Dr. NICOLAE BERCARU - Medic veterinar - "Nu vreți să știți cum e să simți că inima unei ființe vii e în mâinile tale"

Dacă îl veți întreba câte animale are, vă va spune că are sute. De la pisicile salvate de la moarte, pe care n-a avut inimă să le abandoneze, la maidanezii oploșiți în curtea cli­ni­cii lui, la propriul câine, care-l așteaptă cu răbdare acasă, și până la sutele de animale-pacienți, care i-au trecut prin mâini, pe masa de operație. Un îm­pătimit al medicinii veterinare, cum azi găsești tot mai puțini, dr. Bercaru n-a ezitat să riște acolo unde alți chirurgi n-ar fi îndrăznit și nici să gă­sească soluții unde nimeni nu mai credea că se poate face ce­va. În 2010, a realizat primul implant de stimu­lator cardiac unei cățelușe boxer, iar în 2016, a ope­rat o tumoră pe ini­mă, aflată într-un grad avansat. Două ope­rații-eve­niment, premiere absolute pentru chi­rurgia veterinară românească, care l-au adus în atenția revistei noastre.

- Cum e viața printre animale, domnule doctor?

- Viață de câine! (râde) Am un program câi­nesc. De dimineața până seara, muncă, dragoste, muncă, dragoste. Important e să-ți și placă ceea ce faci.

- Aveți și dvs. animale?

- Asta e o întrebare pe care mi-o pune orice om care mă cunoaște. Cred că majo­ritatea ar fi deza­măgiți să n-ai. Eu am avut întotdeauna. Deși aproape că nu mi-am dorit. Unui animal trebuie să-i acorzi timp, iar eu am considerat întotdeauna că, din punct de vedere al solicitării emoționale, pa­cientul e prioritar. Câte unii mă întreabă "Aveți câine?" Așa, cu aroganță. "Cum? N-ai câine și îmi spui mie că ești medic veterinar?" Eu n-am câine, am sute de câini. Ai sau n-ai câine, e nerelevant. Da­că lucrezi ca mine 12 ore pe zi...

- ...aproape că, și dacă ai, n-ai!

- Nu, eu îl am, dar el nu mă are pe mine.

- Ce câine aveți?

- O cățelușă brac. Sunt un împătimit al bracului. Dar iubesc mult și metisul, maidanezul, cum e numit câinele nostru de stradă. Metișii care ajung aici sunt ab­solut senzaționali, lasă impresia că în­țeleg tot ce le spui. Când câinele stă sub acoperiș cu tine se umani­zează, pur și simplu. Înțelege tot ce se în­tâmplă și de ce se întâmplă.

- Există rase de câini mai empatice ca altele?

- Sunt câini cu care trebuie să comunici mai ferm și câini care pot fi accesați telepatic. E ca la oameni, unii sunt mai empatici, alții mai puțin. Există însă rase mai predispuse la agresivitate, asta da. Chiar azi am avut un pacient dintr-o rasă cu potențial violent, mali­nois, dar extrem de echilibrat. Sunt câini care ajung la cabinet agresivi și, după două, trei zile, se schimbă radical. Înțeleg că răul acela aparent, in­jecția sau ce e, e de fapt spre binele lor. Dacă pro­prie­tarul se poartă corect cu animalul, nu există mo­tive de izbucnire. Toți câi­nii sunt buni. Noi îi facem răi.

- Chiar așa?

- Comportamentul stăpânului e fun­damental. Comportamentul câinelui re­flec­tă aproape 100% com­por­tamentul proprietarului. Există, desigur, și excepții care țin de latura patologicului, în cazul unor afec­ți­uni. În țările oc­cidentale sunt, de altfel, foarte căutați psi­hologii de animale.

- Mă uimiți...

