ADRIAN TITIENI - "Am fost enorm de emoționat la Cannes!"

Dacă ar trebui să-i numărăm doar fil­mele din palmares, am sări binișor de 40. Și asta, fără să ținem seama și de Pre­miul Gopo, cu care a fost răsplătit pentru ro­lul jucat în "Din dragoste cu cele mai bune in­tenții", fără nenumăratele roluri din tele­viziune și fără activitatea neobosită de profesor universitar, pentru care, în 2012, a fost ales rector al UNATC. Doar atunci, poate, portretul de bistrițean tenace și muncitor, care înaintează în meserie încet și sigur, s-ar rotunji simțitor. 2016 i-a adus în plus bucuria incomparabilă de a păși la Cannes, pe covorul roșu. "Bacalau­reat", filmul regizat de Cristian Mungiu, în care joacă rol principal, s-a întors acasă victorios, cu premiul pentru regie și nesfârșite cronici laudative.

"Mi-a plăcut să fiu tată"

- Domnule Titieni, performanța dvs. în rolul de tată, pe care l-ați jucat în "Ba­calaureat", filmul lui Mungiu, premiat anul ăsta la Cannes, a fost atât de con­vingătoare, încât prima întrebare pe care v-o adresez este dacă aveți și dvs. copii.

- Da, am trei și e bine cu trei. Am o fiică din pri­ma căsătorie, Mălina, care are 30 de ani și este medic neonatolog în Ger­mania, unde a plecat cu mama ei. Iar din cea de-a doua căsătorie, am alți doi copii, pe Ariadna și pe Marc, care au 17 și 16 ani. Nu știu dacă eram pregătit să fiu tată când am făcut copiii, dar cert e că nu m-am gândit de două ori. Mi-a plăcut să fiu tată. Cred că și asta e una din menirile omului pe această planetă. Am încercat mereu să păstrez relația mea cu copiii sub semnul ideii că ei există pentru ei înșiși, că nu ne sunt datori cu nimic, nu-i facem pentru noi, pentru satisfacția noastră, nici ca să umplem golul existențelor noastre. Suntem da­tori să nu le stânjenim drumul și să nu le creăm obli­gații false. Înainte să am copii, mi-am zis că o să în­cerc să mă pun în pielea lor de fiecare dată, să nu cad pradă conflictului între generații, care ne plasează pe baricade diferite. Eram convins că așa o să le înțeleg mai bine modul de a gândi. Ei bine, nu mai pot, m-am în­șelat. Vremurile s-au schimbat, infor­mația s-a schim­­bat. Dar mă mai verific din când în când, la lucrurile importante.

- Vă moștenește vreunul pasiunea pentru tea­tru?

- Niciunul. Vă spuneam că Mălina e medic, Ari­adna se duce cu pași rapizi tot spre Medicină, iar Marc Simion nu știu ce surprize ne va oferi. În ciuda fap­tului că a apărut în niște filme până acum, nu e deloc atras de cinematografie.

- Când vă aud vorbind, îmi pare că v-ați născut să fiți tată, că n-a fost niciun efort să jucați rolul din "Bacalaureat". Cum a fost de fapt pe platou?

- Cred că toți tații au ceva în comun, oricât de diferiți am vrea noi să fim. Dar ce știu sigur este că, spre deosebire de tatăl din film, nu mi-aș dori nicio clipă să-mi plece copiii în lume, să-și facă acolo un viitor. Nu știu dacă la mijloc e gândul că aș fi pă­răsit sau convingerea că se pot realiza mai bine în România, habar n-am. Cât des­pre a lucra cu Cris­tian Mungiu, ăla care spu­ne că nu-i place e un fa­riseu. A fost mai mult decât interesant și plin de satisfacții, de la propunerea rolului și până la mo­mentele efective de lucru împreună. Din­colo de faptul că e un regizor extraordinar, Cristi Mungiu e și un om inteligent, superechi­librat, cu o știință a ma­nagemen­tului emoțiilor și al relațiilor interuma­ne de invidiat. Mi-ar plăcea să am abilitățile și competențele lui în domeniu. Am lucrat foarte bine, iar rolul mi-a plăcut, e o partitură atât de bogată, că orice actor și l-ar dori.

La Bistrița, într-o casă săsească

- Domnule Titieni, păreți extrem de răbdător și de cumpătat. Ați moștenit trăsăturile astea pe linie de familie? Ce fel de copilărie ați trăit?

