Doamna Maria Brâncoveanu

- Povestea uneia dintre cele mai puternice şi mai încercate femei din istoria românilor, Maria Brâncoveanu, soţia Sfântului Constantin Brâncoveanu şi mama sfinţilor mucenici Constantin, Ştefan, Radu şi Matei -

A dat cinci sfinţi neamului românesc

Şi-a pierdut, în numai jumătate de an, soţul şi cinci dintre copii! A fost părtaşă la umilinţele mazilirii familiei sale şi a trebuit să îndure, din închisoare, nu doar batjocura unor netrebnici chitiţi să pună mâna şi pe ultimul galben din averea Brâncovenilor, ci şi du­rerea pricinuită de moartea băie­ţilor săi şi a Domnului Constantin, martirizaţi la Istanbul, pentru că nu s-au lepădat de credinţa orto­do­xă. Peste noapte, din mare doam­nă a Valahiei, invidiată de toată Europa pentru bogăţia şi ra­finamentul ei, a ajuns întemniţată în Stambul, înglodată în datorii, prigonită, apoi, ani de zile, prin depărtările Caucazului. Ca şi so­ţu­lui ei, Constantin Brâncoveanu, turcii i-au luat totul, în afară doar de credinţă. Şi credinţa a ţinut-o în viaţă, credinţa a făcut-o să poarte prin veac, ca o adevărată mirono­siţă, memoria neamului ei, doar credinţa a ajutat-o să readucă în ţară şi să înmormânteze, pe as­cuns, moaştele Sfântului Constan­tin. Mamă eroină în ade­văratul sens al cu­vân­tului - i-a dăruit so­ţului ei 11 copii! O fe­meie educată şi nobilă, în rând cu cele mai ale­se împărătese ale Occi­dentului, ctitoriţă neo­bo­sită de biserici şi mânăstiri, confidentă de încredere a celor mai mari figuri ale orto­do­xiei din acea vreme. Un personaj unic prin tra­gedia vieţii sale şi prin puterea de a o înfrunta, un nume ce stă, pe ne­drept, uitat în istoria noastră. Doamna Ma­ria Brâncoveanu: fe­meia care a dat cinci sfinţi neamului românesc...

Aripa morţii

Se strecoară, ca fumul cădelniţei printre odoarele sfinte, prin uşa întredeschisă, în camera soţului ei, ma­rele domn Constantin Brâncoveanu. Se apropie cu paşi timizi de masa de scris şi îşi sprijină mâinile lungi, umbrite de doliu, de spătarul jilţului domnesc. Citeşte apoi mută, peste umărul iubitului ei soţ, rândurile aşter­nute pentru bunul lor prieten şi duhovnic, Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului. Din loc în loc, pe foaia zgrumţuroasă, punctele de final se lungesc în chip de lacrimi negre. Domnul se opinteşte la fiecare capăt de frază, pierdut în gânduri, ca şi cum fiecare rând ar fi o osândă în plus...
"Ce să spunem mai întâi şi ce să spunem mai pe urmă Fericirii Tale, din cele ale noastre, dacă nu lovi­tura nesuferită a soartei nedrepte şi nemăsurata jale şi deznădejde care pe neaşteptate ni s-a pricinuit? Cea dintâi născută a noastră fiică, Stanca, fiind să­nă­toasă şi zdravănă, până la 9 ale lunii, a venit la noi în ziua aceea a sărbătorii celor Patruzeci de Mucenici, apoi, plecând la locuinţa ei, nă­prasnic a prins-o în mijlocul nopţii frig şi fiori şi a apucat-o apoi o căldură preamare şi necon­tenită. Şi astfel, suferind până pe 15 ale acestei luni, după apusul soarelui, trecând jumătate de ceas al nopţii, şi-a dat sufletul în mâinile Dum­ne­zeului celui viu şi ne-a lăsat, fericita, nemân­gâiaţi şi foarte zguduiţi şi întristaţi, de nenumărate tulburări".
Domnul Constantin se ridică şi se învârte absent prin odaie. E nedormit de trei zile, iar ochii lui pătrun­zători sunt pierduţi acum în ceţu­rile lacrimilor. Doamna Maria îi ia locul pe jilţ: solul aşteaptă în can­celarie, scrisoarea trebuie trimisă grabnic la Ierusalim! Adaugă, cu slovă subţire: "Dum­nezeu ştie prin ce foc şi prin ce apă trece sufletul nostru, şi n-avem mângâiere, şi aceasta cu dreptate, căci nu e numai întâi-născuta noastră fiică, ci încă, pre­cum ştii şi Fericirea Ta, era cu­minte, milostivă, primitoare şi iu­bitoare de bine...". Iscăleşte, ală­turi de domn, îl cheamă pe secre­ta­rul cancelariei şi îi întinde răva­şul. În vorbele pline de har ale Pa­triarhului Hrisant şi-au găsit, de atâtea ori, nădejdea, de la el aş­teap­tă şi acum, amândoi, cuvinte de alinare... Maria îşi îmbrăţişează Domnul şi se retrage, ca în fiecare seară, în colţişorul ei de rugăciune, la candela ce pâlpâie neîncetat a spe­ranţă.