- Vorbesc serios. M-am întâlnit vara asta cu un vechi prieten stabilit în Canada, care din jurnalist ce era aici, în țară, a cedat marii lui pasiuni pentru câini și a ajuns groomer, toaletează câini, fiind foarte pa­sio­nat și de dresaj. Îmi povestea că în­soțește pro­prietarii de câini la psiholog. Partea de psi­ho­te­ra­pie (și psihiatrie în unele ca­zuri) costă mai mult decât intervențiile de medicină obiș­nu­ită, iar în ședințele res­pective se recomandă in­­clu­siv schim­barea com­por­tamentului tău, de stă­pân.

- Mă face să mă gândesc la educația copiilor.

- Nu e aproape nicio diferență. Un câine simte ime­diat când stăpânul știe să se poarte cu el, per­cepe ime­diat schimbarea de situație și stă cuminte, nu urlă. În dresajul corect se insistă mult pe com­por­tamentul tău față de câine. Acum avem și noi dre­sori, în adevăratul sens al cuvântului, care nu mai apli­că metode barbare și învechite. Am auzit aici, în țară, proprietari plângându-se că nu li se dă voie cu câinele în magazin sau în restaurant, ca în Occident. Dar ei nu știu că acei proprietari din Occident au fă­cut cursuri, că animalul lor nu se mișcă de sub sca­unul stă­pânului, până ce acesta nu și-a băut cafeaua, că nu uri­nează nici pe poartă, nici pe alte scaune. În Româ­nia, lucrurile astea încă nu sunt posibile.

- Ați vorbit mai mult de câini, să înțeleg că de pisici vă ocupați mai rar?

- Nuu, tratez și foarte multe pisici. Sunt oameni care au și câine, și pisică. Dar cel mai adesea, oa­me­nii se împart în câinari și pisicari. Câinarii, în genere, sunt niște oameni ușor egoiști. S-ar simți poate ușor jig­niți să audă chestia asta. Dar n-o zic eu, o zic psihologii și am constatat-o și pe pie­lea mea. Câinele răspunde la comenzi, când vrei să vină la tine, vine, la picior. Câi­­nele te ascultă. Dacă simți nevoia să co­manzi cuiva și n-ai cui prin preajmă, îți iei un câi­ne. (râde) În timp ce cu pisicile e cu totul altă mâncare de pește. Pisica n-o mângâi când vrei tu, o mângâi când vrea ea. Și are grijă să te facă s-o mângâi, vine, se freacă de tine, ți se bagă în suflet. Cert e că cei care cresc pisici sunt altfel de oa­meni. Pur și simplu, altfel. Cred că mai ma­leabili și mai sofisticați un pic. Până să-mi satisfac stagiul mi­litar, nu-mi plă­ceau pisicile. Se vede că mi-a calmat im­pulsurile auto­ri­tare. După ce am terminat armata, am constatat subit că au început să-mi placă. (râde)

- Tot atunci a început și pasiunea pentru medicina veterinară?

- Pasiunea pentru animale e cu mult mai veche, de pe la patru-cinci ani, când bunicul din partea tatălui mă ducea în Mărginimea Sibiului, unde erau primă­va­ra turme cu oi, și mieii proaspăt fătați abia se țineau pe picioare. Înnebuneam de bucurie să-i iau eu în bra­țe și să-i duc ciobanului, să-i pună pe cai, în desagă, să nu obo­sească. Au mai fost și vacanțele la bunicii din Făgăraș, într-o curte mare cu de toate: pisici, căței, găini, cobai, porumbei. Și profesoara mea de la Sibiu, din clasele V-VIII, o săsoaică ex­traor­dinară, care mi-a insuflat dragostea pentru știin­țele naturii. A fost real­mente o profesoară de excep­ție, care ne-a făcut nenu­mă­rate exemplificări și disecții. Și poate a fost și fap­tul că în copilărie n-am avut voie să țin acasă niciun animal, frustrare care a con­tribuit și ea mai târziu. Cert e că în clasa a VI-a, după ce am început biologia ani­ma­lă, am venit aca­să și i-am spus mamei: "Gata, m-am hotărât, mă fac veterinar". Iar mama, ingineră și pro­fesoară cu mult tact, a zis: "Bine, lasă, o să mai vezi tu și altele!" Dar așa a rămas!

