şi recapete curajul şi încrederea că viaţa lui nu se va sfârşi. În acest timp, am mers şi ne-am rugat pe la multe mânăs­tiri, biserici, la Dervent, la Cru­cile făcătoare de minuni, şi mi­nunea s-a şi întâm­plat. Mergând la control, tot la acelaşi medic, în urma tomo­gra­fiei nu s-a mai evi­denţiat nimic. S-au speriat şi me­dicii când l-au văzut că îşi re­venise complet. De atunci, nu este zi de sărbătoare sau de du­minică să nu partici­păm la slujbă şi să nu ne rugăm Bunului Dum­nezeu, să ne ţină sănătoşi şi să ne dea zile să ne creştem fetiţa, care nu are decât 5 anişori şi are mare nevoie de părinţii ei.
Cu respect, doresc întregii redacţii multă sănătate şi Bunul Dumnezeu să vă aibă în pază!
Angelica Coman - Tulcea

Singură în ţară străină

Până anul trecut, nu auzisem de Sfântul Nectarie. Pot spune fără teama de a greşi că, de fapt, Sfântul a fost cel care m-a căutat pe mine. Cu siguranţă, trimis de Dumnezeu în ajutorul meu.
Trăiam o perioadă în care cău­­tam să mă apropii de Dumne­zeu cu hotărâre, cu dor şi cu tot sufletul, pen­­tru pri­ma oară în viaţa mea. Fusesem orto­doxă dintot­dea­una, dar până atunci doar cu numele. A fost nevoie să trăiesc momente foarte dificile, momente în care, efec­tiv, m-am trezit singură, într-o ţară străi­nă, cu doi copii în grijă, cu o mulţime de dezamăgiri şi ne­si­guranţe pe toate planurile. A fost cumplit de greu. Nu în­ţe­legeam sensul acestor pro­bleme, care în loc să se re­zolve, se în­mul­ţeau. Dis­pe­­ra­rea mea creş­tea, iar răb­da­rea, din zi în zi, sim­ţeam că se ter­mi­nă. Spre ruşi­nea şi re­gretul meu, nu îmi amin­tesc e­xact mo­mentul în care am cumpărat cartea des­pre minu­nile Sfân­tu­lui Nec­ta­rie de la bi­serica româ­nească de aici, pe care în acea peri­oadă o frec­ventam rareori. Dar, cu si­gu­ranţă, s-a în­tâm­plat din îndem­nul tainic al Sfântu­lui Nectarie, la fel ca în ziua în care, ră­pusă de deznădejde, m-am îndreptat ins­tinctiv spre biblio­tecă, pentru a lua cartea respectivă. A fost ca şi cum aş fi văzut acea carte pen­tru prima oară, deşi, evi­dent, nu era aşa. Am început să citesc mărturiile im­presionante ale unor persoane care po­vesteau des­pre ajutorul primit prin intermediul Sfân­tului Nec­ta­rie, în diferite situaţii-limită ale vieţii. Nu m-am pu­tut dezlipi de paginile acelea, până la ulti­ma mărtu­rie, iar apoi am început să citesc Acatistul aflat la sfâr­şitul cărţii. Era prima oară când citeam un aca­tist.
Din momentul acela, am început să cer intens ajutorul Sfântului Nectarie. Locuiam cu cei doi copii într-un loc pe care trebuia să îl părăsim în cel mai scurt timp şi nu aveam nicio posibilitate de a merge în altă parte. Sunt momente dramatice pentru o ma­mă, momente în care e uşor să-ţi pierzi controlul şi să o iei pe un drum ce oferă soluţii de moment, dar compromiţătoare pentru viitor. Prin grija bunului Dumnezeu, eu nu am fost lăsată să greşesc. Reuşi­sem să adun banii necesari închirierii unei locuinţe, dar problema nu era nici pe departe rezolvată. Eram în plină iarnă, ce găseam nu era potrivit, timpul trecea, iar această situaţie mă apăsa tot mai mult. La un mo­ment dat, un agent imobiliar îmi prezentase o locuinţă care îmi plăcuse mult; era deja liberă şi lă­sasem imediat arvună, urmând să aştept confir­marea pro­prietarului şi semnarea contractului. Eram ne­spus de fericită şi sigură că în câteva zile s-ar fi ter­mi­nat suferinţa multor luni, ce păruseră zeci de ani. Dar zilele treceau şi nu primeam niciun răspuns de la agenţie. Aveam să aflu mai târziu că proprie­tarul nu fusese de acord să închirieze unei femei singure, pe deasupra şi străină, şi încă şi cu doi copii minori şi, ce era mai grav, fără un venit fix... Ajun­sesem, cu ade­vărat, la capătul puterilor, durerea sufle­tească era sfâ­şietoare, de lacrimi e mai bine să nu amintesc. Atunci am văzut ajutorul Sfântului Necta­rie care, cu adevă­rat, mi-a dăruit mult mai mult decât îi ceru­sem. În aceeaşi zi în care am aflat răs­pun­sul negativ cu privire la locuinţa pe care o dori­sem atât de mult, mi-a fost prezentată o altă casă, în care locuiesc acum. Un loc­şor liniştit, luminos şi plin de pace, un loc pe care nici nu aş fi putut să mi-l imaginez atât de frumos... După acel moment, am împrumutat mai multor persoane cartea cu minunile Sfântului Nec­ta­rie, povestindu-le şi despre ajutorul primit personal.
Privind în urmă, mi-am dat seama că am trecut, cu ajutorul lui, peste momente cu adevărat dificile, pe care singură nu le-aş fi putut depăşi.
Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne întărească în nădejde şi în răbdare, ca să ne putem bucura de cele spre folos sufletelor noastre, pe care neîncetat ni le dăruieşte! Amin!
GEORGETA - Italia

"Doamne, lasă-mă să trăiesc cu o zi mai mult decât fata mea!"

Sunt o femeie care a crezut şi crede în Dumne­zeu. Au trecut multe necazuri peste mine, pe care numai cu ajutorul Celui de Sus le-am putut îndura. Într-o zi, am simţit o durere puternică în mâna dreap­­tă, mai jos de umăr. Când m-am uitat, aveam o umflătură mică. Pe moment, nu i-am dat importanţă. Zilele treceau, umflătura devenise o bubă mare şi se înnegrise. Mă durea foarte tare. M-am dus la spital. Acolo, doctorii mi-au spus că trebuie să mă opereze, fiind suspectă de tumoră canceroasă. "Doamne, nu se poate!", m-am gândit. Am refuzat operaţia, nu pen­tru că mi-era frică, ci pentru că aveam acasă o fată handicapată, total dependentă de mine. "Ce se va face fără ajutorul meu, cui îi va rămâne?" Între­bări puse de o mamă disperată. Mă rugam în fiecare zi: "Doamne, lasă-mă să trăiesc cu o zi mai mult decât fata mea, să o pot îngriji şi ajuta, să nu rămână singură".
După trei săptămâni de rugăciuni (vinerea mer­geam la Maslu şi mă spălam cu agheasmă tot tim­pul), într-o zi am simţit că-mi curge ceva rece pe mână. Tumora se vindecase. În trei zile nu am mai avut nimic, decât urma care se vede şi acum.
Nu-mi venea să cred deşi totuşi ştiam că puterea şi mila lui Dumnezeu sunt mari. Nu-mi ajunge toată ziua şi nici nu am cuvinte destule să-I mulţumesc Domnului, pentru ceea ce a făcut pentru mine şi fata mea.
Marioara Neagoe - Lugoj, jud. Timiş