Vă relatez două întâmplări care par desprinse din lumea irealului, dar care sunt perfect adevărate. Prima a trăit-o străbunica soţului meu, Catuţa, iar cealaltă a fost o experienţă trăită de bunicul meu, pe care ne-o povestea în serile lungi de iarnă. Vi le spun aşa cum le-am auzit.
Ciuma
Pe când străbunica Catuţa era o fetiţă de opt-nouă ani, cea mai mare dintr-o familie de patru copii, a trăit o întâmplare pe care n-a putut-o uita toată viaţa.
Într-o seară de iarnă, când toţi ai casei stăteau pe lângă cuptor, bunici, părinţi şi copii, câinii au pornit dintr-odată să latre înverşunat, ca la lup - o expresie din partea locului pentru lătrăturile scurte şi repezi. Brusc, uşa s-a dat de perete şi în prag s-a ivit o arătare cumplită. Copiii au început să ţipe şi s-au ascuns în spatele bunicii. Speriaţi, cu ochii cât cepele, priveau la pocitania care intrase în casă, închizând uşa în spatele ei: micuţă, firavă, cu ochii scânteietori, avea chip de femeie şi corpul acoperit de blană, în vreme ce capul i-era înfundat într-o claie mare şi încâlcită de păr. "Nu vă speriaţi", s-a auzit o voce ca de pe altă lume. Un miros groaznic a umplut încăperea. Plină de răni, arătarea îşi ştergea cu o cârpă picioarele însângerate. A cerut unt şi a început să se oblojească, gemând. După primele clipe de încremenire, bărbaţii casei, bunicul şi tata, au prins curaj, întrebând arătarea de unde este şi de ce a venit. "Sunt ciuma", le-a spus femeia. Fusese trimisă să pună semne în sate, dar câinii nu o lăsau să intre în curţi. Era gata să le facă un bine celor din casă, dacă ar fi scos-o afară din sat. În schimb, îi va proteja de urgia ce avea să se abată asupra locului, chiar începând de a doua zi. Atunci, bunicul Catuţei i-a spus fiului său: "Stai tu acasă, cu copiii şi nevasta, eu sunt bătrân şi nu mai am nimic de pierdut. O iau şi pe mamaie cu mine". A aprins felinarul, l-a pus în mâna nevestei lui şi-au plecat. Bătrâna cu felinarul în faţă, iar bunicul cu arătarea cocoţată în spatele lui. (Mai târziu, când povestea întâmplarea, le spunea tuturor că arătarea fusese uşoară ca aerul.) La ieşirea din sat, femeia a sărit jos din cârca bunicului şi i-a spus să se întoarcă acasă şi să stea liniştit împreună cu familia lui.
În zilele următoare, în satul Catuţei s-a dezlănţuit o epidemie de ciumă. Mureau oamenii cu zecile, copii, femei, bătrâni, se duceau fără a avea timp să-şi ia rămas bun. Fiecare casă era îndoliată, de multe ori preotul nu mai prididea să facă slujbe de înmormântare. Într-o singură casă din sat n-a murit nimeni, şi casa aceea era a străbunicii Catuţa.
Necuratul
n toamna anului 1934, pe Jieţi, un munte care aparţine de Petroşani, bunicul meu a trăit o întâmplare, pe care toată viaţa a povestit-o înfiorat.
La 30 de ani, era şef de echipă la o exploatare forestieră. Lucrau la pădure într-un mod destul de primitiv, cu joagăre, securi şi ţapine. Neavând utilaje cu care să transporte lemnul la vale, s-a făcut un scoc pe care butucii erau mânaţi spre vale cu ajutorul apei. În vârful muntelui se afla un lac de acumulare. Muncitorii locuiau în colibe podite cu cetini de brad. Ele se aflau la jumătatea drumului dintre baraj şi gura scocului, care cobora pe o distanţă de 3-4 kilometri. Într-o vineri, bunicul a fost chemat la ocolul silvic Petroşani, pentru a participa la o şedinţă. Cum ea a durat cam mult şi, după terminarea ei, oamenii au mai stat la taclale, bunicul a pornit spre coliba de pe Jieţi spre seara zilei. Până sus, era ceva cale, aşa că noaptea l-a prins pe drum. Oamenii din colibe au aprins focuri, au pregătit cina şi îşi aşteptau şeful în jurul focului. Mergând, bunicul a auzit dintr-odată sunet de paşi pe urmele lui şi a văzut la oarecare distanţă un muncitor. Nu-i vedea faţa, că era întuneric, dar se bucura că are un tovarăş de drum. Omul purta pieptar şi avea ţapină pe umăr, aşa că bunicul a fost sigur că era şi el vreun lucrător forestier. Bunicul