Era aproape. De la ușa blocului unde locuiesc, parcurgeam o stradă. După aceea, cotind la dreapta, încă una... Mă opream la celălalt capăt al ei și împingeam o poartă metalică, înaltă, ce scârțâia oarecum nonșalant, pe un ton asemănându-se c-un salut. Și pătrundeam "dincolo". Într-un paradis vegetal unde mă întâmpinau culori și miresme, foșnete, frumusețea anotimpurilor ce curgeau unul dintr-altul, ciripirile unor păsări mărunte, bâzâitul gâzelor de prin grădină... Știam când iarna ne părăsea de-a binelea orașul, după cât de gălăgioase deveneau vrăbiile din corcodușul ce se-nălța rămuros, în fața locuinței mătușii mele. Târziu, mai spre vară, pe crengile înfrunzite ale acelui "arbore", în locul vrăbiilor, se rotunjeau micuțe și dulci-acrișoare corcodușele, care când se coceau, prindeau o nuanță de roșu-violet.
Îi spun arbore, pentru vârsta lui înaintată și pentru că își luase o alură impunătoare, părând să susțină cu trunchiul său, o porțiune din cerul de deasupra lucrurilor și întâmplărilor desfășurate în grădina aceea de basm.
Un răsărit amânat
Cum poți să înțelegi un anotimp, când trăiești, ca mine, într-un cartier unde predomină griul asfaltului și verticalitatea blocurilor, cu înșiruirea lor apăsătoare?! Mă trezesc dimineața, și primul lucru care-mi vine în minte e să caut cu privirea cerul, prin geamul dormitorului meu de la etajul întâi. Bineînțeles că nu zăresc decât fâșii, pete de azuriu, câțiva copaci înalți cât cinci-șase etaje, fragmente dintr-un răsărit de soare roșiatic, tardiv... Blocul de peste drum apare mereu ca un paravan dinaintea acelui răsărit. Nu vedeam niciodată orizontul!
Poate de-aceea, grădina mătușii Jana mă fermeca într-atât! Și nu voi reuși s-o descriu, pe cât îi era măreția. Grădina fusese a bunicii. Mi-amintesc că arăta ca un petic de liniște înmiresmată, cu crini albi și portocalii, cu stânjenei albaștri, cu trandafiri mov, galbeni și dintr-aceia roșii-catifelați. Se găseau și panseluțe, haioasele inflorescențe de gura-leului și lunatica regină a nopții, răspândind un parfum dens și amețitor, și altele, de al căror nume habar n-aveam.
Moartea bătrânului tei
Mai țin minte că, pe când eram o fetiță de vreo șapte ani, mergeam cu părinții deseori la Buni și la "tanti" Jana, și acolo, în curtea lor, aveam obiceiul să măsor din priviri, lăsându-mi capul mult pe spate, înălțimea văzduhului, până la ramurile cele mai de sus ale unui tei vârstnic, stufos, ce existase și în copilăria bunicului. Obișnuia să înflorească prin luna mai și mă îmbăta (la propriu) parfumul florilor sale. Mă înecam din cauza mirosului lor puternic și lipicios, ca și cum aș fi înghițit cu lăcomie mai multe lingurițe de miere. Îmi dădea târcoale și o senzație ușoară de amețeală. Cred că de aceea refuzam, categoric, să-mi beau ceaiul călduț de tei, cu care mama încerca uneori să-mi domolească răceala și tusea sâcâitoare. Nu-l acceptam, chiar dacă era turnat în ceașca mea favorită, care avea pe ea o poză ca în cărțile de povești, înfățișând un pitic peste măsură de colorat și simpatic.
Câteodată, un vânt mai dârz scutura coroana teiului înflorit, iar unele flori se risipeau pe jos. Mă feream să nu le strivesc sub tălpile pantofilor mei. Poate pentru că le asemuiam cu niște insecte ciudate și mi-era milă, cumva, să nu le "rănesc". Mă refer la florile albe-gălbui, minuscule, cu o codiță foarte subțire și o frunză însoțitoare, ca o aripă de libelulă, al cărei rost îmi era greu să-l pricep. Îmi imaginam c-ar putea să și zboare, dacă floarea de tei ar fi avut o aripă în plus. Ce spectacol pe deasupra grădinii! Din păcate, mărețul tei a murit. În urma unor săpături și reparații din curte, lucrătorii de la canalizare l-au ciopârțit, i-au umblat pe la rădăcini, l-au făcut să sufere, pe scurt, l-am pierdut! Cât am plâns! Păstrez și astăzi două frunze uscate, presate între filele unui dicționar. Învățasem de la școală cum să presez plante și buruieni, ba chiar și fire de iarbă. (Aflasem și cum se numește frunzișoara aceea cu aspect lunguieț, unită de floare printr-un peduncul: bractee)...