- Și nicio clipă nu v-ați mai îndoit pe parcurs?

- Nu, deși a fost cât pe ce să fiu deturnat de la vi­sul meu. Înainte de revoluție, am dat la facultate la Timișoara și Cluj și nu am intrat, eram destul de frus­trat, și atunci mătușa mi-a zis: "Gândește-te un pic, ar fi bine să mergi pe medicină umană, ai dat greș de două ori, poate e un semn." Dar m-am încăpățânat, și până la urmă, în 1990, m-am înscris tot la me­di­cină veterinară, la București. A fost un drum foarte greu, am avut parte de niște profesori excepționali, cu o experiență uriașă, șase ani de școală, în care mi s-au întâmplat lucruri grozave. Am avut și norocul să ajung să lucrez în Sibiu, cu un medic veterinar care la vre­mea respectivă era cel mai bun medic din partea aia de țară. Un prieten bun m-a luat de mână și m-a dus cu forța: "Hai, trebuie să mergem să fa­cem prac­tică la doctorul Ciuceanu". Iacob Ciuceanu avea 76 de ani când l-am cunoscut. Ne-am dus și l-am întrebat dacă ne primește în practică. S-a uitat așa, la noi, era 12 la prânz, și a zis: "Da, vă primesc". Și noi am zis: "De când?" "De acum!" Și ne-am su­flecat mânecile și ne-am apucat. După exact două săptămâni, în care am avut destulă vreme să realizez că este șansa vieții mele, prietenul care m-a dus aco­lo a renunțat, a zis că nu i se pare cine știe ce. De atunci a început marea aven­tură a vieții mele. Pa­siunea mea veche din copi­lărie a prins aripi.

- Și cum ați împăcat facultatea la București cu practica la Sibiu?

- Toate vacanțele erau la Sibiu, în cabinet, din pri­ma până în ultima zi. După facultate, când eram pre­parator, le-am povestit studenților mei că nu am avut nicio vacanță în timpul facultății. Cred că pă­ream destul de exigent și de exagerat, dar în cazul meu era vorba, pur și simplu, de pasiune. După ce am cunoscut acest om, la jumătatea vacanței de după anul I, am renunțat la tot timpul meu liber. Era mult prea im­portant să fiu acolo, lângă el. Iacob Ciuceanu a lucrat toată viața, până cu trei luni înainte să moară, însumat, 64 de ani de medicină veterinară. Eu l-am cunoscut după 52 de ani de experiență, și eram cu totul im­pre­sionat de felul în care pune diagnostice și dă tra­tamente.

- S-a legat între dvs. acea relație ucenic-dis­ci­pol?

- Chiar mai mult de atât, a ajuns să mă îndră­gească foarte tare și eu l-am iubit foarte mult. Am lucrat împreună până la sfârșit. După ce am terminat facul­tatea, am rămas în București și, când avea ope­rații mai dificile, aștepta să vin eu și le făceam împreună. Le făceam de fapt eu, fiindcă dumnealui nu mai vedea așa bine, dar mergea împreună cu mine, ca un garant al actului chirurgical. Când ai un mentor atât de pu­ternic, se schimbă totul. Sunt zile când obosesc și-mi aduc cu rușine aminte că am doar 20 de ani de muncă, iar el a muncit 64. Înainte să moară, în 2002, a avut un in­farct și m-a chemat la Sibiu să ne încheiem soco­telile, să ne luăm rămas bun. Eu am început să plâng la telefon. Și mi-a zis: "Nu plânge, o să am grijă de tine de dincolo." A fost răvășitor, vorbele lui au venit cu o naturalețe incredibilă. De foarte multe ori, în tim­pul operațiilor, simt că e în spatele meu și mă susține.