- Am trăit o copilărie frumoasă, am fost iubit și răsfățat, pentru că părinții mei erau multiplicați. Frații și surorile tatălui meu nu aveau copii, aveam deci vreo trei, patru perechi de rude care îmi purtau de grijă, ale căror atenție, grijă și dragoste se cana­lizau exclusiv către feciorul lui Simion. Eu eram ace­la. Trăiam la Bistrița, într-o casă săsească cu curte inte­rioară, în care mai locuiau 11 familii. Aparta­men­tele erau rațio­na­lizate de comuniști, fie­cărui suflet îi reveneau 20 de mp. Tata făcuse puș­că­rie politică aproape patru ani, fiindcă student fiind, a în­lesnit comunicarea prin scri­sori între câțiva mem­bri ai rezistenței. A ie­șit din închisoare cu aș­teptări foarte mici de la via­ță. Târziu, mi-a măr­tu­risit că s-a rugat la Dum­ne­zeu ca, dacă scapă de acolo, să aibă doar un loc unde să pună capul, o so­ție și un copil și posibi­li­tatea să-și practice mese­ria, altceva nu mai vrea. Așa se și explică traiul nos­tru în­delungat, în doar do­uă ca­mere, în care ne cam în­ghesuiam. Nu și-a dorit mai mult și-și cenzura sin­gur orice exces. Se temea cumva să nu-l bată Dum­nezeu că îndrăz­nește prea mult. Iar mama, care venea dintr-o familie cu mulți co­pii, care s-a zbătut și a re­u­șit să facă școală și să a­jun­gă la oraș, trăia, și ea, cu sen­timentul că viața i-a ofe­rit, oricum, foarte mult. Am avut deci părinți foarte decenți...

- O decență care vi s-a transmis. Pe lângă pa­siu­nea pentru actorie, se vede la dvs. și o nevoie de rân­duială, de organizare ar­de­lenească...

- Așa e. N-am avut ni­ciodată boemia în sânge. N-a fost pentru mine un semnal luminos, un far, nu mi-am dorit-o. Am fost un actor la locul meu. Iar pă­rinții mei au fost decenți, chiar și în refuzul lor inițial de a accepta drumul pe care l-am ales. Au fost șocați când le-am spus că vreau să mă fac actor, n-aveau reprezentare pentru așa ceva în lumea lor, era ceva neserios. Dar mi-au oferit libertate. Au zis: "Bine, noi nu ne pricepem, fă cum știi!". Apoi au devenit susți­nători necondiționați.

- Cum era Bistrița în anii copilăriei?

- O Bistriță de 20 și ceva de mii de locuitori, în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Era o lume foarte mică, un oraș liniștit, în care valorile pe care le clamăm atât de mult azi, ca onestitatea, dem­ni­tatea, corectitudinea sau responsabilitatea, chiar exis­tau, Bistrița fiind un oraș care avea și fericita con­diție de a fi influențat de cultura germană! Azi, va­lorile astea nu le mai poți găsi nici măcar acolo, sunt practici uitate, dezavuate. Dacă au mai rămas ici-colo, ca o insuliță, oamenii care mai cred în ele sunt izolați și întrebați "Dar dumneata pe ce lume trăiești?". În decurs de patru ani, acea Bistriță pe care o știam eu a tre­buit să treacă printr-o industrializare forțată, nu­mărul locuitorilor a explodat, pur și sim­plu, a bul­ver­sat vechea rânduială. Și Bistrița a de­venit altceva. Poate că orașul era plictisitor atunci, cu atâta liniște și calm, poate era apăsător, câtă vre­me nimic din ce fă­ceai nu devenea cunoscut. Ce știu e că la vremea aceea îmi doream să plec, să dispar în lumea mare a Bucureștiului.

- Feciorul din Bistrița visa să-și încerce norocul în Capitală...

- Da, nu m-a interesat să dau examen la Actorie în nicio altă parte, doar la București, și nu știu cum s-ar fi rezolvat ecuația destinului meu dacă nu aș fi intrat. Facultatea de la Cluj nu exista atunci, doar cea de la Târgu-Mureș, dar în Bistrița avusesem ocazia să văd în turneu spectacole ale multor teatre și am realizat diferența. Știam că școală bună se face doar la Bucu­rești. Așa că am venit aici și, imediat după ce am intrat la facultate, a trebuit să plec în armată.

- Ați avut și norocul să debutați alături de Marin Moraru.

