Doamna Maria Brâncoveanu

- Povestea uneia dintre cele mai puternice și mai încercate femei din istoria românilor, Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Constantin Brâncoveanu și mama sfinților mucenici Constantin, Ștefan, Radu și Matei -

A dat cinci sfinți neamului românesc

Și-a pierdut, în numai jumătate de an, soțul și cinci dintre copii! A fost părtașă la umilințele mazilirii familiei sale și a trebuit să îndure, din închisoare, nu doar batjocura unor netrebnici chitiți să pună mâna și pe ultimul galben din averea Brâncovenilor, ci și du­rerea pricinuită de moartea băie­ților săi și a Domnului Constantin, martirizați la Istanbul, pentru că nu s-au lepădat de credința orto­do­xă. Peste noapte, din mare doam­nă a Valahiei, invidiată de toată Europa pentru bogăția și ra­finamentul ei, a ajuns întemnițată în Stambul, înglodată în datorii, prigonită, apoi, ani de zile, prin depărtările Caucazului. Ca și so­țu­lui ei, Constantin Brâncoveanu, turcii i-au luat totul, în afară doar de credință. Și credința a ținut-o în viață, credința a făcut-o să poarte prin veac, ca o adevărată mirono­siță, memoria neamului ei, doar credința a ajutat-o să readucă în țară și să înmormânteze, pe as­cuns, moaștele Sfântului Constan­tin. Mamă eroină în ade­văratul sens al cu­vân­tului - i-a dăruit so­țului ei 11 copii! O fe­meie educată și nobilă, în rând cu cele mai ale­se împărătese ale Occi­dentului, ctitoriță neo­bo­sită de biserici și mânăstiri, confidentă de încredere a celor mai mari figuri ale orto­do­xiei din acea vreme. Un personaj unic prin tra­gedia vieții sale și prin puterea de a o înfrunta, un nume ce stă, pe ne­drept, uitat în istoria noastră. Doamna Ma­ria Brâncoveanu: fe­meia care a dat cinci sfinți neamului românesc...

Aripa morții

Se strecoară, ca fumul cădelniței printre odoarele sfinte, prin ușa întredeschisă, în camera soțului ei, ma­rele domn Constantin Brâncoveanu. Se apropie cu pași timizi de masa de scris și își sprijină mâinile lungi, umbrite de doliu, de spătarul jilțului domnesc. Citește apoi mută, peste umărul iubitului ei soț, rândurile așter­nute pentru bunul lor prieten și duhovnic, Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului. Din loc în loc, pe foaia zgrumțuroasă, punctele de final se lungesc în chip de lacrimi negre. Domnul se opintește la fiecare capăt de frază, pierdut în gânduri, ca și cum fiecare rând ar fi o osândă în plus...
"Ce să spunem mai întâi și ce să spunem mai pe urmă Fericirii Tale, din cele ale noastre, dacă nu lovi­tura nesuferită a soartei nedrepte și nemăsurata jale și deznădejde care pe neașteptate ni s-a pricinuit? Cea dintâi născută a noastră fiică, Stanca, fiind să­nă­toasă și zdravănă, până la 9 ale lunii, a venit la noi în ziua aceea a sărbătorii celor Patruzeci de Mucenici, apoi, plecând la locuința ei, nă­prasnic a prins-o în mijlocul nopții frig și fiori și a apucat-o apoi o căldură preamare și necon­tenită. Și astfel, suferind până pe 15 ale acestei luni, după apusul soarelui, trecând jumătate de ceas al nopții, și-a dat sufletul în mâinile Dum­ne­zeului celui viu și ne-a lăsat, fericita, nemân­gâiați și foarte zguduiți și întristați, de nenumărate tulburări".
Domnul Constantin se ridică și se învârte absent prin odaie. E nedormit de trei zile, iar ochii lui pătrun­zători sunt pierduți acum în cețu­rile lacrimilor. Doamna Maria îi ia locul pe jilț: solul așteaptă în can­celarie, scrisoarea trebuie trimisă grabnic la Ierusalim! Adaugă, cu slovă subțire: "Dum­nezeu știe prin ce foc și prin ce apă trece sufletul nostru, și n-avem mângâiere, și aceasta cu dreptate, căci nu e numai întâi-născuta noastră fiică, ci încă, pre­cum știi și Fericirea Ta, era cu­minte, milostivă, primitoare și iu­bitoare de bine...". Iscălește, ală­turi de domn, îl cheamă pe secre­ta­rul cancelariei și îi întinde răva­șul. În vorbele pline de har ale Pa­triarhului Hrisant și-au găsit, de atâtea ori, nădejdea, de la el aș­teap­tă și acum, amândoi, cuvinte de alinare... Maria își îmbrățișează Domnul și se retrage, ca în fiecare seară, în colțișorul ei de rugăciune, la candela ce pâlpâie neîncetat a spe­ranță.

