Minunile uitate ale Maicii Domnului

Când ne gândim la miracole, cel mai adesea ne trec prin minte felurite vindecări de boli grele.

Dar minunile Maicii Domnului sunt greu de cuprins. De-a lungul vremii, pe lângă tămă­duiri, icoanele făcătoare de minuni ale Preacuratei au născut întâmplări cu totul neobişnuite, care sunt ră­ma­se prin vechi hrisoave şi în poveşti. Există multe icoane care au plâns sau care au sângerat când au fost lovite, icoa­ne care au vorbit sau care i-au certat pe necredin­cioşi, su­punându-i unor încercări înfricoşătoare, icoa­ne care au strălucit cu o lumină venită din altă lume şi care s-au schimbat la faţă, ori icoane care au călătorit sin­gure, plecând din bisericile în care fuseseră aşezate. În săptămâna aceasta a Adormirii Născătoarei de Dum­nezeu, am reluat câteva poveşti minunate, care au făcut epocă la vremea lor.

Minunile icoanei Maicii Domnului de la Mânăstirea Neamţ

Mânăstirea Neamţ adăposteşte de 600 de ani una dintre cele mai vechi şi mai frumoase icoane făcătoare de minuni ale ortodoxiei. Pictată acum 1400 de ani, ea are o istorie care este, în sine, o adevărată minune. Tra­diţia spune că, în anul 35, sfinţii apostoli Petru şi Pavel au predicat şi întemeiat o biserică în oraşul Lida (astăzi Lodd, Israel). La sfinţire, au rugat-o în mod spe­cial pe Maica Domnului să vină, dar Preacurata i-a trimis, îna­intea ei, pe apostoli. Când cei doi au intrat în noua bise­rică, pe unul din pereţi apăruse în chip mira­culos un portret al Fecioarei Maria cu pruncul Hristos. Această icoană, nefăcută de mână omenească, a săvâr­şit prima sa minune în timpul împăratului Iulian Apos­tatul, care a ordonat să fie distrusă. Când soldaţii trimişi de el au încercat să cureţe culorile de pe zidul unde apăruseră, chipul Măicuţei şi al Fiului ei s-au imprimat şi mai adânc în piatră, iar icoana nu a mai putut fi ştearsă niciodată. De atunci, credincioşii au cinstit-o drept făcătoare de minuni.
Şase veacuri mai târziu, Sfântul Gherman a cerut să se picteze o copie a acestei icoane din Lida, pe care el a adus-o la Constanti­no­pol, când a ajuns patriarh. După ce a peregrinat timp de 800 de ani, poposind chiar şi în Catedrala Sfân­tul Petru, icoana aceasta celebră a ajuns în cele din urmă în Moldova, în anul 1400, când împăratul Ma­nuel al II-lea Paleologul a dăruit-o domnitorului Ale­xan­dru cel Bun. De atunci, ea pă­zeşte Moldova de pri­mejdii şi stricăciuni. Parte din mi­racolele săvârşite de ea au fost consemnate în scris, în secolul al XIX-lea, de mo­na­hul Andronic, vieţuitor al Mâ­năstirii Neamţ.

