Stimată redacție a revistei "Formula AS", vă mulțumesc că existați, vă mulțumesc că nu v-ați abătut în atâția ani de zile de la programul dvs. de a ajuta oamenii aflați în diferite nevoi, vă mulțumesc că în paginile revistei atâția oameni găsesc răspunsuri și soluții la probleme majore. Sunt și eu unul dintre ei. Mă numesc Cristina, am 35 de ani, și la începutul anului 2008, în urma unui control ginecologic, am primit rezultatul de displazie severă. Nu am fost mulțumită de rezultat, am schimbat medicul și cabinetul și am refăcut proba. Același rezultat, displazie severă CIN III. Am mai așteptat 6 luni de zile, am refăcut proba și am primit același rezultat. La începutul anului 2009, am făcut biopsia, care a confirmat o infecție cu virusul HPV 18 și cu tulpina 55. Este unul din tipurile virale care conduc spre un cancer de col uterin, după spusele specialiștilor. În luna aprilie a anului 2009, am făcut o conizare a colului uterin, care nu este deloc complicată. La numai câteva ore după intervenție am putut merge acasă. În luna octombrie a anului 2009, am rămas însărcinată, dar fără să știu că sunt însărcinată, am făcut o altă probă Papanicolau, al cărei rezultat a fost displazie moderată CIN II. La numai 8 săptămâni, bebelușul nu prezenta activitate cardiacă, așa că a fost necesar să mi se facă un chiuretaj. La începutul lunii februarie a acestui an, am făcut o altă probă Papanicolau, iar rezultatul a fost de data aceasta carcinom in situ. Din acel moment, am crezut că înnebunesc de frică. Mă întrebam furioasă de ce m-am operat, cu numai câteva luni înainte, dacă sunt în aceeași situație, ba și mai rău. Cum era posibil? Îmi spuneam că dacă lucrurile erau atât de grave, era clar că totul va evolua foarte repede spre un cancer. Iar eu îmi doream nebunește un copil. Dacă mă vor opera, îmi spuneam, vor tăia mult mai adânc din colul uterin și nu voi mai putea duce la bun sfârșit o sarcină. Și dacă mă operam? Ce șanse aveam? Întrebările acestea mă măcinau fără întrerupere.
Mă rugam bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfântului Nectarie, despre minunile căruia aflasem din revista dumneavoastră. Draga mea mamă îmi adusese ceai de mărul-lupului, buna mea prietenă, o doctoriță minunată, mă susținea în hotărârea mea, îmi recomandase să elimin carnea complet din alimentație și să mă rog cu credință. După ce am citit mai multe numere ale revistei "Formula AS", am decis că și zahărul trebuie să îl elimin din alimentație. Alcoolul nu îmi mai plăcea. Un lucru incredibil se întâmplase, deși până atunci îmi plăcea vinul roșu, acum nu îi mai suportam gustul. Așa că nu a fost o problemă să renunț la el.
Am început să fac spălături vaginale cu mărul-lupului, tătăneasă și mușețel (rețeta pentru clismă, publicată în revista F. AS nr. 572). Timp de 6 zile consecutiv am făcut spălături, după care am făcut o pauză de două săptămâni. După această pauză, am început să fac o spălătură vaginală cu irigatorul, la fiecare două zile, am luat vitamina C și vitamina E, câte 10 zile pe lună, și am urmat tratamentul cu produsul Imunoplant 2, pentru întărirea sistemului imunitar. În paralel, tot pentru sistemul imunitar, am luat și capsule cu ulei de usturoi. Am început să fac sport, să alerg, eu care niciodată nu am putut alerga, acum reușeam să alerg câte 40-45 de minute. În fiecare vineri am postit.
Pe 15 martie am refăcut proba Papanicolau la un alt cabinet ginegologic. I-am explicat medicului că nici nu vreau să aud de biopsie sau operație, că îmi doresc un copil. Medicul și-a făcut datoria și mi-a spus părerea lui, că, deocamdată, acest carcinom in situ nu îmi pune în pericol viața, dar că, dacă voi avea un bebeluș, schimbările hormonale ar putea face ca acest carcinom să se dezvolte și să se transforme într-un cancer invaziv. Că, practic, am o bombă cu ceas în corpul meu. Eram descurajată, totuși, i-am spus că nu pot accepta ca un organism care este plin de celule sănătoase să nu poată lupta cu acele puține celule anormale localizate într-o anumită zonă.