Icoana de la Hurezi

Rugându-se sub can­dela cea veche de ar­gint, Doamna Maria avea mereu în minte mi­nunatul tablou de la Mânăstirea Hurezi, care înfățișa întreaga familie a Brâncovenilor. Seara, după ce le mulțumea Domnului Dumnezeu și Sfintei Fecioare pentru mulțimea darurilor cu care o binecuvântaseră, înșira câte un gând bun, de pace și sănătate, pentru fiecare dintre ai săi. La toți se gândea, pentru toți se ruga, rând pe rând, pe toți și-i imagina exact așa, tineri și senini, cum îi pictaseră meșterii de la Hurezi, înainte de sfințirea mânăstirii pe care o ctitorise alături de Constantin Brâncoveanu. Se ocupase ea însăși ca vestiților pictori să nu le lipsească nimic din cele trebuincioase, și tot trecând pe la Hu­rezi, când Constantin era prins cu treabă, a văzut ta­bloul acesta prinzând culoare sub ochii ei.
Constantin Vodă avea pe-atunci 40 de ani. Era în floarea vârstei, drept și evlavios, inspirând putere și în­țe­lepciune. În jurul lui sunt pictați toți cei 11 copii pe care Dumnezeu li i-a dăruit. Unul mai frumos ca celă­lalt! Stanca cea milostivă, Maria cea răsfățată, Elena cea cuminte, Bălașa, cu chipul ei de împărăteasă bi­zan­tină, lângă ele, sfioasele Safta, Ancuța și Smaranda, fetițele mamei, apoi cei patru băieți, Constantin, întâiul născut, cel ce urma să moștenească tronul, sfătoșii Ște­fan și Radu, care călcau deja, ca niște discipoli de nă­dejde, pe urmele profesorului lor, Mitropolitul Antim Ivireanu, apoi mezinul Matei, soarele ochilor ei, care era de-o șchioapă, în tablou, și care crescuse și el, între timp, bărbat în toată firea... Cât de tineri și fericiți erau pe atunci! Palatul era tot un chiot de bucurie, fetele cele mari se măritaseră cum nu se poate mai bine, mo­șiile mergeau strună, iar Domnul Constantin reușise să pună țara pe drumul cel bun. Ce-și putea dori mai mult o Doamnă și o mamă? Toată bucuria și toată împlinirea și le-a pus în râvna cu care l-a ajutat pe Vodă Brânco­veanu să ducă la bun sfârșit ctitoria de la Hurezi, ctito­ria lui de suflet, prima mânăstire pe care o zidise după ce ajunsese pe tronul Țării Românești... Se gândea și acum, cu drag, la anii aceia de început de domnie, la vremea când fusese sfințită Mânăstirea Hurezi și la portretul acela de familie atât de drag inimii ei, din care, iată, din unsprezece copii frumoși și sănătoși, mai rămăseseră nouă. Maria murise de tânără, "într-o străi­nătate", cum spune cronicarul, la Istanbul, "care vesti­re rumpere de inimă părinților au fost". Acum Stanca se duse și ea, ca din senin, în lumea drepților... "Mulță­mesc și mă închin voinței Tale sfinte și mă rog de mila ta nesfârșită, Doamne, să le odihnești pe ele în sânu­rile lui Avraam, Isaac și Iacov, iar pe noi să ne mângâi în ce chip Tu știi...", își încheie rugăciunea Doamna Maria.

