O nuntă ca în poveşti

"Laolaltă dac-om hi, mai bine ne-om văsăli!"

Cămaşa mirelui

Grupul de flăcăi s-a oprit la răspântia drumurilor. Cămăşile albe, înflorate pe guler, păreau şi mai strălucitoare în soarele amiezii. Apoi au bătut în pă­mânt de trei ori, cu boatele lor încrustate cu bănuţi, cu sori şi cu stele. Zornăitul cris­talin al bănuţilor a limpezit aerul în­cins al amiezii şi vocile lor au răsunat hotărât: "Norocie bună să deie Dum­ne­zău!". O adiere uşoară de vânt le purtă urarea sus, în văzduhul încins al verii, împrăştiind-o apoi peste satul Preluca, aflat între ţara Chioarului şi cea a Lăpu­şului, risipind-o prin văi şi pe muchii de dealuri, către Dealul Corbului şi Codrii Butesei. În satul Aspra, Aurica parcă auzi ceva şi se opri o clipă din ţesutul cămăşii mirelui. Bunica Rozalia, de 93 de ani, îşi strânse mâinile la piept şi mai tare şi îşi continuă ru­gă­ciunea mur­mu­rată în faţa icoanei. Şi peste rugăciunile ei, flăcăii din Preluca, privind roată la casele dimprejur, stri­gară tare: "Vă che­măm pă dumnea­vostre la nuntă, la Şte­fan, fecioru' lui Mihai şi Ana din Po­niţă - Preluca Veche, şi la Ioana, fata lui Ioan şi Carolina din Jabeniţa, Mureş. Care să cunună în zâua de zece iulie, la ora doi după-amniază, la Biserica Gre­co-Catolică din satu' Preluca Veche. Apăi, vă aşteptăm cu mesele întinse, pregătite, la ospăţu' de nuntă, care va ţâne până luni dimineaţă, poate şi mai mult, la cort, în grădina casei din Po­niţă. Laolaltă dac-om hi, mai bine ne-om văsăli!". Apoi se auziră iar botele bătând pământul şi zornăin­du-şi bănuţii. Ochii Auricăi se umplură de lacrimi: de 20 de ani, nu mai fuseseră chemători pe dealurile Prelucii. Flăcăii se auziră după aceea tot mai departe, pe la porţile oamenilor şi pe uliţe, chiuind şi fluierând bucuroşi. De-acum, vestea se întindea singură peste sate. Aurica începu din nou să coasă cu migală la gulerul cămeşii de mire. Mai erau două săptămâni până când trebuia să o dea la purtat.

Desculţ prin iarbă

Ştefan şi Ioana trăiau în Anglia, când s-au ho­tă­rât să se întoarcă în România şi să se căsătorească. El terminase actorie şi ea, sociologie. Nu ştiau nici ce vor face în România şi nici din ce vor trăi. Înţe­le­seseră doar că dorul de casă avea să-i usuce de tot în acel deşert al "străinătăţurilor", unde făcuseră "munca de jos", până la epuizare. Rădăcinile îi chemau înapoi atât de tare, încât tot ce puteau face era să cânte seara, cu ochii în lacrimi, câte un vechi cântec, învăţat, cândva, de la bunici. Ştefan era ma­ramureşean de sub munte, Ioana, mai din jos, de pe Mureş. Poate de asta nu îşi puteau găsi un loc în lumea aceea în care, deşi bani erau destui, me­rele rămâneau în pomi, pentru că oamenii şi le cum­părau de la supermarket, gazonul era tăiat cu forfecuţa, şi toţi se mirau de ce cei doi români adună măceşe din pădure, când sunt de vânzare la colţ, cu două lire cutia. S-au hotărât să se întoarcă şi să îşi recapete rădăcinile, să meargă din nou des­culţi prin iarbă şi să se lege cât mai tare de pă­mântul bunicilor şi-al părinţilor. De asta şi-au dorit o nuntă tradiţională, cu tot ritualul ei, deşi nu ştiau cum se face şi nimeni nu mai făcuse de două de­cenii aşa ceva, în Preluca, satul lui Ştefan, de la poalele sudice ale Gutâiului. Aşa că au început să meargă de mână, din casă în casă, pe la bătrâni, ca să afle cum ar trebui să fie o nuntă "cum se făcea odată". Şi prima pe care au în­tre­bat-o a fost bu­ni­ca Rozalia. "La nun­­ta me se făcea aşe, cum nu cred că azi mai poate ca­re­va. Se făcea un cort aşe, maaa­re. Cu me­se luuungi şi cu bănci. Ve­neau fe­meile din sat cu câte un li­pideu şi îl pu­neau la cort şi se strângeau socăciţe la gătit... Şi când o fo să mă ieie Petre, io am venit cu carul cu boi şi în el erau puse lădoaiele cu zestrea me, pânze şi ţesături. Şi după ce le-am arătat, mare mi­rare o fo când s-o anunţat că chiar şi carul cu cei doi boi erau tăt par­te din zestre! O fo frumos la nuntă, şi aşe am avut nouă prunci."

