Împăratul ciupercilor

- Ţăranii de pe Obcinele bucovinene cred că hribii sunt vii şi au puteri magice -

Apa mortului

A furat apă cu care fusese spălat un mort . Chiar de la căpătâiul sicriului, atunci când nu-l vedeau babele. A dus-o acasă într-o bărdacă de lemn, bine astupată, şi a lăsat-o la păstrare. După câteva zile, s-a dus să caute pe munţi un bordei părăsit, al unei bătrâne cu vădu­vie îndelungată. A urcat în podul şubred, întunecos, şi s-a uitat pe la colţuri. De-acolo a luat pânze de păianjeni. Mult păienjeniş, cu palmele goale. L-a băgat pe tot în apa mortului. Şi-n timp ce mes­teca, zicea un descântec. Apoi a despărţit apa în sticle curate şi le-a lăsat şapte zile la întuneric, în beznă, în loc ferit. Abia de-atunci a început "să facă". Câţiva consăteni l-au vă­zut: pleca la pădure, cu câteva ore înainte de-a porni ceilalţi cu­legători de ciuperci. Cu felina­rul, pe la patru dimineaţă. Şi împroşca apa mor­tului pe toate cărările. Oamenii mărturisesc: treceau pe lângă hrib şi nu-l ve­deau. Li se împăienjenea privirea, rătăceau potecile, în ziua când descântătorul îşi arunca apa pe drumul lor. Nu mai găseau locurile cu ciuperci. Îi pomeneai noap­tea prin codri, cu minţile rătăcite, fară să-şi dea seama ce li s-a-ntâmplat. Iar el se întorcea acasă până în amiază, cu rucsacurile pline. Povestea asta o ştiu toţi bătrânii culegă­tori de hribi din satul bucovinean Câr­libaba. Numele lui a fost Solo­mon. Şi-a ridicat casă, şi-a luat vite, ba a făcut şi nuntă la fată, numai din banii adunaţi de pe hribi.

Lumea hribarilor

Acum, spre sfârşitul lui august, e sezonul lor de vârf. Mulţimi de oameni împânzesc obcinele bucovi­nene. Hribul!... Acea binecunoscută ciupercă, pe care-o comandăm câteodată prin restaurante, c-un gust păduros, ce unora ne-aminteşte de copilărie... Hri­­bul ăsta naşte prin partea locului patimi şi chiar credinţe magice. O ciupercă rotunjoară, cu piciorul alb şi pălăria cafenie, bombată, camuflată sub muşchii pă­du­rilor. Un piticot grăsun şi viclean care, efectiv, "se ascunde" de oameni în tenebrele îndepărtate ale fă­getului. Zeci de localnici îl caută, zi de zi. Se scoală-n zori, pândindu-se unii pe alţii să afle pe ce poteci să o ia. Se bănuiesc, se pizmuiesc uneori, deşi, în viaţa de zi cu zi, se respectă. Căci toţi sunt oameni ai munţilor. Pornesc zeci de kilometri pe jos, în fiecare dimineaţă, în căutarea bureţilor, dar şi "de drag", fiindcă le plac muntele, pustietatea... Şi zic ei: "Ceva ne cheamă... Astăzi mă cheamă hribul, îl simt!" Când îl găsesc prin sihăstrii, adesea se pun în genunchi şi-şi cer iertare că l-au luat. E greu de înţeles, dar eu ştiu. Am cunoscut acea bucurie totală în anii copilăriei, când, împreună cu bunicul meu, Iacob, umblând după ciuperci prin pădure, găseam câte un hrib. Ştiu "che­marea" aceea care te face să mergi mai departe, şi tot mai departe, pierzându-te prin desişurile pădurii, ca să găseşti ciuperci. Iar hribul este regele lor. Aşa i se zice prin Bucovina: "Împăratul bureţilor". Cel mai gustos, cel mai hrănitor, cel mai rar. O deli­catesă pe mesele occidentalilor, care-l cumpără pe bani grei de la noi. Aici însă, în aceste obcini înde­părtate, "Boletus edulis", după numele lui latin, e mai mult decât un simplu aliment. E un mod de viaţă. Se zice despre el că are "fire" omenească, ba chiar şi memorie. Iar aceşti oameni ai munţilor care îl caută, care trăiesc din culegerea lui, compun o lume. Lumea "hribarilor", cu poteci şi legi doar de ei ştiute.