Icoana de la Hurezi

Rugându-se sub can­dela cea veche de ar­gint, Doamna Maria avea mereu în minte mi­nunatul tablou de la Mânăstirea Hurezi, care înfăţişa întreaga familie a Brâncovenilor. Seara, după ce le mulţumea Domnului Dumnezeu şi Sfintei Fecioare pentru mulţimea darurilor cu care o binecuvântaseră, înşira câte un gând bun, de pace şi sănătate, pentru fiecare dintre ai săi. La toţi se gândea, pentru toţi se ruga, rând pe rând, pe toţi şi-i imagina exact aşa, tineri şi senini, cum îi pictaseră meşterii de la Hurezi, înainte de sfinţirea mânăstirii pe care o ctitorise alături de Constantin Brâncoveanu. Se ocupase ea însăşi ca vestiţilor pictori să nu le lipsească nimic din cele trebuincioase, şi tot trecând pe la Hu­rezi, când Constantin era prins cu treabă, a văzut ta­bloul acesta prinzând culoare sub ochii ei.
Constantin Vodă avea pe-atunci 40 de ani. Era în floarea vârstei, drept şi evlavios, inspirând putere şi în­ţe­lepciune. În jurul lui sunt pictaţi toţi cei 11 copii pe care Dumnezeu li i-a dăruit. Unul mai frumos ca celă­lalt! Stanca cea milostivă, Maria cea răsfăţată, Elena cea cuminte, Bălaşa, cu chipul ei de împărăteasă bi­zan­tină, lângă ele, sfioasele Safta, Ancuţa şi Smaranda, fetiţele mamei, apoi cei patru băieţi, Constantin, întâiul născut, cel ce urma să moştenească tronul, sfătoşii Şte­fan şi Radu, care călcau deja, ca nişte discipoli de nă­dejde, pe urmele profesorului lor, Mitropolitul Antim Ivireanu, apoi mezinul Matei, soarele ochilor ei, care era de-o şchioapă, în tablou, şi care crescuse şi el, între timp, bărbat în toată firea... Cât de tineri şi fericiţi erau pe atunci! Palatul era tot un chiot de bucurie, fetele cele mari se măritaseră cum nu se poate mai bine, mo­şiile mergeau strună, iar Domnul Constantin reuşise să pună ţara pe drumul cel bun. Ce-şi putea dori mai mult o Doamnă şi o mamă? Toată bucuria şi toată împlinirea şi le-a pus în râvna cu care l-a ajutat pe Vodă Brânco­veanu să ducă la bun sfârşit ctitoria de la Hurezi, ctito­ria lui de suflet, prima mânăstire pe care o zidise după ce ajunsese pe tronul Ţării Româneşti... Se gândea şi acum, cu drag, la anii aceia de început de domnie, la vremea când fusese sfinţită Mânăstirea Hurezi şi la portretul acela de familie atât de drag inimii ei, din care, iată, din unsprezece copii frumoşi şi sănătoşi, mai rămăseseră nouă. Maria murise de tânără, "într-o străi­nătate", cum spune cronicarul, la Istanbul, "care vesti­re rumpere de inimă părinţilor au fost". Acum Stanca se duse şi ea, ca din senin, în lumea drepţilor... "Mulţă­mesc şi mă închin voinţei Tale sfinte şi mă rog de mila ta nesfârşită, Doamne, să le odihneşti pe ele în sânu­rile lui Avraam, Isaac şi Iacov, iar pe noi să ne mângâi în ce chip Tu ştii...", îşi încheie rugăciunea Doamna Maria.