- D-le doctor, cum e acolo, la masa de operație? Cât e emoție, cât e sânge rece?

- Empatia te slăbește, te vulnerabilizează. Eu sunt mai sensibil cu mult decât mi-aș dori. Când ești chi­rurg, trebuie să fii mai detașat. Operez de peste două decenii, dar n-am reușit să câștig detașarea asta.

- Poate e mai bine așa, măcar nu ajungeți cinic, ca mulți chirurgi umani...

- Nu-i acuz nici pe ei. Dacă ajungi să mori câte-un pic cu fiecare pacient, te autodistrugi. Actul chi­rur­­gi­cal e o trăire foarte intensă. Mulți oameni au impresia că dacă ești medic și ceri bani pe operații, tu asta faci, bani! Nici nu se gândesc la consumul emoțional uriaș pe care îl trăiești cu fiecare animăluț.

- Ultima operație mai complicată pe care ați realizat-o a fost și o premieră, una care v-a făcut faimos printre medicii veterinari. Ne povestiți puțin despre ea?

- E povestea lui Ulmar, un ciobănesc german adus de un coleg cardiolog, care a găsit, în urma unei eco­grafii, o tumoră pe atriul drept, la fel de mare cât atriul. O tumoră pe inimă! Mi-a spus că e pe pe­ri­card, foița care îmbracă inima. Când am deschis to­ra­cele, am constatat că nu e pe pericard, ci direct pe atriu. Da­că știam exact unde e, nici nu mă apucam de ope­rație. În situații din astea, ai câteva secunde să decizi: în­­chizi operația sau mergi înainte? Sunt câ­teva se­cun­de în care simți toată apăsarea așteptărilor pro­prie­tarului, căruia degeaba i-ai explicat de o sută de ori că riscurile sunt uriașe, el speră să-i salvezi prietenul.

- Și..?

- ...și mi-am luat curaj și am deschis pericardul. Mă uitam cu colegul meu la tumoră și nu știam de unde să o abordăm. Vezi o inimă care pulsează și o tumoră pe ea. O situație la care nu te aștepți. Am început să decupez tumora și, în timp ce decupam din ea, tumora s-a desprins de pe atriu și a început să țâșnească sângele din inimă. M-am trezit cu degetul în atriu, pe post de dop. Inima pulsa și eu trebuia să gândesc în nanosecunde. Nu vreți să știți cum e să simți că inima unei ființe vii e în mâinile tale. La propriu. Dacă ridicam degetul, se sfârșea totul.
Până la urmă, mi-a venit o idee și am pus o pensă sub tumoră, am suturat, în fine, nu vă dau chiar toate detaliile medicale. Cert e că operația s-a terminat cu bine. O consider o reușită personală absolută. A fost cea mai grea și riscantă operație din viața mea. Am avut de multe ori inima unui animal în mână, în 2010 am implantat chiar un stimulator cardiac, altă pre­mie­ră în România, dar a îndepărta o tumoră de pe atriu e cumplit. Abia a doua zi am realizat ce am fă­cut. O ne­bunie, dacă te raportezi la nivelul medi­cinii veterinare din România. În Canada, medicii nici nu se încumetă la așa operație. Riscul să moară animalul în timpul operației e uriaș și le e frică de malpraxis.

- Și Ulmar cum s-a recuperat?

- Ulmar și-a revenit frumos din operație. Ani­malele au un mare avantaj. Ele nu au conștiința bolii. Nu fac depresii. Luptă instinctiv până la ultima sufla­re. Din păcate, Ulmar a supraviețuit doar trei săptă­mâni. Avea o tumoră foarte agresivă, care me­tas­ta­zează rapid. Și, ca să potențăm efectul operației, am decis să-i facem chimioterapie. Însă la chi­mio­terapie n-a mai rezistat. Dacă aș putea da timpul înapoi, n-aș mai face chimioterapie, aș a­pe­la la medicina al­terna­tivă. A fost sfâ­șietor că l-am pier­dut. Era un câine ado­rabil, ne lega­se­răm foarte tare de el, eu și colegele mele. Din prima clipă când s-a trezit din ope­rație, a în­ceput să se lipească de noi. Nu se putea ține bine pe pi­cioare, dar nu voia să stea așezat, voia să stea doar cu noi. Și nici nu s-a culcat, până când una din cole­gele mele nu s-a lungit și ea lângă el, pe salteluță.

