- Cum e viaţa printre animale, domnule doctor?
- Viaţă de câine! (râde) Am un program câinesc. De dimineaţa până seara, muncă, dragoste, muncă, dragoste. Important e să-ţi şi placă ceea ce faci.
- Aveţi şi dvs. animale?
- Asta e o întrebare pe care mi-o pune orice om care mă cunoaşte. Cred că majoritatea ar fi dezamăgiţi să n-ai. Eu am avut întotdeauna. Deşi aproape că nu mi-am dorit. Unui animal trebuie să-i acorzi timp, iar eu am considerat întotdeauna că, din punct de vedere al solicitării emoţionale, pacientul e prioritar. Câte unii mă întreabă "Aveţi câine?" Aşa, cu aroganţă. "Cum? N-ai câine şi îmi spui mie că eşti medic veterinar?" Eu n-am câine, am sute de câini. Ai sau n-ai câine, e nerelevant. Dacă lucrezi ca mine 12 ore pe zi...
- ...aproape că, şi dacă ai, n-ai!
- Nu, eu îl am, dar el nu mă are pe mine.
- Ce câine aveţi?
- O căţeluşă brac. Sunt un împătimit al bracului. Dar iubesc mult şi metisul, maidanezul, cum e numit câinele nostru de stradă. Metişii care ajung aici sunt absolut senzaţionali, lasă impresia că înţeleg tot ce le spui. Când câinele stă sub acoperiş cu tine se umanizează, pur şi simplu. Înţelege tot ce se întâmplă şi de ce se întâmplă.
- Există rase de câini mai empatice ca altele?
- Sunt câini cu care trebuie să comunici mai ferm şi câini care pot fi accesaţi telepatic. E ca la oameni, unii sunt mai empatici, alţii mai puţin. Există însă rase mai predispuse la agresivitate, asta da. Chiar azi am avut un pacient dintr-o rasă cu potenţial violent, malinois, dar extrem de echilibrat. Sunt câini care ajung la cabinet agresivi şi, după două, trei zile, se schimbă radical. Înţeleg că răul acela aparent, injecţia sau ce e, e de fapt spre binele lor. Dacă proprietarul se poartă corect cu animalul, nu există motive de izbucnire. Toţi câinii sunt buni. Noi îi facem răi.
- Chiar aşa?
Cuminţenia pământului
Un pacient mai puţin obişnuit
- Comportamentul stăpânului e fundamental. Comportamentul câinelui reflectă aproape 100% comportamentul proprietarului. Există, desigur, şi excepţii care ţin de latura patologicului, în cazul unor afecţiuni. În ţările occidentale sunt, de altfel, foarte căutaţi psihologii de animale.
- Mă uimiţi...
- Vorbesc serios. M-am întâlnit vara asta cu un vechi prieten stabilit în Canada, care din jurnalist ce era aici, în ţară, a cedat marii lui pasiuni pentru câini şi a ajuns groomer, toaletează câini, fiind foarte pasionat şi de dresaj. Îmi povestea că însoţeşte proprietarii de câini la psiholog. Partea de psihoterapie (şi psihiatrie în unele cazuri) costă mai mult decât intervenţiile de medicină obişnuită, iar în şedinţele respective se recomandă inclusiv schimbarea comportamentului tău, de stăpân.
- Mă face să mă gândesc la educaţia copiilor.
- Nu e aproape nicio diferenţă. Un câine simte imediat când stăpânul ştie să se poarte cu el, percepe imediat schimbarea de situaţie şi stă cuminte, nu urlă. În dresajul corect se insistă mult pe comportamentul tău faţă de câine. Acum avem şi noi dresori, în adevăratul sens al cuvântului, care nu mai aplică metode barbare şi învechite. Am auzit aici, în ţară, proprietari plângându-se că nu li se dă voie cu câinele în magazin sau în restaurant, ca în Occident. Dar ei nu ştiu că acei proprietari din Occident au făcut cursuri, că animalul lor nu se mişcă de sub scaunul stăpânului, până ce acesta nu şi-a băut cafeaua, că nu urinează nici pe poartă, nici pe alte scaune. În România, lucrurile astea încă nu sunt posibile.
