Pr. VASILE URECHE - Valea Mare, jud. Bistriţa-Năsăud - "A fost un gând de la Dumnezeu să mă implic în viaţa tinerilor"

Preoţii satelor româneşti

- Biserica din Valea Mare, sat dependent de comuna Şanţ, aflată la capătul ţinutului Năsăudului, este relativ nouă. Are 22 de ani. Niciodată, pe aceste meleaguri, nu a existat vreo alta. E primul loc de închinăciune al ţăranilor ortodocşi de la poalele Munţilor Suhard. De aceea, când a fost să fie ridicată, au pus umărul, cu bucurie, toate cele peste 100 de familii din sat. Au ştiut că dacă aştern loc bun bisericii, mai apoi ea le va creşte şi-n suflet, sporindu-le bucuria şi domolind durerile, când viaţa va fi să-i încerce cu greul ei -

Un vis împlinit: preoţia

Sunt doar şapte ani de când părintele Vasile Ure­che slujeşte aici. Totuşi, i se pare că o face de-o viaţă. Pentru că nu şi-a dorit, nicio­dată, să devină alt­ceva decât este: preot, adică slu­jitor al lui Dumnezeu.

- Părinte, ce înseamnă să fii preot tânăr, într-o parohie nu foarte mare şi oarecum izolată?

- A fost visul meu şi dorinţa mea dintotdeauna să ajung preot, nu mi-am dorit niciodată să devin alt­ceva. Aşa am crescut. Părinţii, buni­cii, au fost oameni de-o cre­dinţă de­săvârşită, pe care au trans­mis-o şi în familie. Şi bunul Dumnezeu mi-a împlinit acest vis îndrăzneţ de a-L sluji. În pa­rohia Valea Mare, sunt peste o sută de familii care au nevoie de cineva care să le deschidă dru­mul spre Dum­nezeu în biserică, să se unească ascul­tând evan­ghelia, să aibă cer­titu­dinea unei comunităţi creş­tine puternice.

Darul liniştii sufleteşti

- Oare credinţa e mai puter­nică în zonele acestea izolate, aflate mai departe de curgerea veacului?

- Cred că nu există lucru mai important decât cre­dinţa, indiferent de spaţiu, de timp sau de loc. E sin­gurul mijloc ce te apropie de Dumnezeu, de suprem, singurul fel de a-ţi afla adevărata linişte sufletească şi bucuria. Astăzi, noi trăim vremuri zbuciumate şi grele, pline de nesiguranţe şi ameninţări. Or, credinţa este singurul mijloc ce-l face pe om să uite tot ce în­seamnă greu, supărare, depărtare. Credinţa e singurul mijloc ce-l ţine pe om în linişte, în aceste vremuri tu­mul­tuoase. Este foarte greu, şi ispitele sunt pe măsu­ră. Şi diavolul foloseşte mijloacele acestea moderne pen­tru a-l ispiti pe om, a-l îndepărta de linişte. Or, noi de asta avem nevoie, de linişte. Şi asta n-o putem afla decât într-o credinţă puternică, însoţită de rugăciune. Peste bucuria firească, dar trecătoare a vieţii, cu care suntem toţi dăruiţi de la naştere, trebuie să punem bu­curia cerească, bucuria rugăciunii profunde, de care să nu ne despărţim nicio zi. Fără credinţă, fără rugă­ciune şi fapte bune, nu te poţi apropia de Dumnezeu şi nu poţi simţi liniştea.

- Dincolo de zidurile bisericii, cum se manifestă credinţa în viaţa de zi cu zi? Sunteţi ultimul sat de pe Someş, la graniţa dintre Munţii Rodnei şi Munţii Su­hard. Să fii la capătul lumii te face mai credin­cios?

- De când cu televizorul şi internetul, capătul lu­mii a dispărut. Cu excepţia unor bătrâni, restul oame­nilor trăiesc toţi la "centru", atunci când vor. Binele şi răul ajung, deopotrivă, şi-aici. Iar în privinţa asta, cei mai vulnerabili sunt tinerii, cei mai interesaţi să se pună la curent cu ce-i nou. De asta, imediat după nu­mirea mea ca preot în sat, mi-am propus să mă apropii de ei. Eu am lucrat şi în învăţământ, le ştiam încă din şcoală problemele. Cred că acesta a fost un gând de la Dumnezeu, când am intrat în pa­rohia Valea Mare, să mă implic, ca preot, în viaţa tinerilor. Am considerat extrem de important să-i adu­cem la biserică, nu numai ca să-şi găsească echilibrul, să scape de sub influenţele negative, dar însăşi pre­zenţa lor în biserică e importantă, pentru că for­mează viitorul ei. Şi părinţii ne-au ajutat foarte mult, au fost foarte deschişi spre a le transmite copiilor da­rul bise­ricii, al rugăciunii, precum şi al implicării lor în faceri de bine cu caracter social.

