PAVEL ULICI - "Actorul adevărat trebuie să fie ca o poartă deschisă larg"

Bunica poveștilor

- În ultimii ani, datorită rolurilor excelente pe care le-ai jucat în teatru și film, numele tău a de­venit cunoscut, iar prestația ta artistică e apreciată de public și de specialiști. Capitalul de speranță cu care ești investit te flatează, te obligă, te împovărează...?

- La capitolul ăsta mărturisesc că am o problemă, în sensul că nu știu cum să primesc aprecierile. Firește că ele mă flatează, dar, dincolo de asta, atunci când sunt lăudat, automat mă întreb da­că persoana care mă laudă e, într-ade­văr, sinceră sau doar binevoitoare și sunt cuprins, efectiv, de o stare de jenă, ca și cum nu aș merita lauda și îi sunt dator autorului ei. E cam anapoda ceea ce simt eu și tocmai din acest motiv în­cerc, încet, încet, să mă autoeduc, ca să iau aceste laude ca pe o validare a mun­cii mele, a strădaniei de a onora fiecare rol care mi-a fost dăruit.

- Unde s-a iscat în tine dragul de actorie? Ai fost genul de copil care re­cita poezii și "monta" spectacole de tea­tru în sufragerie?

- Mai există un actor în familie, Corneliu, fratele meu, care e mai mare decât mine cu patru ani, o diferență de vârstă prea mică pentru a spune că el m-a influențat. Nici despre părinți nu se poate spune că sunt niște firi artistice, decât în direcție muzicală: atât tata, care este șofer, cât și mama, care a fost cro­itoreasă, au niște glasuri foarte fru­moa­se și un mare drag de muzică, așa că, privind în urmă, mi-i amintesc adesea cân­tând, de cele mai multe ori, în corul bisericii din Baia Mare, orașul meu na­tal. De-altfel, și noi, copiii - eu, Cor­ne­liu și sora noas­tră mai mare, Naomi - am cântat cu mult sârg, ani de-a rândul, în același cor. În ceea ce-i privește pe bunici, ei au fost oameni simpli, de la țară, care au muncit pământul, și-au văzut de gos­po­dărie, bărbații au făcut războiul... Au fost oameni care au dus niște vieți aparent banale, dar care mie mi se pare că au mai multă valoare și mai mult miez, sunt mai ade­vărate și mai aproape de rostul omenesc decât acelea ale multora dintre "celebrii" zilei. Mă gândesc, de pildă, la bunicii mei din partea mamei. Aproape toate verile copilăriei mi le-am petrecut la ei, în raiul acela ardelenesc din satul Bâr­său. Bunicul făcuse războiul, fusese capturat și în­chis într-un lagăr unguresc, unde s-a îmbolnăvit grav. A fost supus la niște experiențe extrem de trauma­ti­zante și întreagă această istorie îl marcase în feluri pe care eu poate că nu le-am înțeles niciodată pe de­plin. Bunica, în schimb - care mai trăiește încă - a fost și este nu doar bunica din poveste, dar și bunica poveștilor. Femeia aceasta minionă și plăpândă, de o mare bunătate, care se trezea dimineața la pa­tru ca să ne pregătească mâncarea (toate bună­tățile la care pofteam eu și vărul meu, căci noi doi îi eram "oaspeți" peste vară) și să vadă de ani­male, care robotea toată ziua fără oprire, sea­ra, când mă cuibăream în pat lângă ea, mai găsea încă destulă energie ca să-mi spună și mie câte o poveste. Și așa, plutind pe melodia vorbelor ei catifelate, adormeam fericit. Uneori, noaptea, mă mai trezeam din cine știe ce motiv și atunci - țin minte - mă cuprindea o panică teribilă fiindcă, așa cum se întâmplă numai la țară, în casă și afară era o beznă atât de adâncă, încât nu făceam nicio diferență între faptul de a avea ochii închiși sau deschiși. În clipele acelea îmi imaginam că sunt pândit de niște pericole extraordinare și mă strân­geam în mine, împingân­du-mă cumva către mijlocul patului, și-acolo, pe ne­gândite, întâlneam mâna bu­nicii care mă mângâia și, ca prin farmec, orice frică mi se risipea! Am avut noroc de o co­pilărie care acum mi se pare de-a dreptul idilică: am și azi în nări aroma de fân cosit sau de iarbă cotropită de rouă, simt încă sub palmă asprimea lemnului din care fusese ridicat grajdul, văd, cu ochii minții, cerul acela cristalin, de miez de zi de vară, care se împletea, la orizont, cu verdele pădurii, sau ex­plozia strălucitoare a stelelor de pe fundalul aproa­pe negru al văzduhului din mij­locul nopții, îmi simt și acum picioarele alergând pe urma văcuțelor pe ca­re le duceam la păscut... Toate senzațiile astea, care mi s-au ferecat în suflet, sunt marea mea comoară!