Sărbători amânate

Anul Domnului 1714 trebuia să fie an de mare bu­curie pentru brâncoveni. Îndată ce trecea Postul Sfin­telor Paști, începeau la palat pregăteli de nun­tă. Vodă Brâncoveanu obținuse de la Sultan aprobarea pentru ca fiul său Radu, al treilea născut dintre băieți, să-și ia soție din os dom­nesc, pe preafru­moasa Maria, fiica lui Antioh Cantemir, fos­tul domn al Moldovei și fratele cel mare al ilustrului Dimitrie Can­temir. Urma să fie o nuntă ca în povești, mai ceva decât cele ale celorlalți copii Brânco­veni, despre al căror fast se dusese vestea în patru zări. Apoi, nu bine ce se termina nun­ta, venea marele praz­nic de Sfânta Ma­ria Mare! Pe 15 august era ziua ei onomastică, dar, încă pe atât, ziua de naștere a Domnului Constantin, care avea să împlinească vârsta de 60 de ani. Darnic cu prietenii și cu colabo­ratorii săi din țară și din străinătate, Brân­co­veanu Voievod se pre­­gătise cum se cu­vine și pentru acest eve­ni­ment. Urma să che­me la palat amba­sa­dori din toate imperiile, din țările dimprejur și din depărtări, oameni de stat și artiști, înalte fețe bisericești și boierești, întreaga elită de care se înconjurase în lun­ga-i domnie de un sfert de veac. Bătuse chiar monedă jubiliară de aur cu chipul său, pe care să o ofere, drept amintire, aleșilor săi oaspeți! În spatele celor 25 de ani de domnie și a celor 60 de ani de viață era multă împlinire, dar și multă trudă. Numai Dumnezeu știe cât s-a zbătut Constantin să-și țină țărișoara departe de foc și de sabie, departe de interesele meschine ale boierilor din țară și ale hulpavelor pașe din jur, invi­dioase pe succesul celui pe care îl porecliseră "Prințul Aurului". Ca una care îi fusese mereu alături la greu, încă de pe vremea când era doar un tânăr dregător, Doamna Maria abia aștepta să împartă cu Constantin al ei acest an al bucuriei, care avea să fie, cu voia Celui de Sus, 1714... Dar anul începuse cu o mare nenoro­cire. Maria a stat trei zile și trei nopți la căpătâiul Saftei, a plătit cei mai buni doftori să o caute și să o îngrijească, toate bisericile au înălțat rugi pentru însă­nătoșirea ei, de la mitropolit până la ultimul preot de țară. Dar Săftica era tot mai rău. Căzuse în delir și, înainte chiar de a închide ochii, o înnegurase rău pe Doamna Maria: țipa cu toată puterea pe care o mai avea în ea și se zbătea amarnic, căci avea vedenii cu tatăl său, Domnul Con­stantin, pe care îl vedea înlăn­țuit, pri­zonier la turci. Maria uitase cu totul de vedenia asta, zguduită de moartea fetei, apoi, prinsă cu pre­gă­tirile de înmor­mân­tare. Dar acum, întinsă pe pat, după rugăciu­nea de seară, nu-și mai putea lua gândul de la delirul copilei, înainte de a muri... Să-i spună de vedenia Saf­tei lui Constantin? Nu l-ar cutre­mu­ra, oare, și mai tare, pe bietul Domn?

