Apa mortului
A furat apă cu care fusese spălat un mort . Chiar de la căpătâiul sicriului, atunci când nu-l vedeau babele. A dus-o acasă într-o bărdacă de lemn, bine astupată, și a lăsat-o la păstrare. După câteva zile, s-a dus să caute pe munți un bordei părăsit, al unei bătrâne cu văduvie îndelungată. A urcat în podul șubred, întunecos, și s-a uitat pe la colțuri. De-acolo a luat pânze de păianjeni. Mult păienjeniș, cu palmele goale. L-a băgat pe tot în apa mortului. Și-n timp ce mesteca, zicea un descântec. Apoi a despărțit apa în sticle curate și le-a lăsat șapte zile la întuneric, în beznă, în loc ferit. Abia de-atunci a început "să facă". Câțiva consăteni l-au văzut: pleca la pădure, cu câteva ore înainte de-a porni ceilalți culegători de ciuperci. Cu felinarul, pe la patru dimineață. Și împroșca apa mortului pe toate cărările. Oamenii mărturisesc: treceau pe lângă hrib și nu-l vedeau. Li se împăienjenea privirea, rătăceau potecile, în ziua când descântătorul își arunca apa pe drumul lor. Nu mai găseau locurile cu ciuperci. Îi pomeneai noaptea prin codri, cu mințile rătăcite, fară să-și dea seama ce li s-a-ntâmplat. Iar el se întorcea acasă până în amiază, cu rucsacurile pline. Povestea asta o știu toți bătrânii culegători de hribi din satul bucovinean Cârlibaba. Numele lui a fost Solomon. Și-a ridicat casă, și-a luat vite, ba a făcut și nuntă la fată, numai din banii adunați de pe hribi.
Lumea hribarilor
Acum, spre sfârșitul lui august, e sezonul lor de vârf. Mulțimi de oameni împânzesc obcinele bucovinene. Hribul!... Acea binecunoscută ciupercă, pe care-o comandăm câteodată prin restaurante, c-un gust păduros, ce unora ne-amintește de copilărie... Hribul ăsta naște prin partea locului patimi și chiar credințe magice. O ciupercă rotunjoară, cu piciorul alb și pălăria cafenie, bombată, camuflată sub mușchii pădurilor. Un piticot grăsun și viclean care, efectiv, "se ascunde" de oameni în tenebrele îndepărtate ale făgetului. Zeci de localnici îl caută, zi de zi. Se scoală-n zori, pândindu-se unii pe alții să afle pe ce poteci să o ia. Se bănuiesc, se pizmuiesc uneori, deși, în viața de zi cu zi, se respectă. Căci toți sunt oameni ai munților. Pornesc zeci de kilometri pe jos, în fiecare dimineață, în căutarea bureților, dar și "de drag", fiindcă le plac muntele, pustietatea... Și zic ei: "Ceva ne cheamă... Astăzi mă cheamă hribul, îl simt!" Când îl găsesc prin sihăstrii, adesea se pun în genunchi și-și cer iertare că l-au luat. E greu de înțeles, dar eu știu. Am cunoscut acea bucurie totală în anii copilăriei, când, împreună cu bunicul meu, Iacob, umblând după ciuperci prin pădure, găseam câte un hrib. Știu "chemarea" aceea care te face să mergi mai departe, și tot mai departe, pierzându-te prin desișurile pădurii, ca să găsești ciuperci. Iar hribul este regele lor. Așa i se zice prin Bucovina: "Împăratul bureților". Cel mai gustos, cel mai hrănitor, cel mai rar. O delicatesă pe mesele occidentalilor, care-l cumpără pe bani grei de la noi. Aici însă, în aceste obcini îndepărtate, "Boletus edulis", după numele lui latin, e mai mult decât un simplu aliment. E un mod de viață. Se zice despre el că are "fire" omenească, ba chiar și memorie. Iar acești oameni ai munților care îl caută, care trăiesc din culegerea lui, compun o lume. Lumea "hribarilor", cu poteci și legi doar de ei știute.