Sărbători amânate

Anul Domnului 1714 trebuia să fie an de mare bu­curie pentru brâncoveni. Îndată ce trecea Postul Sfin­telor Paşti, începeau la palat pregăteli de nun­tă. Vodă Brâncoveanu obţinuse de la Sultan aprobarea pentru ca fiul său Radu, al treilea născut dintre băieţi, să-şi ia soţie din os dom­nesc, pe preafru­moasa Maria, fiica lui Antioh Cantemir, fos­tul domn al Moldovei şi fratele cel mare al ilustrului Dimitrie Can­temir. Urma să fie o nuntă ca în poveşti, mai ceva decât cele ale celorlalţi copii Brânco­veni, despre al căror fast se dusese vestea în patru zări. Apoi, nu bine ce se termina nun­ta, venea marele praz­nic de Sfânta Ma­ria Mare! Pe 15 august era ziua ei onomastică, dar, încă pe atât, ziua de naştere a Domnului Constantin, care avea să împlinească vârsta de 60 de ani. Darnic cu prietenii şi cu colabo­ratorii săi din ţară şi din străinătate, Brân­co­veanu Voievod se pre­­gătise cum se cu­vine şi pentru acest eve­ni­ment. Urma să che­me la palat amba­sa­dori din toate imperiile, din ţările dimprejur şi din depărtări, oameni de stat şi artişti, înalte feţe bisericeşti şi boiereşti, întreaga elită de care se înconjurase în lun­ga-i domnie de un sfert de veac. Bătuse chiar monedă jubiliară de aur cu chipul său, pe care să o ofere, drept amintire, aleşilor săi oaspeţi! În spatele celor 25 de ani de domnie şi a celor 60 de ani de viaţă era multă împlinire, dar şi multă trudă. Numai Dumnezeu ştie cât s-a zbătut Constantin să-şi ţină ţărişoara departe de foc şi de sabie, departe de interesele meschine ale boierilor din ţară şi ale hulpavelor paşe din jur, invi­dioase pe succesul celui pe care îl porecliseră "Prinţul Aurului". Ca una care îi fusese mereu alături la greu, încă de pe vremea când era doar un tânăr dregător, Doamna Maria abia aştepta să împartă cu Constantin al ei acest an al bucuriei, care avea să fie, cu voia Celui de Sus, 1714... Dar anul începuse cu o mare nenoro­cire. Maria a stat trei zile şi trei nopţi la căpătâiul Saftei, a plătit cei mai buni doftori să o caute şi să o îngrijească, toate bisericile au înălţat rugi pentru însă­nătoşirea ei, de la mitropolit până la ultimul preot de ţară. Dar Săftica era tot mai rău. Căzuse în delir şi, înainte chiar de a închide ochii, o înnegurase rău pe Doamna Maria: ţipa cu toată puterea pe care o mai avea în ea şi se zbătea amarnic, căci avea vedenii cu tatăl său, Domnul Con­stantin, pe care îl vedea înlăn­ţuit, pri­zonier la turci. Maria uitase cu totul de vedenia asta, zguduită de moartea fetei, apoi, prinsă cu pre­gă­tirile de înmor­mân­tare. Dar acum, întinsă pe pat, după rugăciu­nea de seară, nu-şi mai putea lua gândul de la delirul copilei, înainte de a muri... Să-i spună de vedenia Saf­tei lui Constantin? Nu l-ar cutre­mu­ra, oare, şi mai tare, pe bietul Domn?