- Aţi vorbit mai mult de câini, să înţeleg că de pisici vă ocupaţi mai rar?
- Nuu, tratez şi foarte multe pisici. Sunt oameni care au şi câine, şi pisică. Dar cel mai adesea, oamenii se împart în câinari şi pisicari. Câinarii, în genere, sunt nişte oameni uşor egoişti. S-ar simţi poate uşor jigniţi să audă chestia asta. Dar n-o zic eu, o zic psihologii şi am constatat-o şi pe pielea mea. Câinele răspunde la comenzi, când vrei să vină la tine, vine, la picior. Câinele te ascultă. Dacă simţi nevoia să comanzi cuiva şi n-ai cui prin preajmă, îţi iei un câine. (râde) În timp ce cu pisicile e cu totul altă mâncare de peşte. Pisica n-o mângâi când vrei tu, o mângâi când vrea ea. Şi are grijă să te facă s-o mângâi, vine, se freacă de tine, ţi se bagă în suflet. Cert e că cei care cresc pisici sunt altfel de oameni. Pur şi simplu, altfel. Cred că mai maleabili şi mai sofisticaţi un pic. Până să-mi satisfac stagiul militar, nu-mi plăceau pisicile. Se vede că mi-a calmat impulsurile autoritare. După ce am terminat armata, am constatat subit că au început să-mi placă. (râde)
- Tot atunci a început şi pasiunea pentru medicina veterinară?
- Pasiunea pentru animale e cu mult mai veche, de pe la patru-cinci ani, când bunicul din partea tatălui mă ducea în Mărginimea Sibiului, unde erau primăvara turme cu oi, şi mieii proaspăt fătaţi abia se ţineau pe picioare. Înnebuneam de bucurie să-i iau eu în braţe şi să-i duc ciobanului, să-i pună pe cai, în desagă, să nu obosească. Au mai fost şi vacanţele la bunicii din Făgăraş, într-o curte mare cu de toate: pisici, căţei, găini, cobai, porumbei. Şi profesoara mea de la Sibiu, din clasele V-VIII, o săsoaică extraordinară, care mi-a insuflat dragostea pentru ştiinţele naturii. A fost realmente o profesoară de excepţie, care ne-a făcut nenumărate exemplificări şi disecţii. Şi poate a fost şi faptul că în copilărie n-am avut voie să ţin acasă niciun animal, frustrare care a contribuit şi ea mai târziu. Cert e că în clasa a VI-a, după ce am început biologia animală, am venit acasă şi i-am spus mamei: "Gata, m-am hotărât, mă fac veterinar". Iar mama, ingineră şi profesoară cu mult tact, a zis: "Bine, lasă, o să mai vezi tu şi altele!" Dar aşa a rămas!
- Şi nicio clipă nu v-aţi mai îndoit pe parcurs?
Pacienţi la masa de Crăciun
- Şi cum aţi împăcat facultatea la Bucureşti cu practica la Sibiu?
- Toate vacanţele erau la Sibiu, în cabinet, din prima până în ultima zi. După facultate, când eram preparator, le-am povestit studenţilor mei că nu am avut nicio vacanţă în timpul facultăţii. Cred că păream destul de exigent şi de exagerat, dar în cazul meu era vorba, pur şi simplu, de pasiune. După ce am cunoscut acest om, la jumătatea vacanţei de după anul I, am renunţat la tot timpul meu liber. Era mult prea important să fiu acolo, lângă el. Iacob Ciuceanu a lucrat toată viaţa, până cu trei luni înainte să moară, însumat, 64 de ani de medicină veterinară. Eu l-am cunoscut după 52 de ani de experienţă, şi eram cu totul impresionat de felul în care pune diagnostice şi dă tratamente.
- S-a legat între dvs. acea relaţie ucenic-discipol?