Sihastrul munților
Ora 4.30 dimineața, gara Câmpulung Moldovenesc. Un tren personal vechi se oprește, scârțâind prelung, pe-o linie mărginașă. Din el se lasă somnoroși cinci bărbați, de la uși diferite. Unul e foarte înalt, îmbrăcat în camuflaj, c-un băț metalic în mână. Își aruncă rucsacul verde, uriaș, pe-un scaun al crâșmuliței din gară și se așează, privind spre culmile de piatră ale munților abia ieșiți din beznă. "Bere?", îl întreabă chelnerița, iar el face semn că nu. Niciodată nu bea alcool "înainte". Se pun și ceilalți pe scaunele de-alături. "Încotro o iei azi, Gheorghiță?", zice un blonduț cu chip de rutean, dar bărbatul cel înalt nu răspunde. Se uită la munți și zice, dus pe gânduri: "N-o fost ploaie bună... Nu-mi pare că s-o făcut..." Plătește o sticlă de apă și se ridică, pregătindu-se de plecare. Îmi dau seama că toți acești bărbați se cunosc între ei, că se-ntâlnesc des în gara asta. Pleacă, dar în direcții diferite, spre munți. Unul o ia chiar peste liniile ferate, spre piscul din față. Pornesc și eu pe urma ciupercilor, dar în direcție opusă, spre Vatra Dornei, unde auzisem că este un munte pe care "se fac" mereu și unde trăiesc câțiva căutători din "cei vechi", care știu toate semnele pădurii. Unul dintre ei este Nicolae Iurniuc, care la ora 11, când ne-am dat întâlnire, coborâse deja din piscul Drancani, cu un rucsac plin de hribi. Aia e zona lui, un munte din Argestrul Dornelor, unde sunt multe vipere și s-au întâmplat unele lucruri stranii. Iurniuc e însă ciupercar de zeci de ani, știe pădurile astea ca-n palmă. Are poze alături de vipere, ba și prinzându-le în palmă. În zonă există oameni care cresc vipere pentru veninul folositor la medicamente. "La cinci dimineață, era muntele plin", oftează, lăsându-și povara lângă un izvor cu borcut, afundându-și brațele vânoase în unda rece. "Am eu aicea niște concurenți, hribari din ăștia cu experiență. Restul sunt numai prădători, n-au niciun respect pentru hrib, pentru natură. E unu' Danic... Are omul ăla niște ochi! Parcă simte și ce gândești, când se uită la tine. Nu știu cum îi vede. Niciodată nu vine cu ranița goală, chiar dacă noi nu găsim nimic. Sau Mama Felicia... De la patru dimineață pleacă, cu lanterna. Nu știu cum Dumnezeu, când vin eu, ea e deja acolo. Și parcă mă urmărește. Când găsesc ceva, imediat apare de după niște târșuri. Se uită la mine. Micuță, mereu c-o băscuță roșie pe cap, zici că-i un spiriduș. Se uită la mine, râde și mă salută. Îmi face așa, cu mâna... Peste tot îi, Doamne iartă-mă. Prin toată pădurea!... "
Îl cunosc pe Nicolae Iurniuc de mulți ani. Bărbat uscățiv și asemenea unui sihastru tăcut, n-ai zice că îndată împlinește 70 de ani. Aproape toate zilele și le petrece prin păduri, ager la toate tainele ei. Îmi vorbește despre hrib aproape cu venerație, arătându-mi-l, explicându-mi cât este de frumos și plin de mister. "E tare ciudat. Că nu-l vezi. Se ascunde, «îl alege» parcă pe omul ce trebuie să-l găsească. Merg patru-cinci pe cărare și, efectiv, nu-l văd, deși-i sub ochii lor. Apoi vii tu și-l iei. Și te gândești că-i imposibil ca ăilalți să nu-l fi văzut, așa mare, înalt... Nu știu cum se explică asta. Sau nu vezi nimic și, când te-ntorci, deodată îți apare o poiană plină. Ce bucurie!... Parcă și hribul se bucură că l-ai găsit. Căci el are viață scurtă. Uitați-vă, eu nici până acum n-am înțeles în cât timp crește un hrib. Întrebați pe oricare burețar de-aici, că nu știe să răspundă. E o taină asta. Unii zic că nu cresc treptat, ci «explodează», din șase-n șase ore. Alteori îl aștepți să crească și-o săptămână, chiar mai mult. Nu crește decât puțin. Câteodată mă bag prin niște prăpăstii adânci, prin locuri știute numai de mine - nimic! Iar când vin a doua zi, hribii sunt deja bătrâni și expirați. Nu știu cum să zic, dar trebuie cumva să-l simți, să-i simți creșterea. Eu trăiesc singur, chiar aici, sub păduri. Uneori mă uit la munți și parcă ceva mă cheamă să ies din casă: «Hai, Nicule! Astăzi o să fie!...»".