Drumul Golgotei

Nu trece decât o săptămână, că ve­de­nia Saftei de pe patul de moar­te se îm­plineşte... În locul obişnui­telor da­ruri de binecuvântare a ma­rii nunţi de la Bucureşti, Înalta Poartă îi trimite lui Brâncoveanu ba­tista neagră a mazilirii. O aduce chiar Mustafa-aga, unul dintre prie­tenii domnitorului, pe care acesta îl întâmpină cu zâmbetul pe buze, în sala tronului. "Nu am veşti bune, am veşti rele", îi spune Mustafa-aga, apoi îl îm­pinge pe Domn, când, năucit de lovi­tura primită, acesta dă să se aşeze pe tron. "Nu ai înţeles? Locul tău nu mai e pe tron!", se răsteşte, înainte de a-l în­chide în sala de audienţă. Declarată haină, adică rebelă, alături de soţ şi de toată familia, Doamna Maria primeşte ordin să se pregătească de drum lung, căci a doua zi, sub pază otomană, ur­mau să pornească, tot neamul Brân­co­venilor, pe lungul drum al Stambulu­lui...
Prăpăd mare cuprinde palatul în noaptea aceea de 25 martie 1714! Tri­mişii sultanului sigilează vistie­ria dom­nească şi încep să încarce în convoaie lungi, de căruţe, toate bu­nu­rile de va­loare ale familiei Brân­coveanu, claie peste grămadă, bijuterii şi bani, mo­bi­lier din lemn de soi şi tacâmuri de aur şi de argint, obiecte de ornament şi ca­douri de suflet, carpete, co­voare şi haine cu fireturi scumpe - nimic din ce fură ochiul turcilor nu mai rămâne în palat. Poate doar mici bijuterii şutite de oamenii imbrohorului otoman şi de apropiaţii Cantacuzinilor, care sunt instalaţi pe tron, când încă Brâncovenii nici nu plecaseră spre Constan­tinopol. Ca prin minune, doar candela Mariei rămâne neatinsă în palatul domnesc... Şi visul tabloului de la Mânăstirea Hurezi, strivit acum ca de fulger. Era în Vinerea Mare când au pornit la drum, pe o vreme câi­noasă. Frigul muşca, făcându-şi loc şi în suflet. Doliul cel greu al Saftei se întinsese, precum coviltirele că­ruţelor, peste întreg neamul Brâncovenilor...
Trei săptămâni a ţinut drumul până la Istanbul. Când au intrat, înconjuraţi de soldaţi din toate părţile, pe porţile Constantinopolului, Doamna Maria şi Con­stantin erau, deja, pregătiţi pentru orice. Domnul s-a uitat pentru ultima oară în ochii ei mari. "Facă-se voia Lui!", i-a spus, apoi amândoi şi-au făcut o cruce mare, evlavioasă.