Sihastrul munţilor

Ora 4.30 dimineaţa, gara Câmpulung Moldo­ve­nesc. Un tren personal vechi se opreşte, scârţâind pre­lung, pe-o linie mărginaşă. Din el se lasă somno­roşi cinci bărbaţi, de la uşi dife­rite. Unul e foarte înalt, îm­brăcat în camuflaj, c-un băţ metalic în mână. Îşi arun­că rucsacul ver­de, uriaş, pe-un scaun al crâşmu­liţei din gară şi se aşează, privind spre culmile de piatră ale munţilor abia ieşiţi din beznă. "Bere?", îl în­treabă chelneriţa, iar el face semn că nu. Ni­ciodată nu bea alcool "înainte". Se pun şi cei­lalţi pe scaunele de-ală­turi. "În­cotro o iei azi, Gheor­ghiţă?", zice un blon­duţ cu chip de ru­tean, dar bărbatul cel înalt nu răspunde. Se uită la munţi şi zice, dus pe gânduri: "N-o fost ploaie bu­nă... Nu-mi pare că s-o făcut..." Plă­teşte o sticlă de apă şi se ridică, pregă­tindu-se de ple­care. Îmi dau seama că toţi aceşti bărbaţi se cunosc între ei, că se-ntâlnesc des în gara asta. Pleacă, dar în direcţii diferite, spre munţi. Unul o ia chiar peste liniile fe­rate, spre piscul din faţă. Por­nesc şi eu pe urma ciuperci­lor, dar în direcţie opusă, spre Vatra Dornei, unde auzisem că este un munte pe care "se fac" mereu şi unde trăiesc câţiva cău­tători din "cei vechi", care ştiu toate sem­nele pă­durii. Unul dintre ei este Nicolae Iurniuc, care la ora 11, când ne-am dat întâl­nire, cobo­râse deja din piscul Dran­cani, cu un rucsac plin de hribi. Aia e zona lui, un munte din Argestrul Dor­nelor, unde sunt multe vipere şi s-au întâm­plat unele lucruri stranii. Iurniuc e însă ciupercar de zeci de ani, ştie pă­durile astea ca-n palmă. Are poze ală­turi de vipere, ba şi prin­zându-le în palmă. În zonă exis­tă oa­meni care cresc vipere pen­tru veninul folositor la medicamente. "La cinci dimineaţă, era muntele plin", oftează, lăsându-şi povara lân­gă un izvor cu borcut, afun­dându-şi braţele vânoase în unda rece. "Am eu aicea nişte con­curenţi, hri­bari din ăştia cu experienţă. Restul sunt numai prădători, n-au niciun res­pect pentru hrib, pentru na­tură. E unu' Danic... Are omul ăla nişte ochi! Parcă simte şi ce gândeşti, când se uită la tine. Nu ştiu cum îi vede. Nicio­dată nu vine cu raniţa goală, chiar dacă noi nu găsim nimic. Sau Ma­ma Felicia... De la pa­tru dimi­nea­ţă pleacă, cu lanterna. Nu ştiu cum Dum­nezeu, când vin eu, ea e deja acolo. Şi parcă mă urmăreşte. Când găsesc ceva, imediat apare de după nişte târşuri. Se uită la mine. Micuţă, mereu c-o băscuţă roşie pe cap, zici că-i un spiriduş. Se uită la mine, râde şi mă salută. Îmi face aşa, cu mâna... Peste tot îi, Doamne iar­tă-mă. Prin toată pă­durea!... "