- Chiar din anul I! Regizorul Grigore Gonța făcea spectacolul "Harap Alb", la "Național", cu Marin Mo­raru și alți actori foarte cunoscuți. Eram în armată, și Gonța a venit cu Marin Moraru, să dau casting. Toți erau uimiți că mă caută Marin Moraru acolo, eu tre­muram mai rău ca la exa­me­nul de ad­mitere, eram prima dată față în față cu Moraru, care pentru mine coborâse direct din e­cran. Țin minte că am dat pro­ba într-o sală de șe­dințe a CAP-ului din Drumul Subțire, care era transformată în dor­mi­tor.

Arta de a păstra liniștea

- Cei care urmăresc te­le­vizorul au îndrăgit foarte tare cuplul pe care l-ați format alături de soția dvs., Adriana Titieni, în serialul "În fa­mi­lie". Cum e să fii împreună și în viața de zi cu zi, și pe micul ecran?

- Cum să fie? Cu dimineți cu cafea împreună, cu după-amiezi cu alergătură, cu seri tihnite, cu împăr­țirea res­pon­sabilităților ca cei doi copii să crească normal, cu muncă și tot felul de bucurii trăite în doi.

- Cum v-ați cunoscut?

- Adevărul e că ne-am în­tâlnit la Institutul de Teatru, oricât de vinovată ar părea această situație. Ea era studentă, eu asistent, dar pe măsură ce relația noastră a căpătat contur, am decis să plec de la clasa ei. Adriana era frumoasă și notorie. Și talentată, pe deasupra. Amândoi Gemeni, ne-am plăcut imediat. Eram la o distanță de doar câțiva ani de la prima căsnicie și totuși, foarte repede, am întrebat-o dacă ar vrea să fie soția mea, și ea tot foarte repede a răspuns că da. Așa că ne-am că­sătorit imediat, deși fricile mele de un nou mariaj au mai ieșit la iveală, când și când. Cu puțin curaj, cu puțină inconștiență, puțină răbdare și multă dragoste, le-am depășit pe toate.

- E vară, lumea visează la vacanță. Care e pen­tru dvs. scenariul perfect alături de Adriana?

- Când reușești să-l cunoști atât de bine pe celă­lalt, să știi exact ce anume i-ar da o stare de confort și relaxare, nu mai e nevoie de nimic. Îmi amintesc de Andrei Pleșu, care într-un articol povestea despre groaza întâlnirilor de prânz cu omologii lui, în pe­rioada când era ministru de Externe, în timpul cărora trebuia să aibă discuții informale și, totuși, să pună pe tapet și problemele țării sale. Și totul într-o am­bianță cât mai degajată! Și cum întâlnirea cu minis­trul de Externe francez l-a pus într-o situație ulu­i­toare, pentru că, în timp ce așteptau mâncarea, omo­logul lui i-a spus "Andrei, nu te simți obligat să con­versezi. Dacă vrei să mâncăm doar și să tăcem, te invit să tăcem împreună." L-a făcut atât de fericit, că nici nu i-a mai fost foame. Cred că arta asta de a păstra liniștea împreună, de a putea comunica fără cuvinte e mai prețioasă decât orice scenariu și orice regie de vacanță.

- Vă mai întoarceți pe-acasă, în Bistrița?

- De fiecare dată când trec prin zonă, merg și la Sântioana și la Mureșenii Bârgăului, unde mai am câteva rude. Cât trăia mama, ajungeam măcar de trei ori pe an, de Paști, vara și de Crăciun.

- S-a zvonit și că ați dorit să candidați la pri­măria orașului.

- Îmi place Bistrița, dar nu mă gândisem vreodată la povestea asta cu primăria. Niște prieteni buni au venit să-mi propună și am rămas cucerit de proiectul lor, care a devenit ulterior și proiectul meu. Dar nu am mai apucat să candidez oficial, fiindcă nimic din ce am stabilit la masa negocierilor nu s-a regăsit în practică. Am dat acolo peste oameni care nu doreau schimbare decât în vorbe, peste aceeași lipsă de co­municare și de încredere ca peste tot și peste celebrul "Una spunem, alta facem". M-am izbit de rezistența locală, care declara că e cu mine ne­condiționat, dar în realitate mă sabota. Mi-am zis că, dacă nu sunt un musafir agreat, mai bine mă retrag. Am fost crunt deza­măgit, bineînțeles. Poate dacă aș fi candidat in­de­pendent ar fi fost altfel, dar această afacere e în­cheiată, nu mă mai interesează. Va mai trece multă apă pe Bistrița până când noile generații, care sunt mult mai ușor de cucerit de această politică egocentrică, să ajungă să gândească și pentru ceilalți, să vadă și interesul colectiv, nu doar pe cel personal.