Mă rugam în fiecare seară, înainte de culcare, bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfântului Nectarie, dar frica, îndoielile continuau să roadă în mine. Până într-o seară, când, izbucnind în lacrimi, în timp ce mă rugam, l-am implorat pe Sfântul Nectarie să mă ierte că nu citisem până atunci acatistul, rugându-l să-mi dăruiască liniște sufletească, să dispară îndoielile și întrebările, să fiu luminată să iau drumul cel bun. Am luat acatistul, am început să citesc, și în momentul acela, pentru o fracțiune de secundă, s-a stins lumina, dar eu am continuat să mă rog. M-am dus la culcare, iar dimineața, când m-am trezit, eram alt om. Eram liniștită, senină, eram fericită, frica dispăruse. A fost momentul în care am început să cred. Nu există cuvinte pentru a explica această trăire, de atunci am început să văd altfel lucrurile, de atunci am început să mă minunez de Harul Domnului, Har cu care L-a înzestrat pe Sfântul Nectarie. Dumnezeu este pretutindeni, iar noi câteodată refuzăm să Îl primim înăuntrul nostru.
Ieri (la intrarea în Săptămâna Patimilor) am primit rezultatul de la proba Papanicolau: displazie moderată. Am început să plâng de bucurie, mă rugasem Domnului și Părintelui Nectarie să primesc un semn că sunt pe drumul cel bun și, iată, l-am primit.
Mesajul acesta al meu se numește Prima Minune, pentru că știu că peste puțin timp vă voi scrie și despre o a doua minune. Dumnezeu face imposibilul posibil, este sprijinitorul și scăparea noastră, iar Sfântul Nectarie este doctorul fără de arginți care coboară asupra noastră Harul Domnului, care ne vindecă și ne alungă deznădejdea din suflete. Rugați-vă, nu vă opriți din rugăciune, și spre Calea cea bună veți fi îndrumați. Fie ca toți cei bolnavi să își găsească tămăduirea!
Vă doresc tuturor multă lumină!
CRISTINA
O minune în câteva clipe
Unii dintre noi se întreabă dacă există minuni. Dacă rugămințile noastre sunt împlinite. Pe cei sceptici, eu îi asigur că da! În toamna anului 1994, soțul meu a fost internat în spital cu diagnosticul insuficiență renală cronică. După treisprezece zile de tratamente, medicul mi-a spus că trebuie să-l iau acasă și să mă pregatesc sufletește, deoarece nu mai există nicio șansă de salvare. Pe moment, am crezut că tot cerul se prăbușește pe mine, apoi, brusc, am simțit o forță lăuntrică și o voce care striga: "Nu! Nu se poate să moară". Atunci i-am cerut medicului să facă urgent un transfer la Spitalul Județean din Miercurea-Ciuc, unde soțul meu a început tratamentul de hemodializă. Cu toate eforturile făcute de doctorul Ștefan Varga, starea lui era din ce în ce mai critică, era inconștient, cu mințile rătăcite, nu mai recunoștea pe nimeni și slăbea pe zi ce trecea. Eu și copiii eram disperați. Ne rugam în fiecare zi ca Dumnezeu să facă o minune. Și această minune s-a produs. Cineva m-a sfătuit să merg la mânăstirea de la Șumuleu-Ciuc, unde există o statuie a Sfintei Fecioare, care datează de la începutul secolului al XVI-lea, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Am dus câteva obiecte de lenjerie intimă ale soțului meu și am mers la mânăstire, unde am luat legătura cu un călugăr căruia i-am povestit toate cele întâmplate. Acesta m-a sfătuit să merg în biserică și să mă rog cu credință la Sfânta Fecioară. Am făcut întocmai, după care cu hainele sfințite de călugăr am mers la spital, unde am rugat o asistentă să-l îmbrace pe soțul meu cu ele.