Pregătirile

Aşa s-au trezit Ştefan şi Ioana într-o zi, cu doi oameni din sat, veniţi cu coasele puse pe umăr să le cosească ograda, "că se-anunţă nuntă mare". Apoi un om a venit şi s-a oferit să le aducă bârnele de lemn pentru cort, iar altul i-a anunţat că "de la şase cămine cul­turale s-or strâns mesele pentru nun­taşi". Şi tot aşa, s-au adunat şi farfuriile pentru meseni şi oalele pentru gătit. Şi Maria, găzdoaia satului, a venit cu zece socăciţe, femei pricepute la plăcinte, sarmale şi supă cu tăieţei, şi a început să organizeze o bu­că­tărie uriaşă sub cerul liber, chiar în ograda casei. Apoi, cineva a construit un cuptor şi altcineva a făcut vetrele de foc, deasupra cărora au atârnat cea­unele mari. S-au tăiat trei porci şi doi viţei, şi din toate satele din împrejurimi, fiecare venea să ajute cu ce putea. Aşa se face că în seara dinaintea nunţii, în curtea din Poniţă era lume multă şi agitaţie mare, ca la cununiile împărăteşti. La bucătaria impro­vi­zată, socăciţele sporovăiau şi lucrau cu spor. Mân­cărurile se adunau mormane pe mese, dar aşa tre­buia, pentru că nu era nuntă de orăşeni, la care ştii câţi invitaţi şi câte "meniuri" ai. Odată strigată nun­ta în sat, puteau să vină şi o sută de persoane, şi cinci sute. Aşa că găzdoaia se ho­tă­râse să facă bucate pentru cinci sute... chiftele,caltaboş, jumări, plă­cintă cu varză, plăcintă cu cartofi, plăcintă cu brânză, ciuperci la cuptor cu brânză, ciuperci la cuptor fără brânză, brânză de oaie, şi veche şi nouă, brânză de capră, caş de casă, cârnat de casă, supă de găină de casă cu tăieţei de casă, făcuţi pe loc de socăciţe, ciorbă, sarmale cu carne şi sarmale cu ciu­perci... O întreagă car­te de bucate lăpuşeneşti părea că se întrupase pe mesele inspectate atent de ochiul găzdoaiei! Şi în timp ce fe­meile din sat aduceau lipideele pen­tru îmbrăcat cortul, cele mai fru­moase covoare ale lor, ţinute bine, în vreun fund de ladă, prietenii mirilor, veniţi din toate col­ţurile ţării, făceau fiecare ce ştia: îm­brăcau în ferigă culeasă de pe dealuri stâlpii cor­tu­lui, decorau mesele, aşezau farfuriile, sau ajutau un­de era ne­voie. Pe la unu noaptea, totul părea o ha­ra­­ba­bură fă­ră direcţie, cu oameni care alergau în toate păr­ţile, şi în mijloc Lord, câinele mare, cio­bă­nesc, care pri­vea zăpăcit şi fără reacţie ce se în­tâm­pla în curtea lui.

"Nime-n lume nu se-înşeală/ Ca fecioru' când se-nsoară"