Îl cunosc pe Nicolae Iurniuc de mulţi ani. Bărbat uscăţiv şi asemenea unui sihastru tăcut, n-ai zice că îndată împlineşte 70 de ani. Aproape toate zilele şi le petrece prin păduri, ager la toate tainele ei. Îmi vorbeşte des­pre hrib aproape cu veneraţie, arătându-mi-l, explicân­du-mi cât este de frumos şi plin de mister. "E tare ciu­dat. Că nu-l vezi. Se ascunde, «îl alege» parcă pe omul ce trebuie să-l găsească. Merg patru-cinci pe că­rare şi, efectiv, nu-l văd, deşi-i sub ochii lor. Apoi vii tu şi-l iei. Şi te gân­deşti că-i imposibil ca ăilalţi să nu-l fi văzut, aşa mare, înalt... Nu ştiu cum se explică asta. Sau nu vezi nimic şi, când te-ntorci, deodată îţi apare o poiană plină. Ce bucurie!... Parcă şi hribul se bucură că l-ai găsit. Căci el are viaţă scurtă. Uita­ţi-vă, eu nici până acum n-am înţeles în cât timp creş­te un hrib. Întrebaţi pe oricare bureţar de-aici, că nu ştie să răspundă. E o taină asta. Unii zic că nu cresc treptat, ci «explo­dează», din şase-n şase ore. Alteori îl aştepţi să creas­că şi-o săptămână, chiar mai mult. Nu creşte decât puţin. Câteodată mă bag prin nişte prăpăstii adânci, prin locuri ştiute numai de mine - ni­mic! Iar când vin a doua zi, hribii sunt deja bătrâni şi expiraţi. Nu ştiu cum să zic, dar trebuie cumva să-l simţi, să-i simţi creşterea. Eu trăiesc singur, chiar aici, sub păduri. Uneori mă uit la munţi şi parcă ceva mă cheamă să ies din casă: «Hai, Nicule! Astăzi o să fie!...»".
În zona de munte a Bucovinei, mulţi oameni tră­iesc din hribi. Iurniuc nu îi dă însă la colectori, fiindcă îl intrigă profitul uriaş pe care-l obţin, vânzând italie­nilor sau nemţilor munca unor oameni ce scotocesc zeci de kilometri, zilnic, prin munţi, pentru câteva kilograme de mânătărci. Are el însă prieteni în Vatra Dornei, care îi plătesc sau îi dau alte lucruri la schimb, cât să poată trăi, puţin peste pensia lui mică de teh­nician geolog. Dar se mulţumeşte cu un minim de trai. Câştigul lui e pădurea. Liniştea ei, care l-a lecuit de toate patimile şi dorinţele deşarte care se zvârco­leau, altădată, în el. Dacă-l întrebi ce-şi doreşte cel mai mult de la viaţă, zice imediat, că doar o pereche de bocanci de munte nemţeşti, neapărat "marca Han­wag, mări­mea 42", care costă cam 500 de lei. Nu bani, nu mân­care sau lemne de foc. Bocanci! Cei vechi, care l-au ţinut, credincioşi, vreo 3-4 ani, s-au uzat. Şi el are ne­voie să meargă. "Dacă n-aş mai putea merge pe munte, cred că a doua zi aş muri", zice.