În zona de munte a Bucovinei, mulți oameni trăiesc din hribi. Iurniuc nu îi dă însă la colectori, fiindcă îl intrigă profitul uriaș pe care-l obțin, vânzând italienilor sau nemților munca unor oameni ce scotocesc zeci de kilometri, zilnic, prin munți, pentru câteva kilograme de mânătărci. Are el însă prieteni în Vatra Dornei, care îi plătesc sau îi dau alte lucruri la schimb, cât să poată trăi, puțin peste pensia lui mică de tehnician geolog. Dar se mulțumește cu un minim de trai. Câștigul lui e pădurea. Liniștea ei, care l-a lecuit de toate patimile și dorințele deșarte care se zvârcoleau, altădată, în el. Dacă-l întrebi ce-și dorește cel mai mult de la viață, zice imediat, că doar o pereche de bocanci de munte nemțești, neapărat "marca Hanwag, mărimea 42", care costă cam 500 de lei. Nu bani, nu mâncare sau lemne de foc. Bocanci! Cei vechi, care l-au ținut, credincioși, vreo 3-4 ani, s-au uzat. Și el are nevoie să meargă. "Dacă n-aș mai putea merge pe munte, cred că a doua zi aș muri", zice.
Vânjoasa Agafia
Mergem amândoi la Agafia Ursaca din Argestru, ce stă chiar sub Muntele Drancanilor, femeia de la care a învățat o mulțime de secrete ale ciupercilor. Am mai scris despre ea. Vânjoasa Agafia, ce stăpânește zeci de hectare de pământ, muncind singură cât trei bărbați, în gospodăria ei îmbelșugată. O femeie avută, dar care n-ar putea trăi trei zile la rând fără să meargă în pădure. "Acuma, alaltăieri, am fost. Pe-aicea, pe sub Oușoru, știu eu niște locuri. Îi secetă, nu s-o facut mulți, da-s albi, pietroși, tare buni. Calitatea-ntâi! Eu de mică am fost numa'cu pădurile, cu singurătatea. De la opt-nouă ani mergeam singură peste obcini, 30 de kilometri, până sub Giumalău, acolo unde aveau părinții sălașele, animalele, fânu'. Acolo sus, la bordei, în Poiana Pânteni, mi-o fost a doua casă. Și tot acolo urc și azi, pe jos, la pământurile noastre. Să cosăsc, să fac fânu'... Sângură, da. Că dacă nu le fac eu, cine să le facă?..." Bărbatul i-a murit de doi ani, ea a rămas singură peste toate. "Fița" îi spun localnicii, venind adesea la ea pentru ierburi de leac, căci e renumită pentru harul de a le culege și folosi. Zeci și zeci de buruieni știe, unele din ele foarte rare, fiecare cu rețeta moștenită din bătrâni. Apoi bureții... Beciul i-e plin de borcane cu hribi rotunjori și micuți, puși la murat cu migală. Hribarii o urmăresc câteodată, să-i afle ascunzișurile, căci nu pricep cum de mereu se întoarce cu câțiva hribi în desagă, în timp ce lumea nu găsește nimic. "La hrib trebuie să mergi așa... cu un respect", zice munteanca, trecându-și palma peste chipul ars de vânt, îndreptându-și șuvițele lungi de păr cenușiu-blonziu, ca niște fuioare de nisip, ce-i dezmiardă mereu fruntea."Nu să te duci cu lăcomie. Îl găsești acolo unde-i pădure tânără, mai pe mărgini, cu mult bungeac, olecuță de cetină... Tre' să știi «să vezi» pădurea. Și să