Drumul Golgotei

Nu trece decât o săptămână, că ve­de­nia Saftei de pe patul de moar­te se îm­plinește... În locul obișnui­telor da­ruri de binecuvântare a ma­rii nunți de la București, Înalta Poartă îi trimite lui Brâncoveanu ba­tista neagră a mazilirii. O aduce chiar Mustafa-aga, unul dintre prie­tenii domnitorului, pe care acesta îl întâmpină cu zâmbetul pe buze, în sala tronului. "Nu am vești bune, am vești rele", îi spune Mustafa-aga, apoi îl îm­pinge pe Domn, când, năucit de lovi­tura primită, acesta dă să se așeze pe tron. "Nu ai înțeles? Locul tău nu mai e pe tron!", se răstește, înainte de a-l în­chide în sala de audiență. Declarată haină, adică rebelă, alături de soț și de toată familia, Doamna Maria primește ordin să se pregătească de drum lung, căci a doua zi, sub pază otomană, ur­mau să pornească, tot neamul Brân­co­venilor, pe lungul drum al Stambulu­lui...
Prăpăd mare cuprinde palatul în noaptea aceea de 25 martie 1714! Tri­mișii sultanului sigilează vistie­ria dom­nească și încep să încarce în convoaie lungi, de căruțe, toate bu­nu­rile de va­loare ale familiei Brân­coveanu, claie peste grămadă, bijuterii și bani, mo­bi­lier din lemn de soi și tacâmuri de aur și de argint, obiecte de ornament și ca­douri de suflet, carpete, co­voare și haine cu fireturi scumpe - nimic din ce fură ochiul turcilor nu mai rămâne în palat. Poate doar mici bijuterii șutite de oamenii imbrohorului otoman și de apropiații Cantacuzinilor, care sunt instalați pe tron, când încă Brâncovenii nici nu plecaseră spre Constan­tinopol. Ca prin minune, doar candela Mariei rămâne neatinsă în palatul domnesc... Și visul tabloului de la Mânăstirea Hurezi, strivit acum ca de fulger. Era în Vinerea Mare când au pornit la drum, pe o vreme câi­noasă. Frigul mușca, făcându-și loc și în suflet. Doliul cel greu al Saftei se întinsese, precum coviltirele că­ruțelor, peste întreg neamul Brâncovenilor...
Trei săptămâni a ținut drumul până la Istanbul. Când au intrat, înconjurați de soldați din toate părțile, pe porțile Constantinopolului, Doamna Maria și Con­stantin erau, deja, pregătiți pentru orice. Domnul s-a uitat pentru ultima oară în ochii ei mari. "Facă-se voia Lui!", i-a spus, apoi amândoi și-au făcut o cruce mare, evlavioasă.