- Până aici, însă, nicio legătură cu teatrul...

- Baia Mare, unde m-am născut, e un fost oraș minier, în care viața culturală era destul de redusă. Aveam un teatru, numai că activitatea lui era... fru­gală. Așa că mi-ar fi fost destul de greu să prind gustul teatrului de-acolo. În schimb (așa cum ai și bănuit) eu și frații mei inventaserăm un joc cu profit financiar (râde): născoceam scenete de comedie și puneam la cale reprezentații care se țineau la noi acasă, atunci când părinții erau plecați. Spectatori ne erau vecinii din bloc, pe la ușile cărora băteam, ofe­rindu-le bilete scrise de mână, pe bucățele de hârtie frumos tăiate, care costau câte 50 de bani - prețul unei gume Turbo! Una din "producțiile" acestea care mi-a rămas în minte a fost cea cu dentistul. Eu eram cli­entul, care se prezenta la medic cu o durere de mă­sea fenomenală. Ca să mimez problema sto­ma­to­logică, îmi îndesam în gură câte o mână de nasturi. Doctorul, care era fratele meu, venea, mă consulta și decidea să execute o extracție, prin "aplicarea" unui pumn vânjos în zona vizată. Sora mea, care juca rolul asistentei, trebuia să fie pe fază, ca să prindă în­­tr-o tăviță metalică sursa durerilor, așadar gră­mă­joara de nasturi. Care se voia a fi și izvorul de ila­ri­tate. Culmea e că aveam succes cu reprezentațiile aces­­tea ale noastre! Lumea râdea și era încântată de isprava celor trei frați.

Energie de București

- Din jocurile acestea cu nasturi te-ai decis să te faci actor?

- Nu, drumul până la actorie a fost destul de sinuos. Eu am urmat liceul de muzică, secția de chitară clasică. În perioada aceea, împreună cu câțiva colegi, ne făcuserăm o trupă. Eu cân­tam la chitară, dar și cu vocea și mă visam mare star. Mai ales că eram foar­te în vogă pe la banchetele din oraș. Apoi, după absolvire, destul de de­rutat cu privire la viitor, m-am mu­tat la București, la fratele meu. Care, între timp, câștigase concursul Pop­stars, de la ProTV, și făcea acum parte dintr-un boyband, "Bliss". Pe mine Bucureștiul mă fascina. Era atât de mare, prin comparație cu Ba­ia, era atât de viu: aici puteam să merg la spectacole, la ex­po­ziții, la concerte, la mu­zee... Efervescența asta cul­turală îmi dădea o energie fan­tastică și multă încredere! Atunci a început să-mi în­col­țească în minte gândul să dau la Con­ser­vator, să-mi conti­nui stu­diile de chitară clasică, dar am fost deturnat de influ­ența fratelui meu, care m-a împins să merg pe la agențiile care făceau castinguri pentru re­clame. Asta, în ideea de a face rost de bani, ca să mă pot întreține. Am prins mai multe roluri în reclame, dar am câștigat și un concurs pentru postul de pre­zen­tator la tele­vi­ziunea (acum dispărută) Senso. Acolo mi s-a dat pe mână o emisiune de divertisment, care se difuza live, de luni până vineri. Din păcate, tele­viziunea n-a mai supraviețuit mult, așa că experiența mea de moderator s-a încheiat după vreo patru luni. Dar mi-a plăcut și mi-a fost și utilă. În orice caz, intrând în lumea asta cu tangențe artistice, fiind co­op­tat și în grupul de prieteni și colegi ai fratelui meu, am început să mă simt din ce în ce mai în largul meu și să prind gustul jocului în fața camerei de filmat. Dar meandrele cărării mele nu s-au încheiat aici. În urma unui revelion petrecut în Viena, la niște prie­teni, mânat de gânduri de mare explorator al lumii, am decis să-mi încerc norocul în străinătate. În străi­nătate unde, însă, nu aveam niciun fel de susținători, nici pe cineva care să mă ghideze... Am fost nevoit s-o pornesc de jos, iar "jos", în cazul meu, a însem­nat că vreo trei luni am lucrat pe un șantier de con­strucții din Graz: căram parchet. (râde) Dar după aceste trei luni, am clacat: mi-era atât de dor de casă, de familie, de prieteni, încât m-am întors la Bucu­rești. Și aici, într-o seară, unul dintre colegii de fa­cul­tate ai fratelui meu mi-a zis: "Ce-ar fi să dai tu la Tea­tru? Ai fi foarte bun. Uite, pun pariu cu tine că dacă te pregătesc câteva săptămâni, intri în primii zece băieți!". Asta se întâmpla cu două luni înainte de admitere. Ne-am pus pe treabă amândoi și, cu toa­te că eu nu fusesem prea încrezător, am reușit la exa­men. Am intrat apoi la clasa domnului Florin Zam­firescu și bine a fost că s-a întâmplat așa, pentru că, pe parcursul facultății, am descoperit savoarea acto­riei și mi-am dat seama că ăsta e, într-adevăr, drumul meu. (Cel puțin în ceea ce privește viitorul previ­zibil!)