Pedeapsa turcului

Osmanlâul venise la Mâ­năs­­ti­rea Neamţ cu treburi ne­gus­to­reşti. Avea cu sine marfă de bă­că­nie, pe care nădăjduia să o vân­dă pe bani buni, de Înăl­ţarea Domnului, când la hra­mul la­vrei mulţimile se tălă­zuiau să as­culte slujba, să se mărturi­seas­că la părinţi şi să se prices­tuiască. În adunarea aceea pes­triţă de tineri şi bă­trâni, femei şi copii, ţărani şi târ­go­veţi, pelerini cuvioşi şi negustori coţcari, poveştile alergau repede, spuse seara la buza focurilor aprinse pe lângă căruţe. Între ele, minunile năpraznice ale icoanei Preacuratei erau spuse şi răsspuse, de multe ori îm­po­dobite după iscu­sinţa fiecărui povestitor.
Turcul le-a ascultat pe toate şi a găsit cu cale să le ia în râs: "Eu mă mir de socoteala voastră cea înşelată, de puteţi crede în nişte basne ca acestea", a spus el. Iar când un cuvios monah de-al mânăstirii l-a certat, os­man­lâul l-a luat în râs. "Eu aceasta niciodată n-o să cred, cum că scândura aceasta, pre care voi o numiţi Maica Domnului, poate să facă minuni, precum ziceţi voi", şi le-a întors spatele, dând să plece. Încrezător în puterea Născătoarei de Dumnezeu, ale cărei minuni înfricoşătoare le văzuse adeseori, părintele i-a spus tur­cului: "Iată, mâine au să scoată, după obicei, pre sfân­ta icoană, şi eu voi face în toate chipurile ca dumneata, la ducerea ei, să o ţii de o parte. Şi dacă nu va face nicio minune, apoi vei crede cum zici".
Încăpăţânat în convingerea lui, turcul s-a învoit. Iar când icoana Maicii Domnului a fost scoasă din biserică spre închinare, turcului i-a fost rânduit să o ţină de-o la­tură. Şi, spune cronica monahală, necredinciosul "pu­nându-şi cu obrăznicie mâinile pre colţul sfintei icoa­ne, îndată, o, minunile Maicii lui Dumnezeu, i s-au lipit mâinile de icoană aşa de tare, întrucât se părea că ar fi fost crescute de acolo! Şi răpindu-se icoana în văz­duh, împreună cu turcul, a început a-l izbi de toate zi­du­rile mânăstirii, până când omul a leşinat. Iar noro­dul, văzând aceasta, striga la mult ceas: «Doamne mi­lu­ieşte!» şi «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mân­­­tuieşte-ne pre noi!». Şi atât de tare leşinase din acea bătaie turcul, încât rămăsese ca un mort. Apoi, iarăşi s-a pogorât icoana în mâinile creştinilor, iar tur­cului, dezlipindu-i-se mâinile, a căzut ca un mort jos."
Cronica ne mai spune că turcul nu a murit. Şi-a re­venit în simţiri şi, de ruşine, a plecat noaptea din mâ­năs­tire pe furiş. Nimeni nu mai ştie ce s-a ales de el, dar miracolul a rămas consemnat în scris, spre povă­ţuirea creştinilor.

Curăţirea minunată

S-a întâmplat în anul 1821, pe vremea Eteriei, când părinţii Mânăstirii Neamţ s-au temut de turcii care se lup­tau cu voluntarii înrolaţi în armata lui Alexandru Ipsilanti. Vremurile fiind tulburi, otomanii puteau da năvală oricând să ocupe mânăstirea, ca să-i jefuiască odoarele, aşa că stareţul Ilarie s-a sfătuit cu câţiva mo­nahi înduhovniciţi, apoi au luat-o pe Maica Dom­nului şi sfintele vase ale altarului şi le-au îngropat într-o poiană de pe Muntele Rusu, pe locul în care acum se află Schitul Icoana Veche. După ce zavistia a trecut, pă­­rinţii au urcat muntele şi au dezgropat odoarele, apoi au luat sfânta icoană şi au plecat către mânăstire. Iată însă că au ajuns doar până la buza pădurii pentru că, în clipa când jos, în lavră, începea slujba liturghiei, icoana făcătoare de minuni "s-a înnegrit şi s-a schimbat, întu­necându-se cu totul faţa Preacuratei Maicii lui Dumne­zeu, întrucât nicidecum nu se cunoştea. Şi foarte s-au îngrozit, înfricoşându-se părinţii acei ce au ascuns-o şi au rămas ca nişte morţi de spaimă. Şi plângeau şi se tânguiau, socotind că poate acolo, în pământ, unde a fost ascunsă, s-a vătămat şi s-a stricat şi nu se price­peau ce să facă." De spaimă şi durere s-a strâns tot so­borul, cu stareţul în frunte, cu cântări şi tămâieri, şi au ieşit în alai s-o întâmpine pe Maica Domnului. Iar mo­nahul Andronic scrie că atunci când a ajuns la ea toa­tă procesiunea "O, mi­nune!, îndată a început faţa Maicii Domnului a se lumina, mai întâi la o­braz, în partea din dreap­ta, apoi şi toată faţa i s-a rumenit, făcându-se mai luminoasă decât era mai înainte, întrucât stră­lucea cu nespusă lumină, ca şi cum ar fi fost vie."