Stăteam înfrigurată la ușa salonului și priveam, înmărmurită, cum sub ochii mei, privirea soțului meu își recăpăta luciditatea. Pentru prima oară, după mai bine de o lună, m-a recunoscut, m-a chemat lângă el, m-a întrebat ce facem eu și copiii și mi-a cerut apă și mâncare. De atunci înainte, refacerea lui s-a produs într-un mod rapid, iar astăzi pot spune că, deși face de mai bine de șase ani dializă, de trei ori pe săptămână, muncește, este alături de mine și de copii. Îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu și Sfintei Fecioare că mi-au ascultat rugămințile și că suntem și astăzi o familie întreagă.
Le doresc tuturor oamenilor bolnavi să aibă încredere în Dumnezeu și să se roage cu credință, pentru că El îi va ajuta. Eu am văzut cu ochii mei cum Dumnezeu poate să facă minuni, numai în câteva clipe.
Mihaela - Gheorgheni, jud. Harghita
Un vas de lut
De curând am trecut printr-o operație și, ca și alți cititori ai revistei, doresc să vă fac părtași ai rugăciunii la Sfântul Nectarie, dar și la Fecioara Maria și la Dumnezeu, cel care ne cuprinde pe toți.
În luna iulie am fost operată de piatră la rinichi, la Spitalul Municipal Oradea. Întrucât dimensiunile pietrei erau foarte mari și o bombardare anterioară cu ultrasunete nu dăduse rezultate, doctorii Gheorghe Bumbu și Călin Buzlea, cărora le mulțumesc și public, au decis scoaterea pietrei. Nu a fost o operație majoră, dar durerile de după, la care s-au adăugat formarea unui hematom, febră și nopți de insomnie, m-au adus la un punct limită al rezistenței fizice și psihice. M-am rugat lui Dumnezeu, Fecioarei Maria și în special Sfântului Nectarie să-mi ajute să trec peste dureri și, într-adevăr, au fost momente în care, fără intervenție medicală, durerile au scăzut brusc în intensitate, cel puțin pentru un timp, dându-mi răgaz să-mi revin. Așa cum medicamentele au ajutat trupul, sunt absolut convinsă că rugăciunile au ajutat sufletul.
Înainte de operație, am citit o definiție a vieții, dată de scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar: "Viața este un secret fiziologic". Da, suntem supuși umorilor fiziologice de tot felul, dar raportarea noastră nu trebuie să se facă la trup, ci la suflet și la capacitatea noastră de a ne defini prin ceilalți, prin ceea ce facem pentru ei, pentru a deveni, așa cum spune părintele Paisie Olaru, un vas de lut, bun pentru toate și folosit de toți în fiecare zi.
Spun aceasta, pentru că am cunoscut în spital o doamnă, ale cărei suferințe le întrec cu mult pe ale mele: în vârstă de 35 de ani, mamă a doi copii, operată până acum de 12 ori, aflată în pensie de boală, cu 400 de lei pe lună, m-a impresionat puternic prin optimismul ei. Am avut prilejul să fiu alături de ea, s-o ajut și atunci, dar și pe viitor, căci am stabilit o legătură, care cred că va fi de durată. Și atunci, înainte de a pleca acasă, căutând, încă, un sens al suferinței mele, mi-a trecut prin minte că poate aceasta a fost modalitatea prin care Dumnezeu mi-a dat prilejul să fiu un vas de lut pentru un seamăn al meu și să-mi aduc aminte de ceea ce știam deja: că fără ceilalți, nu suntem nimic.