- N-ai fost, puțin, și o victimă a euforiei? În ultimii ani, a devenit mai mult decât evident fe­nomenul inflației de actori. Sunt mult mai mulți actori decât locuri în teatre.

- Ba da, pentru că, sincer, eu n-am raționat, n-am implicat nicio secundă logica în ecuația asta. Eram atât de îmbătat de... o stare de fericire, încât orice idee pragmatică era anulată. În facultate, mai ales în primul an, e multă puritate: studenții vin acolo neper­vertiți, sunt doar dornici să învețe și sunt puși pe fapte mari, la nivel artistic.

- Ți-ai găsit vreun mentor? Cineva care să-ți spri­jine visul?

- Cei care m-au susținut, la nivel emoțional, au fost părinții. Cu toate că nu prea înțelegeau exact ce fac eu la școală, erau fericiți că eu sunt fericit și asta era tot ceea ce conta, așa că, de fiecare dată când le comunicam vreo bucurie de-a mea sau vreo nouă izbândă, mă lăudau și-mi dădeam seama că erau foarte mândri de mine. Iar asta îmi tura și mai tare motorul. Iar fratele meu, Corneliu, a fost cel care m-a sprijinit în toate felurile posibile: începând cu sfaturi și terminând cu partea financiară. Îi sunt extrem de recunoscător!

- Oare Maramureșul și-a pus în vreun fel am­prenta asupra ta? E o zonă extrem de lu­minoasă, cu oa­meni "faini".

- Într-adevăr, maramureșenii sunt niște oameni foarte generoși. Dacă mergi acum în orice sat din Mara­mureș și bați la orice poartă, gazda îți va deschide ușa larg, te va primi în casă cu o bucurie sinceră, îți va pune pe masă cele mai bune bu­cate și-ți va aranja să dormi în "casa mare", unde e cel mai confortabil pat. Iar ceea ce e cel mai important, ospitalitatea asta vine din­tr-o gene­rozitate a sufletului, dintr-o des­chidere extraordinară a spiritului, dintr-o umanitate reală. Cred că măcar o părticică din acest soi de generozitate mi-a fost trans­misă și mie și, pe lângă amintiri, asta e ceea ce am luat eu cu mine de-acasă. Or, acest fel de a fi și de a privi lumea și viața, nu doar că mă definește ca om, dar mi-e util și ca actor. Actorul adevărat trebuie să fie ca o poartă din Maramureș, deschisă larg, trebuie să fie precum gazda care-și primește oaspeții cu bucurie, care le oferă acestora tot ceea ce are ea mai bun și care primește ceea ce au oaspeții de dăruit - o energie bună, o poveste cu tâlc...

Precum frunza în vânt

- Publicul tău aparține teatrelor independente. Ai ales calea asta pentru că era singura opor­tu­nitate ca să profesezi sau consideri că sistemul tea­trelor de stat este depășit?

