Constantin Eretescu este una dintre marile personalități ale exilului românesc din America. Plecat în refugiu din Basarabia natală la vremea copilăriei, emigrat apoi, de bunăvoie, dincolo de Ocean, alături de soția sa, cunoscuta lingvistă Sanda Golopenția-Eretescu. Discipol al profesorului Mihai Pop, distins folclorist și antropolog român, după absolvirea Facultății de Filologie din București, Constantin Eretescu a fost cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor (1964-1979) și profesor invitat la Universitatea Bloomington, Indiana (1971). În perioada 1983-1992, editează versiunea pentru America și Canada a ziarului emigrației românești Lupta, iar între 1986 și 1996, predă cursuri de antropologie culturală la "Rhode Island School of Design" din Providence. A publicat mai bine de 22 de cărți: romane, jurnale, teatru, studii de mitologie, de etnologie și antropologie, folclor urban contemporan. În decursul uneia dintre vizitele sale la București, înainte de lansarea celui de-al doilea volum din jurnalul său de exil ("Turnul de veghe"), am stat de vorbă cu prof. Constantin Eretescu despre bucuriile unui om al cărților și despre amăgirile emigrantului în țara tuturor posibilităților.
Două emigrări într-o singură viață
- Domnule profesor Constantin Eretescu, în viața dumneavoastră au încăput două emigrări - prima din Basarabia natală, a doua din România comunistă. Ce v-au adus, sufletește vorbind, aceste schimbări majore de geografie fizică și sentimentală?
- Ca și alte familii de basarabeni, și părinții mei au venit spre inima țării, din marginea ocupată atunci de sovietici, ca să nu fie deportați în Siberia. Timp de 70 de ani, nu am mai călcat pământul nașterii mele, și amintirile de dinainte de 6 ani, cât aveam când am plecat, se amestecau cu visul. În România de după război, în plină mizerie și foamete, ne-am stabilit în cartierul Ferentari din București. După adolescență, revolta mea interioară m-a împins către Facultatea de Filosofie, unde în anul întâi am afirmat că Basarabia este un pământ românesc, ocupat de sovietici. Am fost exclus din Uniunea Tineretului Comunist, lăsat să-mi continuu studiile, pentru ca să fiu exmatriculat, de data asta definitiv, în ultimul an de facultate, cu un semestru înainte de a o termina. Am fost nevoit să fac tot felul de munci ca să mă întrețin, de la hamal în Gara de Nord, până la cea de topograf la Fieni, fiind, pentru câțiva ani, izolat de viața universitară. Apoi, reprimit la Facultatea de Litere, am cunoscut-o pe Sanda Golopenția, colegă de grupă cu mine, care mi-a devenit și soție. Trecusem printr-o experiență dură, și Sanda m-a privit cu simpatie de la început, fiind și ea, din pricina dosarului tatălui ei (sociologul Anton Golopenția, deținut politic), în grupul marginalizaților. La Litere, am avut norocul unor profesori extraordinari: Mihai Pop, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu. Mihai Pop înființase "Cercul de Poetică și Stilistică", orientat spre structuralism, semiotică și spre interpretări ale teoriei comunicării de ultimă oră, din spațiul occidental și american (la care țineau prelegeri chiar matematicienii Octav Onicescu și Solomon Marcus, într-o terminologie complet diferită de limbajul de lemn uzitat). Era un deliciu, era evenimentul lunii! Ăștia erau profesorii noștri! Profesorul Pop m-a luat sub aripa sa, m-a inițiat în cercetarea de teren, și după ce mi-am făcut stagiatura ca profesor-navetist la școala din Adunații-Copăceni, un sat aproape de București, m-a angajat la Institutul de Folclor, unde el era atunci director. Părea că viața mea intrase într-o anumită normalitate, dar contextul social în care trăiam cu toții era departe de normalitate, era chiar aberant. Așa că am luat hotărârea de a emigra din nou, și am ajuns în America unde, timp de mai mulți ani, am trecut printr-un dificil proces de integrare într-o țară cu un sistem social la fel de rigid, în care emigranții erau tratați ca niște străini. Am avut norocul să îmi pot practica în continuare profesia, să predau și să-mi scriu cărțile, să țin conferințe și să călătoresc prin lume, dar toate astea cu prețul unei dureroase îndepărtări de România.