Mie mi-a revenit misiunea importantă de a-l aduce pe staroste la nuntă, la prima oră a dimineţii. Starostele e un fel de vornic, cel ce ştie exact cum trebuie să decurgă nunta, dar şi oficiază fiecare moment important al ei. Am pornit de cu noapte către Baia Mare, şi iată-mă în zorii zilei, urcând înapoi, spre Lăpuş, cu starostele în maşină, pe dru­mul rău şi îngust ce leagă Preluca de restul lumii. Starostele era îmbrăcat în haine moroşeneşti, albe, largi, ţesute cu model pe margini, şi purta pe cap o pălărie moroşenească înaltă, de pai, după moda din josul Gutâiului. S-a prezentat simplu: Ţeţu, şi în di­mineaţa aceea, cât am mers în maşină cu el ală­turi, mi-a povestit despre locurile printre care tre­­ceam, cu atâta farmec şi drag, încât am avut sen­zaţia că, încet, încet, călătoria noastră se transformă într-o poveste: "Cândva, demult, aceste locuri nu erau locuite. Şi au fost doi fraţi, Nechita şi Florian, cărora trebuia să li se dea pământ drept răsplată pentru lupta împotriva turcilor. Şi ei au cerut aceste locuri de la cine o fi împărăţit pe-atunci. Li s-a dat cât puteau să înconjoare cu calul într-o zi. Se spune că atât cât este Preluca şi toate satele dimprejur au înconjurat ei cu calul, de la răsărit şi până la apusul soarelui. Ei şi-au făcut aici prima casă din lemn de paltin şi în ea prima masă, tot din lemn de paltin. Aşa a luat naştere tărâmul prelu­ca­nilor." Pe măsură ce urcam, ceţurile dimineţii se retrăgeau din păduri. Soarele suia pe cer tot mai sus şi iarba strălucea de rouă. Mirosea a fân şi a flori. Se vedeau casele risipite prin acest paradis. Apoi drumul ajunge pe vârf şi şerpuieşte numai pe creste. Suntem deasupra norilor, deasupra lumii, şi în ţinutul ăsta, de o frumuseţe fără sfârşit, două vieţi se vor lega pentru totdeauna prin taina cununiei.
De cum am ajuns în curtea mirelui, Ţeţu îşi ia rolul în serios: "Cineva să îmi dea colacul şi să umple butelca asta cu ţuică!" Pregătirile nu sunt gata, găzdoaia încă îşi mai umflă pieptul, dând socăciţelor indicaţii şi ordine. Dar ceva miraculos s-a întâmplat. Toţi cei prezenţi, invitaţi din cine ştie ce parte a ţării, toţi sunt îmbrăcaţi în costume tradiţionale! Şi toţi par mai luminoşi şi mai frumoşi! În clipa când Ţeţu a apărut cu colacul în mână şi cu butelca plină, doi ceteraşi au început să cânte. Nunta pornise şi primul pas era să se anunţe plecarea mirelui de la părinţi. Ştefan, îmbrăcat în cămaşă albă, de cânepă, a apărut în pragul casei vechi de o sută de ani, făcută de bunicul său. Lângă el au venit şi părinţii. Cu vorbe meşteşugite, sta­ros­tele le-a vorbit în numele mirelui: le-a cerut iertare pentru toate necazurile pricinuite şi apoi le-a cerut binecuvântarea. Pe rând, părinţii l-au sărutat şi i-au pus mâna pe creştet. Cu lacrimi în ochi, mama şi-a strâns pentru ultima oară la piept fiul, ca fecior. Iar feciorul a avut voie să îmbrăţişeze pentru ultima dată şi să îşi ia ră­mas bun de la fe­tele nemăritate din jurul lui.
Aşa s-a pornit alaiul de nuntă către naşi, lăsându-l pe mire să meargă şi să îşi aştepte mireasa la biserică. Ba, une­le dintre femeile sa­tu­lui, amintindu-şi de nunţile din tine­re­ţile lor, se apucară să strige în urma lui ţâpu­ri­turi cu măs­cări: "Uiu-iu şi uiu-iu! Nime-n lume nu se-nşeală, ca fe­cio­ru' când se-nsoară! Prinde patru boi la car, merge-n lume dup-amar! Uiu-iu şi uiu-iu!" Naşii au aşteptat alaiul, gătiţi în haine tradiţionale, cu horincă şi prăjituri. Apoi, cu tot satul pe urmele lor, au plecat să ia mireasa. Ioana era înconjurată de druşte (domnişoare de onoare, cum s-ar zice în zi­le­le noastre) lângă părinţii ei, topiţi de emoţie, îm­bră­cată într-o superbă rochie cu motive tradiţionale şi coroniţă de flori pe cap. Cu aerul timid şi fâstâcit, părea regina dealurilor de la Preluca sau o zeiţă a pădurilor, ce se hotărâse să se arate şi să meargă du­pă un fecior de neam omenesc. În acele momente, dacă Ştefan ar fi spus că a în­tâlnit-o într-o noapte, dansând desculţă şi despletită lângă un izvor sau într-un luminiş al pădurii, nu puteai să nu îl crezi. În numele ei, starostele le-a ce­rut iertare părinţilor şi le-a cerut binecuvântarea. Pe obrajii arşi de soare ai tatălui, se rostogoleau două lacrimi. Acum, alaiul era complet şi trebuia să ducă mi­reasa la bi­serică, unde aştepta mirele.

"Funia împletită în trei e mai tare"