- La ce vă re­fe­riți când spuneți me­dicină alter­na­tivă pentru animale?

- La regim na­tu­ral. Există supli­men­te nenu­mărate, ca pen­tru oameni, sche­me cu antioxidanți, care func­ționează foar­te bine. Naturo­pa­tia s-a extins trep­tat și la animale. Azi există și acupunctori spe­cializați în ani­male, specialiști Reiki pentru câini.

- Spuneați că animalele n-au conștiința bolii. Dar fericite sau nefericite sunt?

- Cu siguranță. Fericirea lor vine din mai multe surse, începând cu mâncarea, apa, căldura, plim­ba­rea, dar nimic nu se compară cu dragostea, cu căl­du­ra uma­nă sau cu legătura cu celelalte animale. Că­țelușa surorii mele, tot un brac, o viață întreagă a vânat de du­pă gard pisica mamei mele, din curtea ve­cină. A făcut o leucemie urâtă și ultimele săptă­mâni din viață le-a petrecut la noi la cabinet, în curte, alături de alte animale. Era foarte slăbită, dar într-o dimineață am surprins-o înghesuind într-un colț una dintre pisici. Nu mi-era teamă că o să-i facă ceva, abia mai mergea, ci că o s-o zgârie pisica. După zece minute, nu mi-a venit să cred, le-am văzut frecându-se cap de cap. Un câine ca ăsta a aș­teptat o viață după gard să se împrie­te­neas­că cu un alt animal. O pisică! Să fi văzut apoi, erau ne­despărțiți, un câine care mai avea doar câteva zile de trăit, mergând în spatele unei pisici șchioape, s-o apere de ceilalți.

- Domnule doctor, au schimbat anima­lele și modul în care vă raportați la divini­tate? Cum e să știi că viața e de atâtea ori în mâinile tale?

- În momentele alea critice, tu crezi că gândești, dar de fapt nu mai gândești, e altceva, Altcineva lu­crează acolo, în locul tău. Am simțit asta de nenu­mă­rate ori în ope­rație. Cred foarte tare în Dum­ne­zeu. Sunt convins că întotdeauna îți măsoară cineva um­bra, că Cineva e acolo, în spatele tău. Animalele m-au fă­cut de multe ori să-l simt pe Dumnezeu foarte aproa­pe. Dar dacă ar trebui să aleg între om și animal, aș alege în­totdeauna omul.

- Și cu toate as­tea, nu v-ați dorit me­di­ci­na uma­nă!

- Nu cred că aș fi rezistat în medicina u­mană. Mă consum prea mult. Sunt prea em­pa­tic. Singurul meu scut e înfățișarea asta mai aspră, mai flegmatică, care mai maschează din timiditate. În meseria asta, sunt zeci de oameni care-ți pun în cârcă respon­sabilități, de parcă ai fi un mic dumnezeu, încearcă să te șanta­jeze emoțional. Și uneori, nu mai faci față.

- Credeți că oamenii ar putea învăța ceva de la animale?

- Da. Respectul. Ar trebui să ne respectăm cel puțin cum se respectă animalele între ele. Este o or­dine mult mai exactă în lumea lor, o ierarhie lim­pe­de. Dar aici deja deschidem altă discuție... La ani­ma­le nu există democrație. În biologie, în ge­neral, nu există democrație. E doar legea celui mai puternic.

Cabinetul Dr. Bercaru este situat în București, pe strada Frunzișului nr 9-11, tel 0722.31.96.25, 0747.22.77.77