Dragoste de la prima până la ultima vedere

Pe Vodă l-au înlănţuit de cum au pus piciorul în Istanbul. Nici vorbă să-l lase să stea împreună cu ai lui, sub pază, la unul dintre palate­le pe care le aveau chiar acolo, în capitala Imperiului. Au smuls de pe ei hainele scumpe, le-au luat tot ce aveau podoabă de preţ, afară de inelele de logodnă, le-au dat nişte zdren­ţe, arun­cân­du-i, apoi, în întunecimile tem­niţei.
Luni întregi a petrecut Doamna Maria departe de soţul şi de băieţii săi, muncită de spaime negre, fără să poată afla nimic despre ei. Se ruga neîntrerupt Sfintei Maria să curme cumplita suferinţă a familiei şi să le întindă o mână de ajutor. Se apropia sărbă­toarea Adormirii Maicii Domnului, ziua de naştere a dom­nului Constantin şi, totodată, ziua numelui ei, şi lacrimile se ames­te­cau cu nădejdea. Imagini vechi, din tinereţea ei luminoasă, i se nă­zăreau înainte, întâlnirea cu Con­stantin, dragul ei Constan­tin, tână­rul şi ambiţiosul dregător, frumos, învăţat, priceput în ale trebilor ţă­rii, cu moşii întinse peste toată Ţara Valahiei. Nu era fată de viţă aleasă care să nu-i facă ochi dulci chipe­şului Constantin Brân­co­vea­nu, însă mătuşa Elina, buna şi lu­mi­nata Doam­nă a lui Şerban Cantacu­zino, ştia mai bine ce-i tre­buia ne­potului ei! De multă vre­me o re­mar­case pe fru­moasa Ma­ria din Popeşti, des­cen­dentă, şi ea, din os boieresc, cres­­cută de copilă pe la palatele dom­neşti. Mai mică cu zece ani de­cât Constantin, Maria era cea mai potrivită soţie. Sigură de alegerea ei, Elina i-a povesit viito­rului dre­gător despre calităţile fetei, i-a picu­rat în suflet febra ne­răb­dării de a o cunoaşte, şi tot ea a găsit şi pri­lejul de a-i pune pe tineri faţă în faţă. A fost dra­goste de la prima şi până la ultima vedere. Ma­ria era altfel decât toate celelalte domniţe ademenite de bo­găţia şi de rangu­rile sale. Era fru­moa­să, fără să fie provocatoare, era mi­lostivă fără prefăcă­torii, era din cale afară de deş­teaptă, fără a încer­ca să impresioneze prin asta. Îl ghi­cea la fiecare pas, erau pe un gând şi pe un suflet, cerurile se deschi­deau a pri­măvară când îi deschidea poarta conacului din Po­peşti... În­genuncheată, cu ini­ma sufocată de frică, cu lacrimile şiroind pe obraz, Doamna Maria nu-şi poa­te alunga amin­tirile lumi­noase. Dragos­tea aceea bi­necuvân­tată de Dumne­zeu cu unspre­zece minuni de prunci, anii aceia de iubire a tine­reţii, legă­mân­tul credinţei, pe care nu l-au călcat ni­cio­dată îi a­prind o lumină mică în su­flet şi un zâm­bet fugar pe obraz. Îi mul­ţu­meşte, în gând, Mai­cii Domnu­lui, că a primit-o în grădina inimii ei.
Chiar de Sfântă Mărie, o hărmălaie mare, neobiş­nuită, cuprinsese Istan­bu­lul, în pli­nă amiază de duminică, la vre­mea când doar pescă­ruşii îşi tân­gu­iau dorurile pe la gea­mul strâmt al celulei din închisoarea de femei de pe malul Bosforului, unde zăcea Maria. Un vuiet pre­ves­titor de rău şi aducător de moarte. Vestea decapitării lui Con­stantin dimpreună cu fiii lor a lovit-o şi pe ea precum securea gâdelui. Speranţele îi fuseseră în zadar. S-a lăsat în genunchi şi nu s-a mai ridicat de acolo, che­mând moartea în ajutor. Iar când s-a ridicat, a făcut-o c-un singur gând: să sal­veze trupurile dragilor ei muce­nici, să fie scoase din apa Mării Marmara şi îngro­pate, după legea creştină, pe Insula Halki, la una dintre mânăstirile ortodoxe, pe care ea şi Domnul Constantin le sprijiniseră nu o dată cu bani, în lunga lor domnie. Exilată în Caucaz, de cealaltă parte a Mării Negre, doamna Maria n-a irosit nicio clipă, luptând pentru re­pu­nerea în drepturi a memoriei martirilor Brâncoveni.
Le-a scris tuturor apropiaţilor ei, a reluat legătura cu întâi-stătătorii bisericii apusene şi, în numai doi ani, a primit acceptul de a se reîntoarce în ţară. A aşteptat-o în port chiar noul Domn, Ioan Mavro­cordat, dar mai ales poporul a pri­mit-o ca pe o adevărată Doamnă, ca pe o eroină şi ca pe o mamă de sfinţi. Duminicile, la sluj­be, femeile veneau să i se închine, să-i sărute mâi­ni­le şi să-i atingă chipul brăzdat de lacrimile nopţilor de rugă. O sfântă în viaţă, asta a fost Maria pentru tot românul, după revenirea ei din surghiun.
Dar adevărata ei misiune nu era, încă, dusă la înde­pli­nire... Patru ani se luptă Maria, în mare taină, cu aju­torul unor prieteni apropiaţi, ca să readucă în ţară ose­min­tele Domnului său. Marii patriarhi de la Istan­bul şi Ieru­sa­lim o încredinţaseră că, într-o bună zi, Dom­nul Constantin şi fiii săi vor fi veneraţi ca sfinţi de că­tre ortodoxie, iar acele oseminte pângărite de oto­mani şi pescuite pe ascuns de nişte bieţi pescari greci vor de­veni sfinte moaşte. Să fi aflat Sultanul Ahmet şi spio­nii săi de pla­nurile Mariei, urgia ar fi potopit din nou peste neamul Brâncovenilor! Dar niciun efort şi niciun risc nu erau prea mari pentru ca memoria Dom­nului Brâncoveanu şi a fiilor ei să rămână vii. Maria reu­şeşte să repatrieze osemintele Domnului Constantin în iulie 1720 şi le în­groapă, în secret, sub o lespede sim­­plă, înBiserica "Sfântul Gheorghe cel Nou", ctito­ria brâncovenească din centrul Bucureştilor. Pune dea­su­pra candela ei veche, pe care însemnează, discret, nu­mele marelui domnitor, astfel ca, peste ani, românii să ştie unde se găsesc moaştele şi să se poată închina la ele.

*

Zece ani a mai trăit Maria după repatrierea moaş­telor Sfinţilor Brâncoveni. Zece ani în care, zi de zi, la ceas de seară, pe o uşă lăturalnică, o bătrânică în haine cernite, cu chipul ascuns sub năframe bogate, se strecura, ca fumul cădelniţei printre odoarele sfin­te, şi se aşeza în genunchi sub candela de deasupra unui mormânt fără nume. 10 ani de rugi lungi, pentru toţi cei dragi din acel minunat tablou de tinereţe de la Hurezi...