Vânjoasa Agafia

Mergem amândoi la Agafia Ursaca din Argestru, ce stă chiar sub Muntele Drancanilor, femeia de la care a învăţat o mulţime de secrete ale ciupercilor. Am mai scris despre ea. Vânjoasa Agafia, ce stăpâneşte zeci de hectare de pământ, muncind singură cât trei bărbaţi, în gospodăria ei îmbelşugată. O femeie avută, dar care n-ar putea trăi trei zile la rând fără să meargă în pădure. "Acuma, alaltăieri, am fost. Pe-aicea, pe sub Ouşoru, ştiu eu nişte locuri. Îi secetă, nu s-o facut mulţi, da-s albi, pietroşi, tare buni. Calitatea-ntâi! Eu de mică am fost numa'cu pădurile, cu singurătatea. De la opt-nouă ani mergeam singură peste obcini, 30 de kilometri, până sub Giumalău, acolo unde aveau părinţii sălaşele, animalele, fânu'. Acolo sus, la bor­dei, în Poiana Pânteni, mi-o fost a doua casă. Şi tot acolo urc şi azi, pe jos, la pământurile noas­tre. Să cosăsc, să fac fânu'... Sângură, da. Că dacă nu le fac eu, cine să le facă?..." Bărbatul i-a murit de doi ani, ea a rămas singură peste toate. "Fiţa" îi spun localnicii, venind adesea la ea pen­tru ierburi de leac, căci e re­nu­mită pentru harul de a le cule­ge şi folosi. Zeci şi zeci de buru­ieni ştie, unele din ele foarte rare, fiecare cu reţeta moştenită din bătrâni. Apoi bureţii... Beciul i-e plin de borcane cu hribi rotunjori şi micuţi, puşi la murat cu miga­lă. Hribarii o urmăresc câteodată, să-i afle ascunzişurile, căci nu pricep cum de mereu se întoarce cu câţiva hribi în desagă, în timp ce lumea nu găseşte nimic. "La hrib trebuie să mergi aşa... cu un respect", zice munteanca, tre­cân­du-şi palma peste chipul ars de vânt, îndreptându-şi şuviţele lungi de păr cenuşiu-blonziu, ca nişte fuioare de nisip, ce-i dez­miardă mereu fruntea."Nu să te duci cu lăcomie. Îl găseşti acolo unde-i pădure tânără, mai pe mărgini, cu mult bungeac, ole­cuţă de cetină... Tre' să ştii «să vezi» pădurea. Şi să mergi cu drag. Aşa simţi şi hribul, când ai sufletu' deschis şi ochii limpeziţi. Pe mine mereu m-o minunat nişte lucruri la buretele ăsta. Uite: găseam hribi micuţi, într-un bungeac. I-acope­ream cu muşchi, ca să-i ascund, să-i las să mai creas­că. Aşa se face când îs prea mici. Şi veneam după trii-patru zile, poate mai mult, să-i iau. Domnule, şi nu creşteau! Şi după o săptămână, tot mici îi găseam. Na, cum explici asta?! Cum alţii cresc aşa repede, de pe-o zi pe alta, şi alţii nu? Parc-ar avea aşa, un stres, că i-ai atins, că i-ai găsit. Zici că te ţin minte. Că mai bine să se usuce decât să crească şi să îi tai".
"Să ştii să vezi pădurea...". Vorbele astea îmi stă­ruie în minte şi o întreb pe Agafia cum se învaţă aşa ceva? "Pădurea o simţi, tre' să trăieşti odată cu dânsa", explică ea. "Mergi prin ea ca să trăieşti cli­pele celea de le-ai trăit în copilărie. Când erai uimit, încântat de toate, erai parcă una cu pădurea. Mergi să vezi cum s-o modificat, c-o crescut într-o parte şi-i mai mare, în altă parte s-o tăiet şi parcă ţi-i milă, îţi vine să plângi. Mergi şi te uiţi. Şi par­că mai trăieşti o dată viaţa ta, care-o fost... Acuma trii veri, o fost an tare bo­gat în hribi. Mergeam sus, la bor­dei, sub Giumalău. Eram cam pe la Obcina lu' Gigi Ursu. Din livezile noas­tre, un pic mai la vale, pe-un imaş, erau copaci mai tineri, aşa, de cinci-şapte metri. Stăteam aşa şi mă uitam la mo­lizi... Şi-am zis: «Măi, par­că-mi sea­mănă a ceva!...» Parcă am pre­simţit. Şi m-am dus şi-am dat nişte târşuri la o parte şi m-am băgat acolo. Era aşa, o poiană, un gol, nu mai mare de patru pe patru metri. Am rămas... mutăăă! Nicio­dată n-am au­zit pe careva să fi găsit aşa mulţi. Plin! Câte trei-patru laolaltă, cu pă­lăriile alea maronii-gălbui, frumoşi-fru­moşi, unu' lângă altu'. Nu ştiam ce să fac. Să-i ieu?... Nu mă săturam să-i văd, ce frumoşi îs! Nu mai ştiai unde să te-nvârţi. Am cărat cu sacii, cu lă­diţe de plastic, vreo zece-doişpe lădiţe într-o singură zi. O bu­curie! Şi-un soare fru­mos deasupra poia­nei... Am simţit. Am zis că parcă mă aş­teptau pe mine hribii ăia..."