- Chiar mai mult de atât, a ajuns să mă îndrăgească foarte tare şi eu l-am iubit foarte mult. Am lucrat împreună până la sfârşit. După ce am terminat facultatea, am rămas în Bucureşti şi, când avea operaţii mai dificile, aştepta să vin eu şi le făceam împreună. Le făceam de fapt eu, fiindcă dumnealui nu mai vedea aşa bine, dar mergea împreună cu mine, ca un garant al actului chirurgical. Când ai un mentor atât de puternic, se schimbă totul. Sunt zile când obosesc şi-mi aduc cu ruşine aminte că am doar 20 de ani de muncă, iar el a muncit 64. Înainte să moară, în 2002, a avut un infarct şi m-a chemat la Sibiu să ne încheiem socotelile, să ne luăm rămas bun. Eu am început să plâng la telefon. Şi mi-a zis: "Nu plânge, o să am grijă de tine de dincolo." A fost răvăşitor, vorbele lui au venit cu o naturaleţe incredibilă. De foarte multe ori, în timpul operaţiilor, simt că e în spatele meu şi mă susţine.
- D-le doctor, cum e acolo, la masa de operaţie? Cât e emoţie, cât e sânge rece?
- Empatia te slăbeşte, te vulnerabilizează. Eu sunt mai sensibil cu mult decât mi-aş dori. Când eşti chirurg, trebuie să fii mai detaşat. Operez de peste două decenii, dar n-am reuşit să câştig detaşarea asta.
- Poate e mai bine aşa, măcar nu ajungeţi cinic, ca mulţi chirurgi umani...
- Nu-i acuz nici pe ei. Dacă ajungi să mori câte-un pic cu fiecare pacient, te autodistrugi. Actul chirurgical e o trăire foarte intensă. Mulţi oameni au impresia că dacă eşti medic şi ceri bani pe operaţii, tu asta faci, bani! Nici nu se gândesc la consumul emoţional uriaş pe care îl trăieşti cu fiecare animăluţ.
- Ultima operaţie mai complicată pe care aţi realizat-o a fost şi o premieră, una care v-a făcut faimos printre medicii veterinari. Ne povestiţi puţin despre ea?
- E povestea lui Ulmar, un ciobănesc german adus de un coleg cardiolog, care a găsit, în urma unei ecografii, o tumoră pe atriul drept, la fel de mare cât atriul. O tumoră pe inimă! Mi-a spus că e pe pericard, foiţa care îmbracă inima. Când am deschis toracele, am constatat că nu e pe pericard, ci direct pe atriu. Dacă ştiam exact unde e, nici nu mă apucam de operaţie. În situaţii din astea, ai câteva secunde să decizi: închizi operaţia sau mergi înainte? Sunt câteva secunde în care simţi toată apăsarea aşteptărilor proprietarului, căruia degeaba i-ai explicat de o sută de ori că riscurile sunt uriaşe, el speră să-i salvezi prietenul.
- Şi..?
Un supravieţuitor fericit
Până la urmă, mi-a venit o idee şi am pus o pensă sub tumoră, am suturat, în fine, nu vă dau chiar toate detaliile medicale. Cert e că operaţia s-a terminat cu bine. O consider o reuşită personală absolută. A fost cea mai grea şi riscantă operaţie din viaţa mea. Am avut de multe ori inima unui animal în mână, în 2010 am implantat chiar un stimulator cardiac, altă premieră în România, dar a îndepărta o tumoră de pe atriu e cumplit. Abia a doua zi am realizat ce am făcut. O nebunie, dacă te raportezi la nivelul medicinii veterinare din România. În Canada, medicii nici nu se încumetă la aşa operaţie. Riscul să moară animalul în timpul operaţiei e uriaş şi le e frică de malpraxis.
- Şi Ulmar cum s-a recuperat?