Era la jumătatea zilei, şi în capătul drumului prăfos, biserica se vedea unduind în căldura a­mie­zii. La o răscruce de drumuri, puteai ghici, între nuntaşi, mirele, în cămaşa lui albă. Părea că Şte­fan şi Ioana se vor întâlni, la pro­priu, la o răscruce de drumuri, ho­tărând apoi să meargă îm­preună pe drumul vieţii. Mireasa îşi apucă poalele ro­chiei cu o mână şi, la braţ cu naşii, o porni pe acel drum, la capătul că­ruia aştepta mi­rele, să o ducă la altar. În spatele lor erau druştele mi­resei, şi ele cu co­ro­niţe de flori pe cap, îmbrăcate în ii. Mirele şi mireasa s-au oprit faţă în faţă, la o oarecare distanţă, ca şi cum mai mult nu îndrăzneau să se apropie. S-au privit lung şi duios, făcându-şi promisiuni ştiute numai de ei. Luau, amândoi, viaţa de la început. Brusc, femeile au început să strige din spa­tele mirelui: "Ţâ­paţi grâu, nu ţâpaţi pleavă, că ni-i mi­rele de trea­bă! Ţâ­paţi grâu, nu ţâpaţi orz, că ni-i mirele fru­mos!". Din ala­iul miresei s-au des­prins câte­va fe­te care au ve­nit în faţă şi au în­ceput şi ele: "Că di-i mirele frumos, nici mi­rea­sa nu-i din glod! Nu-i din pleavă de secară, că-i din grâu de primă­va­ră! Nu-i din pleavă de ovăz, că-i din grâu din cel ales!". Apoi mirele şi mireasa s-au apropiat unul de altul, s-au luat de mână şi au intrat pe poarta bi­sericii, ca să îl ia şi pe Dumnezeu cu ei, că "funia îm­pletită în trei e mai tare". Când au ieşit din bi­serică, erau tot ei, Ştefan şi Ioana, dar parcă o altă lumină se aşternuse peste chipurile şi zâmbetele lor. Lumea i-a îmbrăţişat şi i-a felicitat şi cu toţii s-au grăbit spre casa din Poniţă unde, cu aju­torul lui Dum­nezeu şi al socăciţelor, masa tre­buia să fi fost deja aşternută.

Horile din astă lume

Cortul era mare, cât să poată primi mai bine de patru sute de oameni. Era făcut simplu, dintr-o structură de bârne de brad, îmbrăcate în frunze de ferigă, iar pereţii nu erau altceva decât covoare ţesute în culori vesele. Pe jos era iarba din curte. Mesele erau puse în şiruri lungi, cu bănci de-o parte şi de alta. Pe mese, aranjate cu grijă, până în cel mai mic detaliu, erau buchete cu flori de câmp, culese de di­mineaţă. Dar nuntaşii nu s-au putut aşeza imediat. La intrarea în cort aşteptau celebrele ţipuritoare din Hoteni, Anuţa Pop şi Voichiţa Tepei, împreună cu "marele şef" Popicu şi ceilalţi ceteraşi din Gru­pul "Iza". S-au pus pe urat mirii, după obiceiul mo­ro­şenesc, luând câte o mână de grâu din poală şi arun­când deasupra lor. Dar abia ce au început cete­raşii şi zongoraşii să cânte, şi nuntaşii s-au pus şi ei pe horit şi joc, chiar acolo, în faţa cortului. Horinca a început să curgă şi păhăruţele să fie ridicate în aer cu urări pentru miri. Oamenii au intrat după aceea în cort, şi-au ales locurile pe băncuţe, în aşa fel încât ultimii au intrat mirii, în aplauzele tuturor.
Erau nuntaşi înăuntru, dar şi afară, şi toţi beau la horincă şi închinau pentru miri şi îl pomeneau pe bunicul Petre, care o făcuse la naşterea lui Ştefan şi o pusese în butoaie, anume pentru nunta lui. Până spre dimineaţă, când petrecăreţii au început să stingă horinca cu vin, Popicu şi grupul lui au cântat cum se cântă doar în Maramureş, de nu poţi să te opreşti din joc. S-au descălţat nuntaşii şi au început să joace desculţi în iarbă, să bată pământul cu pi­cioarele goale, în ritmurile nebuneşti ale cetera­şu­lui şi ale toboşarului, care era chiar unul dintre naşi. Şi dă-i cu învârtita bătrânească, şi dă-i cu în­vârtita lui Opriş, de ţâpureau toţi până în tăriile cerului şi juca şi cine nu jucase vreodată în viaţa lui! Şi par­că în rit­mul ceterelor, toate începeau să dănţuiască în jurul mirilor - nuntaşii, mesele, cortul întreg se rotea plu­tind, stelele, dealurile, toate jucau şi horeau îm­pre­jurul lor.

În loc de epilog

Acum, Ştefan şi Ioana sunt o familie. Li s-a ter­mi­nat luna de miere, în care au colindat România, ca să se umple de ceea ce le-a fost dor: de vorba ro­mânească, de locurile cu poveşti şi de oamenii simpli şi deschişi. Şi-au umplut sufletele cu acasă şi primul lucru de care se vor apuca este să îşi ridice o casă a lor, o casă mică, din lemn, la Preluca, unde să adune o dată pe an, într-o tabără de vară, în­dră­gos­tiţii de Ma­ramureş şi de tradiţii vechi, româneşti. Să cu­leagă merele din pom şi să asculte coasa în fân. Aşa să le ajute Dumnezeu, ca să pot adăuga şi eu, peste o sută de ani, la finalul acestui reportaj ... "Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!"