Un miracol aghiorit

În Sfântul Munte Athos, la Mânăstirea Va­toped, există o icoană cu o înfă­ţi­şare neobişnuită. Pruncul Hristos, care de obicei bi­ne­cuvântează lumea cu mâ­­­na dreaptă, ţine palma îndrep­tată spre gura Mai­cii Domnu­lui, de parcă ar dori să i-o aco­pere. Prea­cu­rata, încercând să-l îm­piedice, îl prin­­de de mâ­nuţă cu mâna ei dreap­tă şi rămân aşa, într-o sce­­­nă împie­trită şi totuşi vie, stra­nie, dacă e să o comparăm cu alte re­pre­zentări ale Preasfin­tei.
Istoria spune că pe 21 ia­nua­rie 1320, când stareţ al la­vrei Vatopedu era un anu­me pă­­rinte Ghenadie, s-a petrecut un mare miracol. Po­trivit tra­di­ţiei Sfântului Munte, cheile fie­cărei mânăstiri sunt păstrate în faţa icoanei Maicii Dom­nului, care este con­siderată stareţa şi ocrotitoarea fiecărei lavre aghio­rite. Rânduiala cere ca porţile să fie deschise la răsăritul soa­relui şi să fie închise apoi la apus. În acea dimineaţă de 21 ianuarie, când stareţul Ghenadie a mers să ia cheile mânăstirii de la icoana Mai­cii Domnului, ea a vorbit ca şi cum ar fi fost vie, spunându-i - "Astăzi nu deschideţi porţile mânăstirii, pentru că vor năvăli pira­ţii!" În aceeaşi clipă, a prins viaţă şi pruncul Hris­tos, care a dus mâna la gura Măicu­ţei şi i-a zis - "Nu, Mai­ca Mea, nu-i în­ştiinţa pe călu­gări, căci li se cuvine aceas­tă ispită, pen­tru că au căzut în nepurtare de gri­jă!" Dar Măicuţa nu a tăcut. Cu îndrăzneala pe care numai ea o are către Fiul lui Dum­ne­zeu, a prins mânuţa acestuia, cobo­rând-o de la gura ei, iar apoi i-a grăit sta­reţului de încă trei ori, avertizân­du-l să nu deschidă porţile. Apoi, Mai­ca şi Pruncul ei au încremenit, ţinân­du-se de mână, în aceeaşi poziţie.
Când călugării Mânăstirii Vatopedu au urcat pe ziduri, au văzut că Preasfânta avea dreptate. Ascunşi printre ierburile şi tufişurile din preajma lavrei, mai mulţi piraţi aşteptau să dea năvală pentru a jefui sfintele odoare. Aveau nevoie doar ca poarta masivă a mânăs­tirii să fie deschisă, după obicei, la răsărit. Nu s-a în­tâm­plat, şi de atunci, această icoană a Maicii Domnului poartă numele de Paramythia, adică Mângâietoarea, şi săvârşeşte nenumărate minuni printre creştini. Ar mai fi de spus că îmbrăcămintea de argint a icoanei a fost fău­­rită la Mânăstirea Golia din Iaşi, pe cheltuiala unor boieri moldoveni. Încă un semn al iubirii pe care româ­nii au avut-o şi o au de veacuri pentru Măicuţa Domnu­lui şi pentru Sfântul Munte al Athosului.