Dragoste de la prima până la ultima vedere

Pe Vodă l-au înlănțuit de cum au pus piciorul în Istanbul. Nici vorbă să-l lase să stea împreună cu ai lui, sub pază, la unul dintre palate­le pe care le aveau chiar acolo, în capitala Imperiului. Au smuls de pe ei hainele scumpe, le-au luat tot ce aveau podoabă de preț, afară de inelele de logodnă, le-au dat niște zdren­țe, arun­cân­du-i, apoi, în întunecimile tem­niței.
Luni întregi a petrecut Doamna Maria departe de soțul și de băieții săi, muncită de spaime negre, fără să poată afla nimic despre ei. Se ruga neîntrerupt Sfintei Maria să curme cumplita suferință a familiei și să le întindă o mână de ajutor. Se apropia sărbă­toarea Adormirii Maicii Domnului, ziua de naștere a dom­nului Constantin și, totodată, ziua numelui ei, și lacrimile se ames­te­cau cu nădejdea. Imagini vechi, din tinerețea ei luminoasă, i se nă­zăreau înainte, întâlnirea cu Con­stantin, dragul ei Constan­tin, tână­rul și ambițiosul dregător, frumos, învățat, priceput în ale trebilor ță­rii, cu moșii întinse peste toată Țara Valahiei. Nu era fată de viță aleasă care să nu-i facă ochi dulci chipe­șului Constantin Brân­co­vea­nu, însă mătușa Elina, buna și lu­mi­nata Doam­nă a lui Șerban Cantacu­zino, știa mai bine ce-i tre­buia ne­potului ei! De multă vre­me o re­mar­case pe fru­moasa Ma­ria din Popești, des­cen­dentă, și ea, din os boieresc, cres­­cută de copilă pe la palatele dom­nești. Mai mică cu zece ani de­cât Constantin, Maria era cea mai potrivită soție. Sigură de alegerea ei, Elina i-a povesit viito­rului dre­gător despre calitățile fetei, i-a picu­rat în suflet febra ne­răb­dării de a o cunoaște, și tot ea a găsit și pri­lejul de a-i pune pe tineri față în față. A fost dra­goste de la prima și până la ultima vedere. Ma­ria era altfel decât toate celelalte domnițe ademenite de bo­găția și de rangu­rile sale. Era fru­moa­să, fără să fie provocatoare, era mi­lostivă fără prefăcă­torii, era din cale afară de deș­teaptă, fără a încer­ca să impresioneze prin asta. Îl ghi­cea la fiecare pas, erau pe un gând și pe un suflet, cerurile se deschi­deau a pri­măvară când îi deschidea poarta conacului din Po­pești... În­genuncheată, cu ini­ma sufocată de frică, cu lacrimile șiroind pe obraz, Doamna Maria nu-și poa­te alunga amin­tirile lumi­noase. Dragos­tea aceea bi­necuvân­tată de Dumne­zeu cu unspre­zece minuni de prunci, anii aceia de iubire a tine­reții, legă­mân­tul credinței, pe care nu l-au călcat ni­cio­dată îi a­prind o lumină mică în su­flet și un zâm­bet fugar pe obraz. Îi mul­țu­mește, în gând, Mai­cii Domnu­lui, că a primit-o în grădina inimii ei.
Chiar de Sfântă Mărie, o hărmălaie mare, neobiș­nuită, cuprinsese Istan­bu­lul, în pli­nă amiază de duminică, la vre­mea când doar pescă­rușii își tân­gu­iau dorurile pe la gea­mul strâmt al celulei din închisoarea de femei de pe malul Bosforului, unde zăcea Maria. Un vuiet pre­ves­titor de rău și aducător de moarte. Vestea decapitării lui Con­stantin dimpreună cu fiii lor a lovit-o și pe ea precum securea gâdelui. Speranțele îi fuseseră în zadar. S-a lăsat în genunchi și nu s-a mai ridicat de acolo, che­mând moartea în ajutor. Iar când s-a ridicat, a făcut-o c-un singur gând: să sal­veze trupurile dragilor ei muce­nici, să fie scoase din apa Mării Marmara și îngro­pate, după legea creștină, pe Insula Halki, la una dintre mânăstirile ortodoxe, pe care ea și Domnul Constantin le sprijiniseră nu o dată cu bani, în lunga lor domnie. Exilată în Caucaz, de cealaltă parte a Mării Negre, doamna Maria n-a irosit nicio clipă, luptând pentru re­pu­nerea în drepturi a memoriei martirilor Brâncoveni.
Le-a scris tuturor apropiaților ei, a reluat legătura cu întâi-stătătorii bisericii apusene și, în numai doi ani, a primit acceptul de a se reîntoarce în țară. A așteptat-o în port chiar noul Domn, Ioan Mavro­cordat, dar mai ales poporul a pri­mit-o ca pe o adevărată Doamnă, ca pe o eroină și ca pe o mamă de sfinți. Duminicile, la sluj­be, femeile veneau să i se închine, să-i sărute mâi­ni­le și să-i atingă chipul brăzdat de lacrimile nopților de rugă. O sfântă în viață, asta a fost Maria pentru tot românul, după revenirea ei din surghiun.
Dar adevărata ei misiune nu era, încă, dusă la înde­pli­nire... Patru ani se luptă Maria, în mare taină, cu aju­torul unor prieteni apropiați, ca să readucă în țară ose­min­tele Domnului său. Marii patriarhi de la Istan­bul și Ieru­sa­lim o încredințaseră că, într-o bună zi, Dom­nul Constantin și fiii săi vor fi venerați ca sfinți de că­tre ortodoxie, iar acele oseminte pângărite de oto­mani și pescuite pe ascuns de niște bieți pescari greci vor de­veni sfinte moaște. Să fi aflat Sultanul Ahmet și spio­nii săi de pla­nurile Mariei, urgia ar fi potopit din nou peste neamul Brâncovenilor! Dar niciun efort și niciun risc nu erau prea mari pentru ca memoria Dom­nului Brâncoveanu și a fiilor ei să rămână vii. Maria reu­șește să repatrieze osemintele Domnului Constantin în iulie 1720 și le în­groapă, în secret, sub o lespede sim­­plă, în Biserica "Sfântul Gheorghe cel Nou", ctito­ria brâncovenească din centrul Bucureștilor. Pune dea­su­pra candela ei veche, pe care însemnează, discret, nu­mele marelui domnitor, astfel ca, peste ani, românii să știe unde se găsesc moaștele și să se poată închina la ele.

*

Zece ani a mai trăit Maria după repatrierea moaș­telor Sfinților Brâncoveni. Zece ani în care, zi de zi, la ceas de seară, pe o ușă lăturalnică, o bătrânică în haine cernite, cu chipul ascuns sub năframe bogate, se strecura, ca fumul cădelniței printre odoarele sfin­te, și se așeza în genunchi sub candela de deasupra unui mormânt fără nume. 10 ani de rugi lungi, pentru toți cei dragi din acel minunat tablou de tinerețe de la Hurezi...