Vă mulțumesc,
LAURA RAZI
Rugăciunile părintelui Dionisie
În luna iunie 1998, soțul meu s-a trezit "peste noapte" cu ganglionii latero-cervicali inflamați. După numeroase investigații la Tulcea și Constanța, rezultatele erau bune. Ajuns la Spitalul Militar Central (fiind ofițer), supus tomografiei computerizate, i s-a depistat carcinom epidermoid de rinofaringe pe peretele posterior drept. I s-a recomandat cobaltoterapie, 35 de sedințe, în paralel cu citostatice, dar după șapte zile nu se mai putea ține pe picioare, slăbise, nici saliva nu o mai putea înghiți. Medicii nu ne-au mai dat nicio șansă de vindecare, spunându-ne că va mai dura o lună cel mult, evoluția bolii fiind rapidă. Împăcați cu gândul că numai Dumnezeu știe zilele omului, am renunțat la tratament și am venit acasă, mergând la Mânăstirea "Celic Dere" (Tulcea), unde l-am întâlnit pe părintele Dionisie care, văzându-l chel, i-a spus să se spele pe cap zilnic cu ceai de busuioc, că părul îi va crește din nou. Asta a fost prima minune care s-a întâmplat. Într-o lună de zile, soțul meu avea din nou păr pe cap, ca și când nu se întâmplase nimic. Tot părintele Dionisie slujea în fiecare zi de luni, miercuri și vineri Sfântul Maslu, și duminica, după slujbă, citea Moliftele Sfantului Vasile. Acest preot era singura lui șansă de a fi salvat. Eu citeam nopți la rând cu candela și cu lumânări aprinse tot ce îmi spusese părintele Dionisie: acatiste, rugaciuni. Am fost tot timpul alături de soțul meu, sprijinindu-l moral, încât, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, trecuse și acea lună fatidică pe care ne-o mai dăduseră medicii, și soțul meu se simțea din ce în ce mai bine. Începuse să-și recapete curajul și încrederea că viața lui nu se va sfârși. În acest timp, am mers și ne-am rugat pe la multe mânăstiri, biserici, la Dervent, la Crucile făcătoare de minuni, și minunea s-a și întâmplat. Mergând la control, tot la același medic, în urma tomografiei nu s-a mai evidențiat nimic. S-au speriat și medicii când l-au văzut că își revenise complet. De atunci, nu este zi de sărbătoare sau de duminică să nu participăm la slujbă și să nu ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne țină sănătoși și să ne dea zile să ne creștem fetița, care nu are decât 5 anișori și are mare nevoie de părinții ei.
Cu respect, doresc întregii redacții multă sănătate și Bunul Dumnezeu să vă aibă în pază!
Angelica Coman - Tulcea
Singură în țară străină
Până anul trecut, nu auzisem de Sfântul Nectarie. Pot spune fără teama de a greși că, de fapt, Sfântul a fost cel care m-a căutat pe mine. Cu siguranță, trimis de Dumnezeu în ajutorul meu.
Trăiam o perioadă în care căutam să mă apropii de Dumnezeu cu hotărâre, cu dor și cu tot sufletul, pentru prima oară în viața mea. Fusesem ortodoxă dintotdeauna, dar până atunci doar cu numele. A fost nevoie să trăiesc momente foarte dificile, momente în care, efectiv, m-am trezit singură, într-o țară străină, cu doi copii în grijă, cu o mulțime de dezamăgiri și nesiguranțe pe toate planurile. A fost cumplit de greu. Nu înțelegeam sensul acestor probleme, care în loc să se rezolve, se înmulțeau. Disperarea mea creștea, iar răbdarea, din zi în zi, simțeam că se termină. Spre rușinea și regretul meu, nu îmi amintesc exact momentul în care am cumpărat cartea despre minunile Sfântului Nectarie de la biserica românească de aici, pe care în acea perioadă o frecventam rareori. Dar, cu siguranță, s-a întâmplat din îndemnul tainic al Sfântului Nectarie, la fel ca în ziua în care, răpusă de deznădejde, m-am îndreptat instinctiv spre bibliotecă, pentru a lua cartea respectivă. A fost ca și cum aș fi văzut acea carte pentru prima oară, deși, evident, nu era așa. Am început să citesc mărturiile impresionante ale unor persoane care povesteau despre ajutorul primit prin intermediul Sfântului Nectarie, în diferite situații-limită ale vieții. Nu m-am putut dezlipi de paginile acelea, până la ultima mărturie, iar apoi am început să citesc Acatistul aflat la sfârșitul cărții. Era prima oară când citeam un acatist.