- Sistemul artistic din România are niște defi­ciențe majore, care au generat și acea inflație de ac­tori despre care ai vorbit. De pildă, în Anglia, în mo­mentul în care teatrele de stat nu mai aveau locuri vacante, s-au oprit și admiterile. Ca să nu-i lase pe copiii care aspirau la o carieră artistică să se îmbete cu apă rece. La noi, posturile din teatrele de stat sunt foarte limitate și, de câtva timp, angajări nu se mai pot face oricum, pentru că posturile sunt blocate. Însă admiterile sunt, în continuare, libere. Ca atare, apar noi și noi serii de absolvenți care se trezesc pre­cum frunza în vânt, reduși la a se descurca apli­când legea junglei. Eu am avut noroc că, încă din fa­cultate, pe lângă spectacolele din Institut și scurtme­trajele colegilor mei, am fost cooptat în niște pro­iecte pri­vate și deci, în mo­mentul absolvirii, eram intrat deja pe un făgaș. Iar făgașul aces­ta, al teatrelor indepen­dente, este meritoriu, deși nici el nu este perfect. Problema principală în această zonă o reprezintă lipsa de pro­mo­­vare. Fără vi­zibilitate, tu poți să fii un actor genial, iar spec­ta­colul tău poate să fie scli­pitor, că și tu, și el, sunteți niș­te cauze pierdute. Pe de altă parte, lupta asta contribuie, într-o mare măsură, la această stare de "mai viu" prezent în tea­trele independente, prin com­parație cu sistemul de stat. Dacă e să fiu onest, acum, sin­gurul motiv pentru care eu aș fi interesat să mă an­gajez într-un teatru de stat din București ar fi acela al posibilității de a întâlni și alți regizori de pres­ti­giu. În rest, în teatrele de stat, din punct de vedere fi­nanciar, situația este tragică. Salariile sunt atât de mici, în­cât te obligă oricum la cola­borări.

Dedicație la o floare

- Trăgând linie peste acest subiect, consideri că un aspirant într-ale actoriei are nevoie de o doză consistentă de "nebunie frumoasă" ca să reziste?

- Ușor nu e! Sistemul e... așa cum e, banii sunt puțini și actorul, ca orice alt om, trebuie și el să plătească facturi, să mănânce, să se îmbrace și să se deplaseze, intervin frustrări care te grevează și în pro­cesul de lucru... Și totuși, în momentul în care pentru tine actoria nu e doar o profesie, ci e o pa­siune, găsești resurse ca să treci peste toate aceste ne­ajunsuri și să păstrezi în minte și în suflet numai frumosul și bucuria care vin către tine.

- Se spune că actoria consumă enorm, că arde actorul. Din ce surse îți reîntregești energia?

- Dincolo de energia aceea pură pe care o pri­mesc din sală atunci când sunt pe scenă, pentru mi­ne, o sursă de realimentare a bateriilor poate să fie o floa­re. O floare pe care o văd într-o zi și care mă farmecă prin delicatețea și perfecțiunea ei. Sau poate să fie un copac, pe care îl privesc gândindu-mă la toa­tă istoria pe care o știe el, gândindu-mă la stră­dania lui perpetuă de a reizbucni victorios în pri­măvară. Sau poate să fie cerul acela mare, cerul ace­la magic pe care îl regăsesc atunci când mă întorc în satul bunicii mele. Sau poate să fie o întâlnire cu un om cu spirit frumos, cu un om cu care să îm­păr­tășesc, măcar pentru câteva zeci de minute, o anume vibrație pozitivă. Sau poate să fie o plimbare prin pă­durea scăldată de o ploaie de vară, ori câteva ore petrecute pe malul mării.

- Sau poate să fie și dragostea?

- Ai deschis un subiect care mă frământă... Eu caut și îmi doresc să iubesc și să fiu iubit, mă fericește profund gândul acela că poate să existe ci­neva, un om, care să mă iu­bească, care să mă as­cul­te și care să-mi vorbească sincer, care să mă mân­gâie când îmi e greu și care să se bucure atunci când îmi e bine... Deo­camdată am ajuns la o con­clu­zie sigură: că, așa cum spune și mu­zicianul John Mayer, într-o melodie care mi-e foarte dragă, "Love is a verb", dragostea e un verb, e ceva ex­trem de complicat, de nuanțat, de im­portant și, mai presus de orice, e ceva su­perb... Nu-mi rămâne decât să continui "cercetările", să continui căutările și să nădăjduiesc într-un final fe­ricit.

- Suntem la capătul verii. Cum se anunță pen­tru tine toamna care se apro­pie?

- După niște ani în care am făcut mult teatru, în ultima vreme m-am axat mai curând pe film, așa că și în toamnă, probabil că voi mai culege roadele peliculelor care au avut premiera anul acesta și din distribuțiile cărora am făcut parte: "6.9 pe scara Richter", în regia lui Nae Caranfil, "Minte-mă fru­mos în Centrul Vechi" și "Tudo", ambele în regia lui Iura Luncașu, "Escape", în regia lui Millo Si­mulov, primul film VR din Ro­mânia, și "Selfie 69", în regia Cristinei Iacob. Dar nici de teatru nu m-am des­părțit complet: în oc­tombrie voi reveni cu par­titura din "My Fair Lady", în regia lui Răzvan Ioan Din­că, și tot în octombrie voi începe, la Teatrul Na­țional din București, re­petițiile la spectacolul "Re­gele Lear", după William Shakespeare.