Masa bucuriei

- Participă concret la acti­vi­tăţile filantropice? E greu de ima­ginat ca un tânăr să se lase de socializările de pe internet, pen­tru a crăpa lemne unui bă­trân bolnav...

- Şi totuşi, fac asta! Sunt an­grenat în numeroase activităţi cu tinerii, facem colecte în bani, în alimente, pentru bătrâni, bolnavi, iar ei se implică foarte mult. Am început programul acesta din 2011. Nu-s foarte mulţi partici­panţi, dar lucrurile îs foarte înche­gate. În ultimul timp, am extins activităţile şi în parohia-mamă de la Şanţ, şi nu numai în domeniul filantropic. Sunt 40-50 de tineri din toată comuna, cu care ne întâlnim în fiecare sâm­bătă, facem cateheză, avem discuţii pe teme religioa­se, pe înţelesul lor. Avem legături cu parohiile înve­cinate, avem întâlniri cu ei, drumeţii... Tinerii au prins mare drag faţă de lucrurile astea. Au mare prezenţă în biserică, au înţeles ce înseamnă taina spovedaniei, discutăm despre ea. Le-am creat liber­tatea de a veni ei cu întrebări, i-am învăţat să scrie întrebările pe bileţele, fără nume, să discutăm deschis, fără jenă. Tinerii trebuie să aibă deschiderea să afle, să pună întrebări, chiar dacă uneori par stânjenitoare pentru preot, să aibă des­chiderea asta frumoasă. Consider că mi-a dat Dumne­zeu darul acesta de a mă apropia de copii, s-a năs­cut cola­borarea asta foarte faină, de care tare avem nevoie. Prea Sfinţitul An­drei An­dreicuţ, mitropolitul nostru din Cluj, e foarte deschis la activită­ţile aces­tea, ne îndeamnă să ne apropiem de ti­neri, să avem programe împreună cu ei.

- Credeţi că poate biserica să um­ple golul lăsat de indiferenţa ori ne­ştiinţa părinţilor de a-şi mai educa co­piii, în condiţiile vremurilor de azi?

- Într-adevăr, în vremurile astea secu­larizate, se simte înstrăinarea pă­rin­ţilor de biserică, bătrânii se duc şi, odată cu ei, şi învăţarea semnului crucii şi a pri­melor rugăciuni şoptite în faţa icoanei. De asta cade în sarcina noastră să-i apro­piem pe tineri de credinţă şi de biserică, în mod firesc, cu drag, fără caznă, să-i atragem spre Dumnezeu. Nu e întâmplătoare vorba cu cei şapte ani de-acasă. Dacă mama şi tata nu le transmit ce trebuie pruncilor, e foarte greu ca mai târziu ei să înţeleagă ceva şi se pierd de biserică. Aici e criza. De asta spun că menirea noastră, ca preoţi, este să-i câş­tigăm şi să-i întoarcem cu faţa spre Dumnezeu. Am avut recent hramul bisericii din Şanţ, l-am sărbătorit pentru prima dată, şi aşa de frumos s-au implicat tinerii, s-au străduit să se simtă utili. Apoi am făcut o masă a bucuriei, şi tot ceea ce a rămas am dus în sat, celor ce n-au putut veni. Am trăit o satisfacţie deosebită. Îmi amintesc întruna ce fain o fost! Avem noroc şi cu primarul comunei, care ne sprijină acţiunile. Tot ce am făcut atunci, tot ce facem e cu sprijinul credincioşilor şi al primăriei. N-am fi putut face nimic fără ajutorul domnului primar Ioan Szabo. Chiar dacă dumnealui e de altă apartenenţă religioasă, suntem în colaborare foarte bună, e foarte deschis, ne susţine foarte mult.

Cu drag, despre orele de religie

- Spuneaţi că aţi lucrat o vreme în învăţământ. V-aş întreba cât este de importantă ora de religie în şcoli?