mergi cu drag. Așa simți și hribul, când ai sufletu' deschis și ochii limpeziți. Pe mine mereu m-o minunat niște lucruri la buretele ăsta. Uite: găseam hribi micuți, într-un bungeac. I-acopeream cu mușchi, ca să-i ascund, să-i las să mai crească. Așa se face când îs prea mici. Și veneam după trii-patru zile, poate mai mult, să-i iau. Domnule, și nu creșteau! Și după o săptămână, tot mici îi găseam. Na, cum explici asta?! Cum alții cresc așa repede, de pe-o zi pe alta, și alții nu? Parc-ar avea așa, un stres, că i-ai atins, că i-ai găsit. Zici că te țin minte. Că mai bine să se usuce decât să crească și să îi tai".
"Să știi să vezi pădurea...". Vorbele astea îmi stăruie în minte și o întreb pe Agafia cum se învață așa ceva? "Pădurea o simți, tre' să trăiești odată cu dânsa", explică ea. "Mergi prin ea ca să trăiești clipele celea de le-ai trăit în copilărie. Când erai uimit, încântat de toate, erai parcă una cu pădurea. Mergi să vezi cum s-o modificat, c-o crescut într-o parte și-i mai mare, în altă parte s-o tăiet și parcă ți-i milă, îți vine să plângi. Mergi și te uiți. Și parcă mai trăiești o dată viața ta, care-o fost... Acuma trii veri, o fost an tare bogat în hribi. Mergeam sus, la bordei, sub Giumalău. Eram cam pe la Obcina lu' Gigi Ursu. Din livezile noastre, un pic mai la vale, pe-un imaș, erau copaci mai tineri, așa, de cinci-șapte metri. Stăteam așa și mă uitam la molizi... Și-am zis: «Măi, parcă-mi seamănă a ceva!...» Parcă am presimțit. Și m-am dus și-am dat niște târșuri la o parte și m-am băgat acolo. Era așa, o poiană, un gol, nu mai mare de patru pe patru metri. Am rămas... mutăăă! Niciodată n-am auzit pe careva să fi găsit așa mulți. Plin! Câte trei-patru laolaltă, cu pălăriile alea maronii-gălbui, frumoși-frumoși, unu' lângă altu'. Nu știam ce să fac. Să-i ieu?... Nu mă săturam să-i văd, ce frumoși îs! Nu mai știai unde să te-nvârți. Am cărat cu sacii, cu lădițe de plastic, vreo zece-doișpe lădițe într-o singură zi. O bucurie! Și-un soare frumos deasupra poianei... Am simțit. Am zis că parcă mă așteptau pe mine hribii ăia..."
Cam între 20 și 60 de lei oferă colectorii pentru un kilogram de hribi, în funcție de bogăția sezonului și calitatea lor. Chiar dacă prețurile pe care îi vând italienilor ajung și la 80 de euro. Se poate trăi din asta, căci tot aduni vreo cinci chile pe zi, dar se poate și mai mult. De pildă, Ștefan Alexandru Drăgan, un licean cuminte și respectuos, olimpic la literatura română, adună vară de vară sute de kilograme, pentru a-și ajuta mama, cu care trăiește singur, câteva case mai la vale de Agafia Ursaca. Cutreieră toți munții, până departe, după afine, zmeură, râșcovi, gălbiori, pe care le predă zilnic la centrele de colectare. Face un ban cinstit, dar îi și plac pădurea, singurătatea. Toate scrierile lui literare, care au uimit profesorii la concursuri, sunt numai despre codrii copilăriei.