S-a mai scurs un șir de ani... Veștile despre Jana și soțul ei le aflam mai degrabă prin intermediul mamei. Dar într-o vară (nu chiar așa de îndepărtată), am primit pe neașteptate un telefon de la mătușa mea. Mă chema neapărat la ei. Nu-i mai văzusem demult, dar locuiau tot în casa bunicii, înconjurată de grădina în care îmi petrecusem copilăria. Unchiul se oferise să mă însoțească încă de la intrarea în curte. Aveam sentimentul că gestul lui ascundea un anumit scop. Înaintând împreună pe alee, mă bucuram să redescopăr amănunte pe care crezusem că le-am uitat. Pe la jumătatea drumului, m-au împresurat, pe neașteptate, undele unei miresme binecunoscute, dense și dulcege. Mirosul se îmbina într-atât cu lumina, încât îți lăsa impresia că se revărsa din soare. Din când în când, îl surprindeam pe unchiul întorcându-și capul spre mine, cu o privire întrebătoare. Pașii lui nerăbdători aveau o destinație precisă. Așa a și fost. La marginea unui răzor s-a oprit brusc, exclamând: "Hei, observi minunăția asta?! E o încântare, nu-i așa?..." Plin de bucurie, îmi arăta, cu mâna întinsă, un tei nou și tânăr, ce se ridicase, cu îndrăzneală, în spatele gardului, la vecini. Crescuse înăltuț, cu tot cu tulpină, cu crăci, cu frunziș... Și-nflorise. Constatam cu uimire cum o parte însemnată din ramificațiile sale se înclinaseră peste plasa de sârmă a gardului. Se înclinase prelung, înspre spațiul acela verde și însorit, unde-și dusese existența, cândva, bătrânul tei de pe vremea bunicilor. Potrivit presupunerii unchiului meu, noul vlăstar se trăgea de la vreo rămășiță de rădăcină a înaintașului său. Purtător de stindard, se lupta să răzbească, cu drept la viață, sub cerul înalt.
M-a impresionat mult întâmplarea aceea și am luat-o ca pe un semn. Primul stăpân al grădinii fusese bunicul și, poate că de sus, din înalturi, la fel ca bătrânul tei, își dorea, și el, să aibă în grădina pe care o făcuse, un urmaș. Pe mine. Să înfloreasc și eu, primăvara, să-mi crească aripioare de frunze, și în mireasma amețitoare a teiului-frate, de peste gard, să-încep să zbor pe sub cerul albastru.
ADRIANA CHRISTESCU
Mâna Maicii Domnului
Prin anii '80, când ne-am mutat în Balta Albă, "lângă lift" (cum își dădea adresa un băiețel), a venit în vizită mama. Cum se obișnuiește, ne-a adus "de casă nouă" câteva daruri. Printre ele, o nuielușă înmugurită, cu câteva firicele subțiri de rădăcină. Mi-a întins-o zicând: "La noi în sat, în Teleorman, există un obicei: fiecare gospodar, când se mută în casă nouă, plantează la poartă sau la ușa de la intrare, o plantă vie, primită de la o rudă apropiată, de regulă de la părinți sau nași. Există credința că atunci când treci pe lângă ea, în casă sau în ogradă, te cureți de gândurile rele și intri înăuntru curat. Creștinii i-au zis «Mâna Maicii Domnului», are flori alungite și delicate și o mireasmă puternică. Cine ajunge în preajma ei se oprește în drum ca să-și umple ființa, cu minunatul dar de la Dumnezeu. Te faci alt om: mai zâmbitor, mai încrezător, mai bun. «Mâna Maicii Domnului» te-a mângâiat pe creștet și și-a îndeplinit menirea". "Vezi", mi-a zis mama în încheiere, "eu ți-am adus aici doar un «degețel», dar dacă ai credință și dragoste o să se prindă, o să-ți protejeze familia și o să-ți amintească de mama care ți l-a dăruit".
Am plantat darul mamei cu grijă, într-un ghiveci ținut, la început, în apartament. S-a înfiripat repede și a crescut. Din primăvara următoare, l-am transplantat într-un ciubăr de lemn și l-am mutat pe balcon. Ce bucuroși am fost când a făcut primele flori! Nu ne mai săturam să le inspirăm mireasma. Apoi ne-a răsplătit din plin pentru grija ce i-o purtam. A crescut până la înălțimea balconului și, aplecată puțin în afară, se putea bucura de toată lumina soarelui. Înflorea din luna mai până la începutul lui septembrie și umplea de miros casa, ajungând până la vecini. O minune ce ne aducea în fiecare an bucurie. Mai târziu, când ne-am ridicat o căsuță la țară, într-o zonă de deal, ne-am zis să ducem o "purtătoare de noroc" și acolo. Am luat, așa cum primisem și noi, o crenguță și, într-o primăvară, am plantat-o în pământ. Asta a contat foarte mult. A prins puteri parcă magice și, în câțiva ani, a ajuns să întreacă planta mamă din București. Nu mai spun de bucuria pe care o trăim primăvară de primăvară, când Mâna Maicii Domnului ne întâmpină, de cum ajungem la poarta casei, cu flori plăpânde și miresme ca-n rai. Iar când o pereche de tineri și-au făcut o casă alături de noi, ne-am gândit să ducem vechiul obicei mai departe, dăruindu-le și lor o plăntuță cu rădăcini.
Primăvara viitoare, un parfum minunat va învălui toată zona. Și la întrebarea firească: "De ce miroase așa de frumos pe ulița asta?", răspunsul va veni de la sine. "E Mâna Maicii Domnului, cea ocrotitoare de rău!".
ILIE FLOREA - București
Foto: DREAMSTIME