- Nespus de importantă, nici nu am cuvinte să spun! Am o suferinţă reală legată de tema scoaterii orei de religie din şcoli. Nici nu vă puteţi imagina câtă dragoste au copiii de ora de religie, câtă deschidere, câte lucruri află acolo. Merg sau nu la biserică, la şcoa­lă află multe lucruri interesante legate de existen­ţa lui Dumnezeu. Când mă întâlnesc, câteodată, cu foştii mei elevi, îmi mulţumesc pentru ce au învăţat, îşi amintesc cu drag despre orele de religie. Pe mo­ment, nu conştientizezi, dar te bucuri să vezi că n-ai brăzdat degeaba ogorul acesta, că ai pus sămânţa şi ea a rămas şi a încolţit. E bucuria cea mai mare pe care o poate trăi un profesor, un preot, să-şi simtă credin­cioşii aproape, să le simtă dragostea faţă de biserică. Trăim vremuri tulburi, de mari schimbări. Acum, su­permarketurile sunt templele de duminică, nu biseri­cile! Cine e de vină? Preotul, că nu-şi face activitatea? Părinţii, că nu-şi luminează copiii şi nu-i îndeamnă să meargă la biserică, să se întâlnească cu Dumnezeu? Am ajuns la o mare mâh­nire. Sunt parohii în care mai vin la biserică doar o treime din populaţia satu­lui. Restul unde sunt? Şi-s aceleaşi persoane dumini­că de duminică. Vin doar la sărbătorile mari, dar şi atunci îi simţi distanţi şi in­diferenţi, departe de bise­rică, de ce se întâmplă în ea. Au pierdut legătura cu sacrul. Comuniunea creş­tină. Or, noi trebuie să ştim să intrăm în legătură cu Dumnezeu, pentru că jertfa euharistică la asta ne chea­mă, să stăm în comuniune cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Toţi suntem într-un gând îndreptat spre Dumnezeu.

O zi în salba vieţii

- Există multe discuţii legate de necesitatea ca biserica să "iasă în stradă", să-şi crească rolul ei social, să iasă între oameni...

- Biserica nu trebuie să iasă din biserică! Trebuie să eliminăm grija de ce e omenesc şi trecător, grija noastră trebuie să fie Dumnezeu. Câţi ne începem ziua cu o rugăciune? Chiar cei care frecventează biserica uită, îs grăbiţi să-şi bea cafeaua şi să plece spre grijile lor omeneşti. Ar trebui să se pună înainte în genunchi şi să-i mulţumească lui Dumnezeu că le-a mai pus o zi în salba vieţii, că le dăruieşte din nou rostul lor ome­nesc. Apoi, pot să-şi bea şi cafeaua. Astea-s probleme pe care noi le discutăm cu tinerii. Am întâlnit, de exem­plu, tineri care suferă efectiv că părinţii lor nu frecventează biserica. Sunt îngrijoraţi de nepăsarea lor. Le-am spus să facă altfel, chiar dacă asta îi trans­formă, nefiresc, pe părinţi în copii. I-am învăţat să meargă, să-şi ia părintele de mână şi să-i spună: "Tată, astăzi vreau să vii cu mine la biserică!" I-am îndemnat să-şi asume riscul acesta, chiar de-ar fi să primească o palmă pentru îndrăzneala lor. A doua oară nu se mai întâmplă, că-l mustră conştiinţa pe tata, se ruşinează să fie mai prejos decât fiul şi vine la biserică...

- Părinte, în puţinele zile cât am stat aici, în co­muna Şanţ, am observat un lucru cumva ciudat: in­di­ferent de vârsta pe care o au, oamenilor nu le e frică de moarte, au o detaşare în faţa ei, o privesc cu naturaleţe, ca pe ceva firesc, un fel de a fi al dacilor lui Zamolxe.

- Eu cred că detaşarea asta vine din tăria credinţei, care a fost totdeauna puternică în satele năsăudene. Dum­nezeu şi munca au fost, neclintit, valorile lor. Şi dacă îl află pe Dum­­nezeu, de ce să-ţi fie frică de moar­te, când vei fi pentru totdea­una cu El? Pro­­ble­ma e să-L găseşti din tim­­pul vieţii. A­cum! Şi mă gândesc că nici stră­dania noas­tră, a pre­oţilor, nu e za­dar­nică. Oa­menii cred ceea ce îi în­văţăm în bi­se­rică. Anume, că lu­mea de din­co­lo tre­buie pre­­gătită aici, pe pă­mânt.