- Ulmar şi-a revenit frumos din operaţie. Animalele au un mare avantaj. Ele nu au conştiinţa bolii. Nu fac depresii. Luptă instinctiv până la ultima suflare. Din păcate, Ulmar a supravieţuit doar trei săptămâni. Avea o tumoră foarte agresivă, care metastazează rapid. Şi, ca să potenţăm efectul operaţiei, am decis să-i facem chimioterapie. Însă la chimioterapie n-a mai rezistat. Dacă aş putea da timpul înapoi, n-aş mai face chimioterapie, aş apela la medicina alternativă. A fost sfâşietor că l-am pierdut. Era un câine adorabil, ne legaserăm foarte tare de el, eu şi colegele mele. Din prima clipă când s-a trezit din operaţie, a început să se lipească de noi. Nu se putea ţine bine pe picioare, dar nu voia să stea aşezat, voia să stea doar cu noi. Şi nici nu s-a culcat, până când una din colegele mele nu s-a lungit şi ea lângă el, pe salteluţă.
- La ce vă referiţi când spuneţi medicină alternativă pentru animale?
- La regim natural. Există suplimente nenumărate, ca pentru oameni, scheme cu antioxidanţi, care funcţionează foarte bine. Naturopatia s-a extins treptat şi la animale. Azi există şi acupunctori specializaţi în animale, specialişti Reiki pentru câini.
- Spuneaţi că animalele n-au conştiinţa bolii. Dar fericite sau nefericite sunt?
- Cu siguranţă. Fericirea lor vine din mai multe surse, începând cu mâncarea, apa, căldura, plimbarea, dar nimic nu se compară cu dragostea, cu căldura umană sau cu legătura cu celelalte animale. Căţeluşa surorii mele, tot un brac, o viaţă întreagă a vânat de după gard pisica mamei mele, din curtea vecină. A făcut o leucemie urâtă şi ultimele săptămâni din viaţă le-a petrecut la noi la cabinet, în curte, alături de alte animale. Era foarte slăbită, dar într-o dimineaţă am surprins-o înghesuind într-un colţ una dintre pisici. Nu mi-era teamă că o să-i facă ceva, abia mai mergea, ci că o s-o zgârie pisica. După zece minute, nu mi-a venit să cred, le-am văzut frecându-se cap de cap. Un câine ca ăsta a aşteptat o viaţă după gard să se împrietenească cu un alt animal. O pisică! Să fi văzut apoi, erau nedespărţiţi, un câine care mai avea doar câteva zile de trăit, mergând în spatele unei pisici şchioape, s-o apere de ceilalţi.
- Domnule doctor, au schimbat animalele şi modul în care vă raportaţi la divinitate? Cum e să ştii că viaţa e de atâtea ori în mâinile tale?
- În momentele alea critice, tu crezi că gândeşti, dar de fapt nu mai gândeşti, e altceva, Altcineva lucrează acolo, în locul tău. Am simţit asta de nenumărate ori în operaţie. Cred foarte tare în Dumnezeu. Sunt convins că întotdeauna îţi măsoară cineva umbra, că Cineva e acolo, în spatele tău. Animalele m-au făcut de multe ori să-l simt pe Dumnezeu foarte aproape. Dar dacă ar trebui să aleg între om şi animal, aş alege întotdeauna omul.
- Şi cu toate astea, nu v-aţi dorit medicina umană!
- Nu cred că aş fi rezistat în medicina umană. Mă consum prea mult. Sunt prea empatic. Singurul meu scut e înfăţişarea asta mai aspră, mai flegmatică, care mai maschează din timiditate. În meseria asta, sunt zeci de oameni care-ţi pun în cârcă responsabilităţi, de parcă ai fi un mic dumnezeu, încearcă să te şantajeze emoţional. Şi uneori, nu mai faci faţă.
- Credeţi că oamenii ar putea învăţa ceva de la animale?
- Da. Respectul. Ar trebui să ne respectăm cel puţin cum se respectă animalele între ele. Este o ordine mult mai exactă în lumea lor, o ierarhie limpede. Dar aici deja deschidem altă discuţie... La animale nu există democraţie. În biologie, în general, nu există democraţie. E doar legea celui mai puternic.
Cabinetul Dr. Bercaru este situat în Bucureşti, pe strada Frunzişului nr 9-11, tel 0722.31.96.25, 0747.22.77.77
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