Atenția care atrage atenție

- După o carieră bogată în teatru și film, v-am auzit declarând recent că profesoratul vă e uneori mai drag decât actoria. Chiar așa?

- N-aș vrea, totuși, să le pun în competiție. Îmi sunt dragi amândouă, dar întâlnirea cu oamenii tineri mă face fericit. Unii profesori ai mei din liceu au purtat vina de a nu ne fi îndrumat, de a ne fi îndrumat greșit sau de a-l fi ținut pe "nu" în brațe. N-au comu­nicat cu noi sau, dacă au făcut-o, au făcut-o de pe piedestalul autorității. Simt că acum am ocazia să schimb ceva în relația asta dintre profesor și elev, poate și pentru că mă gândesc mereu cât de greu mi-a fost mie în anumite situații.

- Ce v-au adus bun orele cu tinerii studenți?

- Studenții vin cu energie, cu o abordare care nu e atinsă de prejudecată, vin cu soluții personale, vin din­tr-o lume în care informația e enormă și bul­ver­santă, dar ei au totuși capacitatea s-o selecteze și ie­rarhizeze. Vă spun cu toată sinceritatea că învăț din lu­mea lor, sunt multe lucruri care mă depășesc. Uneori, vin cu re­zol­vări mult mai rapide, la care eu am ajuns după cinci ani de aprofundări cu profesorii mei. Până la urmă, actoria e o continuă luptă cu sine, se lucrează cu ome­nescul, cu ce are omul mai rău sau mai bun în el.

- Dumneavoastră de ce ați ales meseria asta?

- Prima dată când mi-a trecut prin cap să devin actor, am făcut-o fiindcă voiam ca lumea să fie aten­tă la mine. Ușor, ușor, făcând pași în profesie, mi-am dat seama că beneficiul pe care aș putea să-l am de pe urma acestei meserii este să fiu eu atent la lume. Atenția ta asupra lumii atrage la rândul ei atenția. E cunoscută o anecdotă cu Mircea Albulescu, proaspăt angajat la "Bulandra". Avea un rol de figurație, într-o piață în care toată lumea țipa, vindea, se agita. El nu făcea nimic, era foarte atent în jur. Și doamna Bu­lan­dra a strigat: "Cine e, dragă, băiatul ăla?", "Păi, Al­­bu­lescu", i s-a răspuns, "tânărul care a fost an­ga­jat". "Ori îi dai vorbe, ori îl dai afară, că numai la el mă uit", a replicat ea. Tăcerea lui era la concurență cu toată agitația.

- În încheiere, să ne mai întoarcem puțin la filmul "Bacalaureat" și la succesul lui răsunător de la Cannes. Cum v-ați simțit acolo? Puțin emo­ționat?

- Enorm de emoționat, nu puțin. Nimeni nu mă crede, dar povestea asta cu Cannes-ul nu mi-a trecut niciodată prin cap. Știam așa, în teorie, că drumul către Cannes e aproape conturat cu acest film, știam că sunt șanse, că Mungiu e un regizor aplicat, cal­cu­lat, profund, care știe ce face. Dar între vis și realitate e un drum. Chiar și atunci când am auzit că plecăm la Cannes, tot nu-mi venea să cred. M-am simțit așa, ca ruda săracă din Est, cu vârfurile picioarelor adunate și cu mâinile în poală. (râde)

- Asta e modestia bistrițeanului din dvs...

- Nu. Dar dacă e să fiu sincer, până să-mi dau seama cum m-am simțit la Cannes, am și plecat. A fost un iureș, ceva copleșitor, inhibant, toate came­rele sunt pe tine permanent, nici nu știi cum să te miști, fiindcă totul se filmează live, în fiecare se­cundă. Mă simțeam stângaci, în tot cazul nu eram în largul meu. Dar în sală au fost peste cinci minute de aplauze, dacă nu șapte, și abia atunci am intrat în criză profundă, nu-mi venea să cred, începusem să mă întreb dacă nu i-a angajat cineva să o facă. (râde.)

- Viața dvs. pare un șir de întâmplări fericite, pe care nu le-ați căutat cu înver­șu­nare...

- Așa e. M-am lăsat dus de întâmplările fericite, fără să-mi regizez destinul, m-am lăsat purtat de ape. Și am luat ce mi-a oferit viața. Mulțu­mesc lui Dum­­nezeu și oa­me­nilor prin care lucrează că mi-a ofe­rit une­ori mai mult de­cât m-am aș­teptat. Mă în­treb doar dacă oi fi făcut bine ce aveam de făcut, cu talanții care mi s-au dat.

Fotografii din arhiva personală