mergea înainte, iscodindu-şi însoţitorul cu întrebări, dar cum acesta tăcea, s-a gândit că o fi fost frământat de gânduri şi de probleme şi nu-i era aminte să stea de vorbă pe drum. Pentru a nu se rătăci prin pădure, au urcat tot pe marginea scocului. După o bucată de timp, cel din spate a trecut în faţa bunicului şi acesta a văzut cu uimire că omul începe să urce panta mergând pe apă, de parcă ar fi călcat pe uscat. Urca pe apa scocului ca pe drum. La un moment dat, au ajuns la lacul de acumulare şi omul păşea acum pe el. Înspăimântat, bunicul a înţeles că o forţă îl îndemna şi pe el să intre în apă. A încercat să se dea înapoi, dar păşea în gol, ca o roată de maşină care derapează în noroi, în vreme ce o forţă îl împingea către lac. Tovarăşul de drum se oprise în mijlocul lacului şi-l privea pe bunicul, care căzuse în genunchi, implorând ajutorul lui Dumnezeu. La un moment dat, de frică, bunicul a izbucnit în plâns, înfigându-şi ţapina în pământ pentru a nu fi împins din spate. Omul din mijlocul lacului a început să râdă în hohote fioroase, care făceau să clocotească pădurile, dar în clipa aceea, Dumnezeu l-a desfăcut pe bunicul de vraja ce pusese stăpânire pe el. O oră i-a trebuit ca să coboare la cabană, pe lângă care urcase fără să o vadă, şi nici muncitorii care îl aşteptau nu-l văzuseră când trecuse în sus. Speriat, bunicul le-a povestit întâmplarea prin care trecuse, iar în duminicile următoare a mers regulat la biserică, mulţumindu-i lui Dumnezeu că-l apărase de Necuratul care îi pusese gând rău.
SOCACI EMILIA-ALINA - Hunedoara
Bunicul pe acoperiş
Prin 1930, bunicul meu, Iosif Lupşa, era învăţător într-o localitate aflată în Maramureş, dincoace de Gutâi: Baia Sprie. Dascăl bun şi patriot înfocat, era foarte iubit de elevi şi de comunitate, mai ales că făcuse şi câţiva ani de închisoare la Szegedin, în Ungaria. Popularitatea sa, mai ales în ultimii ani ai vieţii, se datora însă şi unei particularităţi mai ciudate a firii lui: bunicul era somnambul. În nopţile cu lună plină, se ridica din pat în cămaşă de noapte, ieşea afară în curtea casei, apoi pornea cu ochii închişi într-o lungă călătorie pe gardurile şi pe acoperişurile caselor din vecini. Aşezată în dreptul ferestrei, înconjurată de cei zece copii ai săi, bunica îl urmărea îngrozită, fără să cuteze să-l strige, de teamă ca Iosif al ei, care cântărea peste 100 de kilograme, să nu se prăbuşească, trezit din somn, la pământ. Cu timpul, hiba bunicului devenise un punct de atracţie al localităţii, aşa că, mai ales în nopţile de vară cu lună plină, zeci de curioşi se adunau pe uliţa largă din faţa casei, pentru a urmări exerciţiile de echilibristică ale d-lui învăţător, care se plimba în cămaşă de noapte pe crestele de ţiglă ale acoperişurilor şi pe stinghiile ascuţite ale gardurilor de lemn. Dar, într-o noapte, bunicul a dispărut. După ce-a fost văzut sărind de pe şură pe magazia cu unelte, cămăşoiul lui din cânepă înnălbită s-a pierdut, asemeni unei năluci, în noaptea parcă văruită de lumina rece a lunii. În zadar l-a aşteptat bunica să se întoarcă, încremenită lângă fereastră, cu copilaşii în jurul ei. Bunicul n-a mai venit nici în noaptea aceea şi nici în nopţile următoare. Disperată, s-a adresat autorităţii locale, dar cercetările "jandarilor" au rămas fără rezultat. Bunicul se transformase în zburător.
Povestea asta o ştiu de la mama şi de la surorile mamei, care s-au jurat la icoană că au fost de faţă în noaptea aceea, când bunicul Iosif a dispărut de pe acoperişul de şindrilă al şurii, pornind către necunoscut.
LUMINIŢA BEJAN - Baia Mare
Când s-a oprit ceasul
N-aş fi crezut această poveste, dacă mi-ar fi fost povestită de altcineva. Dar ea s-a petrecut aievea, sub ochii mei. Sunt sigură că mama n-a vrut să moară. Semnele acestea sunt o dovadă că ea veghează asupra noastră, de acolo de unde se află. Sper din suflet să fie "un loc cu verdeaţă", aşa cum scrie în Biblie.