Dorneanca Daniela Cocină este, și ea, o împătimită a acestor munți. Are 39 de ani. O intelectuală, cu situație financiară bună la București. Cu toate astea, de multă vreme, câteva luni pe an, se întoarce la casa părintească, împreună cu fiica ei, Sofia, deoarece consideră că e mult mai bine să o crească aici. Are planuri să se mute definitiv la Dorna. A abandonat firma de grafică IT, unde câștiga foarte mult, a lăsat Capitala pentru a veni aici să trudească la fân, la vite și grajduri. Să ridice gospodăria. Asta, doar pentru un singur motiv: fiindcă îi place. Pădurea, munca brută, ciupercile... Deși nu prea înțelege acest stil de viață, soțul ei, bucureștean, îi respectă "nebunia". Chiar dacă asta înseamnă să stea atât de mult timp despărțiți. O iubește și pricepe că ea nu poate trăi altfel. Că s-a căznit să reziste atâta timp în gălăgia orașului, contrar firii ei. "Efectiv, nu pot trăi fără păduri", zice. "Nu trec nici trei-patru zile fără să urc în codrii copilăriei, împreună cu fata mea, Sofia". Zâmbește cu subînțeles, când o întreb de hribi, nici ea nu se întoarce niciodată cu palmele goale. "Hehee, am eu locurile mele. Mă duc doar să-mi iau porția, niciodată nu merg cu gândul de-a lua cu sacul. E mai degrabă plăcerea de-a merge să-i cauți, decât găsirea. Într-adevăr, au dreptate oamenii ăștia: hribul te cheamă! Când te uiți la păduri, simți că sunt aproape, știi sigur că o să-i găsești. Am simțit și eu asta, aproape că-i aud... Ca pe niște vibrații. Nu exagerez! Mereu m-am întrebat cum se explică acest «simț al hribului» la oamenii de pe-aici. Că unii găsesc mult mai mult decât ceilalți. Nu-i numai noroc sau tenacitate, adică să ieși primul după ploaie, ca la un concurs. E ceva ce ei au... în sângele lor. Ceva ce se moștenește genetic, în neamurile astea de munteni. Ei știu să vadă pădurea. Tipul de arbori, ce culori sunt, cât bungeac, câtă cetină, cum arată pădurea din spate, lumina... Amestecul ăsta de vegetație, de culori, în care crește ciuperca. Foarte târziu mi-am dat seama: oamenii cu «simțul hribului» nici nu conștientizează că ei, de fapt, citesc locul. Au un anume simț cu care detectează o falie a naturii. Varietatea, toate detaliile... Știu să vadă. Ăsta, cred, e un har. Fără îndoială. Să «știi să vezi» e un har, pe care cei mai mulți din oamenii de azi l-au pierdut. Mi-e destul de greu să explic. Fiindcă știu că doar ei, hribarii, ar putea să-nțeleagă ce zic...".
***
În toată țara, sunt sute de mii de culegători de ciuperci. Numai în două comune de lângă Vatra Dornei există opt centre, care în această perioadă a anului, colectează, zilnic, peste 150 de kilograme de hribi. Sute de mii de tone sunt adunate anual numai din zona Dornelor. Dar pe oameni nu îi interesează doar banii. Există, cu siguranță, și o bucurie a culesului de ciuperci, o febră a căutărilor prin pădurile nesfârșite. O magie în care bucovinenii cred. Aproape nimic nu poate fi mai atrăgător pentru ei, decât să se trezească dimineață în zori, să își pregătească traista și să pornească singuri, kilometri întregi, prin sihăstriile munților.
Oameni ai locului, pentru țăranii de pe Obcinele bucovinene, culesul ciupercilor este și o întoarcere în copilărie, în bucuria amețitoare de altădată, într-o poveste pe care și-o doresc fără de sfârșit.