Cam între 20 şi 60 de lei ofe­ră colec­torii pentru un kilogram de hribi, în funcţie de bogăţia sezonului şi calitatea lor. Chiar dacă preţurile pe care îi vând italienilor ajung şi la 80 de euro. Se poate trăi din asta, căci tot aduni vreo cinci chile pe zi, dar se poate şi mai mult. De pil­dă, Ştefan Alexandru Drăgan, un licean cuminte şi respectuos, olimpic la literatura română, adună vară de vară sute de ki­lograme, pentru a-şi ajuta ma­ma, cu care trăieşte singur, câte­va case mai la vale de Agafia Ursaca. Cu­­treieră toţi munţii, până departe, după afine, zme­ură, râş­covi, gălbiori, pe ca­re le predă zil­nic la centrele de co­lectare. Face un ban cinstit, dar îi şi plac pădurea, singură­ta­tea. Toate scrie­rile lui literare, care au uimit profesorii la concursuri, sunt numai des­pre codrii copilăriei.
Dorneanca Daniela Cocină este, şi ea, o împătimită a acestor munţi. Are 39 de ani. O intelectuală, cu situa­ţie financiară bună la Bucureşti. Cu toate astea, de multă vreme, câteva luni pe an, se întoarce la casa pă­rin­tească, împreună cu fiica ei, Sofia, deoarece consi­deră că e mult mai bine să o crească aici. Are planuri să se mute definitiv la Dorna. A abandonat firma de grafică IT, unde câştiga foarte mult, a lăsat Capitala pentru a veni aici să trudească la fân, la vite şi graj­duri. Să ridice gospodăria. Asta, doar pentru un singur motiv: fiindcă îi place. Pădurea, munca brută, ciu­percile... Deşi nu prea înţelege acest stil de viaţă, soţul ei, bucureştean, îi respectă "nebunia". Chiar dacă asta înseamnă să stea atât de mult timp despărţiţi. O iubeşte şi pricepe că ea nu poate trăi altfel. Că s-a căznit să reziste atâta timp în gălăgia oraşului, contrar firii ei. "Efectiv, nu pot trăi fără păduri", zice. "Nu trec nici trei-patru zile fără să urc în codrii copilăriei, îm­preună cu fata mea, Sofia". Zâmbeşte cu subîn­ţeles, când o întreb de hribi, nici ea nu se întoarce niciodată cu palmele goale. "Hehee, am eu locurile mele. Mă duc doar să-mi iau porţia, niciodată nu merg cu gândul de-a lua cu sacul. E mai degrabă plă­cerea de-a merge să-i cauţi, decât găsirea. Într-ade­văr, au dreptate oamenii ăştia: hribul te cheamă! Când te uiţi la păduri, simţi că sunt aproape, ştii sigur că o să-i găseşti. Am simţit şi eu asta, aproape că-i aud... Ca pe nişte vibraţii. Nu exagerez! Mereu m-am întrebat cum se explică acest «simţ al hribului» la oamenii de pe-aici. Că unii găsesc mult mai mult de­cât ceilalţi. Nu-i numai noroc sau tenacitate, adică să ieşi primul după ploaie, ca la un concurs. E ceva ce ei au... în sângele lor. Ceva ce se moşteneşte genetic, în neamurile astea de munteni. Ei ştiu să vadă pădu­rea. Tipul de arbori, ce culori sunt, cât bungeac, câtă cetină, cum arată pădurea din spate, lumina... Ames­tecul ăsta de vegetaţie, de culori, în care creşte ciu­perca. Foarte târziu mi-am dat seama: oamenii cu «simţul hribului» nici nu conştien­tizează că ei, de fapt, citesc locul. Au un anume simţ cu care detectează o falie a naturii. Varietatea, toate detaliile... Ştiu să vadă. Ăsta, cred, e un har. Fără îndoială. Să «ştii să vezi» e un har, pe care cei mai mulţi din oamenii de azi l-au pierdut. Mi-e des­tul de greu să explic. Fiindcă ştiu că doar ei, hribarii, ar putea să-nţe­leagă ce zic...".

***

În toată ţara, sunt sute de mii de cule­gători de ciuperci. Numai în două comu­ne de lângă Vatra Dornei există opt cen­tre, care în această perioadă a anului, co­lec­tează, zil­nic, peste 150 de kilograme de hribi. Sute de mii de tone sunt adunate anual numai din zona Dornelor. Dar pe oameni nu îi interesează doar banii. Exis­tă, cu sigu­ranţă, şi o bucurie a culesului de ciuperci, o febră a căutărilor prin pă­durile ne­sfârşite. O magie în care bucovi­ne­nii cred. Aproa­pe nimic nu poate fi mai atrăgător pentru ei, decât să se trezească dimineaţă în zori, să îşi pre­gătească trais­ta şi să pornească sin­guri, ki­lo­metri în­tregi, prin sihăstriile munţilor.
Oameni ai locului, pentru ţăranii de pe Obcinele bucovinene, culesul ciupercilor este şi o întoarcere în copilărie, în bucuria ameţitoare de altădată, într-o poveste pe care şi-o doresc fără de sfârşit.