Din momentul acela, am început să cer intens ajutorul Sfântului Nectarie. Locuiam cu cei doi copii într-un loc pe care trebuia să îl părăsim în cel mai scurt timp și nu aveam nicio posibilitate de a merge în altă parte. Sunt momente dramatice pentru o mamă, momente în care e ușor să-ți pierzi controlul și să o iei pe un drum ce oferă soluții de moment, dar compromițătoare pentru viitor. Prin grija bunului Dumnezeu, eu nu am fost lăsată să greșesc. Reușisem să adun banii necesari închirierii unei locuințe, dar problema nu era nici pe departe rezolvată. Eram în plină iarnă, ce găseam nu era potrivit, timpul trecea, iar această situație mă apăsa tot mai mult. La un moment dat, un agent imobiliar îmi prezentase o locuință care îmi plăcuse mult; era deja liberă și lăsasem imediat arvună, urmând să aștept confirmarea proprietarului și semnarea contractului. Eram nespus de fericită și sigură că în câteva zile s-ar fi terminat suferința multor luni, ce păruseră zeci de ani. Dar zilele treceau și nu primeam niciun răspuns de la agenție. Aveam să aflu mai târziu că proprietarul nu fusese de acord să închirieze unei femei singure, pe deasupra și străină, și încă și cu doi copii minori și, ce era mai grav, fără un venit fix... Ajunsesem, cu adevărat, la capătul puterilor, durerea sufletească era sfâșietoare, de lacrimi e mai bine să nu amintesc. Atunci am văzut ajutorul Sfântului Nectarie care, cu adevărat, mi-a dăruit mult mai mult decât îi cerusem. În aceeași zi în care am aflat răspunsul negativ cu privire la locuința pe care o dorisem atât de mult, mi-a fost prezentată o altă casă, în care locuiesc acum. Un locșor liniștit, luminos și plin de pace, un loc pe care nici nu aș fi putut să mi-l imaginez atât de frumos... După acel moment, am împrumutat mai multor persoane cartea cu minunile Sfântului Nectarie, povestindu-le și despre ajutorul primit personal.
Privind în urmă, mi-am dat seama că am trecut, cu ajutorul lui, peste momente cu adevărat dificile, pe care singură nu le-aș fi putut depăși.
Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne întărească în nădejde și în răbdare, ca să ne putem bucura de cele spre folos sufletelor noastre, pe care neîncetat ni le dăruiește! Amin!
GEORGETA - Italia
"Doamne, lasă-mă să trăiesc cu o zi mai mult decât fata mea!"
Sunt o femeie care a crezut și crede în Dumnezeu. Au trecut multe necazuri peste mine, pe care numai cu ajutorul Celui de Sus le-am putut îndura. Într-o zi, am simțit o durere puternică în mâna dreaptă, mai jos de umăr. Când m-am uitat, aveam o umflătură mică. Pe moment, nu i-am dat importanță. Zilele treceau, umflătura devenise o bubă mare și se înnegrise. Mă durea foarte tare. M-am dus la spital. Acolo, doctorii mi-au spus că trebuie să mă opereze, fiind suspectă de tumoră canceroasă. "Doamne, nu se poate!", m-am gândit. Am refuzat operația, nu pentru că mi-era frică, ci pentru că aveam acasă o fată handicapată, total dependentă de mine. "Ce se va face fără ajutorul meu, cui îi va rămâne?" Întrebări puse de o mamă disperată. Mă rugam în fiecare zi: "Doamne, lasă-mă să trăiesc cu o zi mai mult decât fata mea, să o pot îngriji și ajuta, să nu rămână singură".
După trei săptămâni de rugăciuni (vinerea mergeam la Maslu și mă spălam cu agheasmă tot timpul), într-o zi am simțit că-mi curge ceva rece pe mână. Tumora se vindecase. În trei zile nu am mai avut nimic, decât urma care se vede și acum.
Nu-mi venea să cred deși totuși știam că puterea și mila lui Dumnezeu sunt mari. Nu-mi ajunge toată ziua și nici nu am cuvinte destule să-I mulțumesc Domnului, pentru ceea ce a făcut pentru mine și fata mea.
Marioara Neagoe - Lugoj, jud. Timiș