CĂLIN VERONICA - Huşi
Raza de lumină
Om harnic şi mândru, ager şi chipeş la port, chiar şi la cei 94 de ani ai săi, bunicul meu nu se dădea bătut de marea povară a bătrâneţii şi dorea mult să trăiască, ca să-şi vadă la casele lor nu doar nepoţii, ci şi strănepoţii. Visul i s-a împlinit. Nu o dată, casa lui de la ţară se umplea de copii şi, mai ales în nopţile friguroase de iarnă sau când afară se dezlănţuiau vijelii, ne aduna la gura sobei, în jurul său, spunându-ne poveşti sau întâmplări petrecute în tinereţea lui. Una dintre ele, pe care am ascultat-o de multe ori, m-a impresionat în mod special.
Costică Castravete, cum îl porecliseră vecinii pe bunicul, trecuse bine de 80 de ani, dar lipsit de astâmpăr, tot mai continua să cutreiere mărginimile satului: văi, păduri şi muncele, cântând de răsuna lumea: "De la deal răsare luna/ De la mândra vin acuma!". Într-o seară, pe când se întorcea de la nişte prieteni, drumul trecând prin pădure, deodată i se întunecă în faţa ochilor, se făcu linişte deplină şi bunicul se trezi jos, pe un fund de râpă adâncă. Orbecăind prin întuneric, nu se dumirea unde este şi ce se întâmplase cu el. Orb şi surd, cu mâinile şi picioarele zdrelite de căzături, simţea numai mirosul pământului umed, pe care zăcea în genunchi. Atunci, şi-a făcut o cruce mare zicând: "Măiculiţa lui Dumnezeu, nu mă lăsa la necaz. Îndură-te de mine şi mă ajută să mă întorc iar acasă, lângă ai mei". Şi deodată, ca din senin, bunicu' văzu o rază de lumină orbitoare, care cobora din cer drept spre el, luminând fundul râpei. Adunându-şi puterile, căci obosise încercând zadarnic să iasă la mal, începu să se caţăre, ţinându-se de rădăcini şi de tufe. Strădania fu neaşteptat de uşoară, fiindcă nişte forţe nedesluşite îl împingeau din spate în sus. Ajuns pe buza prăpastiei, moşul auzi o voce care-i strigă: "Nădejdea voastră-i în mâinile mele". Atunci, bunicul a căzut în genunchi şi a zis: "Mulţumescu-ţi Maică a lui Dumnezeu, că nu m-ai lăsat să pier!". Lumina se făcu nevăzută şi bunicul plecă grăbit către casă, bucuros, dar şi înfricoşat de ceea ce se întâmplase cu el.
Din acea zi şi până a murit, bunicul povestea această întâmplare oricui voia să-l asculte. Şi tuturor le făcea acelaşi îndemn: să nu-şi piardă niciodată nădejdea, ci să se roage întruna Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mama cerească a tuturor credincioşilor.
MORARU MARIA - com. Tomaşi, jud. Bacău
Cum a murit mama de două ori
Când aveam vârsta de 7 ani, am adus-o pe mama înapoi din lumea morţilor. Eram amândouă internate într-un spital, eu - după o operaţie de amigdale, iar ea - după o grea intervenţie chirurgicală la intestine. Om cumsecade, directorul spitalului aprobase să stăm amândouă în acelaşi salon. Într-o seară, fără să-mi adreseze vreun cuvânt, mama a murit. Medicul de gardă tocmai intrase în cameră împreună cu sora şefă, căreia i-a spus să aducă o targă ca să o ducă pe mama la morga spitalului. I-au tras cearşaful peste faţă şi au plecat. M-am repezit la ea, scoţând un urlet de fiară: "Mamă, întoarce-te! Mamă, nu mă lăsa!". Speriată, o soră aflată în apropiere a intrat în salon şi a încercat să mă culce cu forţa în pat, dar în clipa aceea, mama... s-a ridicat şi s-a aşezat pe marginea patului, cu picioarele pe podea. Mi-a spus că tocmai îşi părăsise trupul şi începuse să zboare, când a auzit cum o strigam. Suferinţa mea a făcut-o să se întoarcă. Peste câteva zile, plecam acasă amândouă, ea înviată din morţi, eu cu operaţia vindecată.
Mama a murit cu adevărat la vârsta de 86 de ani, în casa sorei mele, Angela. O îngrijisem amândouă cu dragoste şi cu devotament, dar de data aceasta, nisipul din clepsidră se terminase. Într-o seară, când şedeam amândouă la capul ei, am simţit dintr-o dată un freamăt ciudat în odaie, de parcă intrase un vizitator nevăzut. Sora mea nu simţise nimic. Peste două zile, un înger gigantic a pătruns în camera mamei, însoţit de-un convoi de îngeri mai mici. Avea aripile strălucitoare şi veşminte aurii. I-au luat mamei doar sufletul. Corpul ei a continuat să mai trăiască trei zile, după care a murit şi el. Îngerii veniseră să o ducă în rai. Mama nu suferea, nu fusese bolnavă, a murit uşor şi frumos, ca o frunză care cade toamna dintr-un copac.
ANA BONTAŞ - Şercaia, jud. Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