- În Basarabia ați mai ajuns?
- În Basarabia am ajuns din nou abia în 2011, pentru lansarea volumului "Cornova - 1931", o lucrare care sintetizează cercetarea echipei conduse de Dimitrie Gusti, în campania monografică de acum 80 de ani. După o dificilă călătorie, tensionată de controalele minuțioase ale militarilor excesiv de vigilenți de la vamă, vorbitori exclusiv de limbă rusă, am trecut în Ucraina, de care aparține acum Cetatea Albă. Am găsit biserica și cimitirul armenesc, unde se odihneau și strămoși de-ai mei, părăginite, cu ferestrele bisericii aproape îngropate în pământ. Lângă mormântul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care o plăcuță îl identifica acum ca "sfânt ucrainean", era casa bunicii din partea mamei, în care am copilărit: o casă mică, țărănească, lipită cu lut și văruită în alb, cu două odăi și o tindă, în a cărei curte, vara, întinși pe o sârmă, pești sărați se uscau la soare. După îndelungi căutări, împreună cu Vasile Șoimaru (profesor universitar și fost deputat în primul parlament al țării de după dezlipirea de Uniunea Sovietică), pe străzi pline de oameni, dintre care nimeni nu răspundea întrebărilor puse în limba română, n-am reușit să găsesc casa părintească. La marginea orașului străjuia un monument închinat memoriei unui grup de ilegaliști comuniști, care luptaseră împotriva "ocupației" românești, înainte de cedarea Basarabiei. Mi-am dat seama, atunci, că dreptul meu la libertate a venit doar după ce m-am izbăvit de frică, de frica aceea de represiune nemiloasă ce mi se insinuase în anii micii copilării, când cizmele rusești călcaseră locurile nașterii mele, și după o sfâșietoare renunțare la locuri și oameni dragi.
- Totuși, înainte de a emigra în America, erați unul dintre cei mai buni specialiști în folclor de la institutul unde lucrați. În ce fel vă era limitată munca de cercetător?
- Nu aveam voie să ieșim în străinătate fără invitație, iar toate invitațiile la congresele și întrunirile internaționale pe care le-am primit după 1972 ne erau refuzate. În disperare, am zis să încercăm ca măcar o excursie în Bulgaria să facem, ca simpli turiști, dar și aceea ne-a fost refuzată, mie și Sandei. În plus, erau toate tensiunile legate de viața de zi cu zi pe care le suportam cu toții. Dar, în institut, grație lui Mihai Pop, a fost o atmosferă extrem de agreabilă, în sensul că, deși exista și acolo o organizație de bază a partidului comunist, secretarul acestei organizații ne lăsa, de cele mai multe ori, în pace. Doar când venea un cercetător din străinătate, cei mai mulți invitați de Mihai Pop, toată discuția trebuia să fie monitorizată de un martor și apoi înaintat un raport către șeful de cadre. Au fost mulți străini cu care m-am întâlnit și am purtat discuții, dar eu am refuzat să fac acel raport, să scriu măcar un cuvânt. Nu m-au arestat pentru asta, dar nici nu am fost bine privit, mai ales că refuzasem și tentativele de a mă racola ale Securității. Dovadă este că după ce am emigrat, au șters orice urmă a evidenței celor 22 de ani de muncă din România. Când am împlinit vârsta de pensionare, m-am întors și am vrut să-mi fac o pensie pe care să o pot dărui unei persoane apropiate de aici, și care trăia în nevoie, dar am constatat că îmi dispăruse cartea de muncă, și dispărută a rămas până în ziua de astăzi.
"Moșu' Pop"
- În toți anii aceia, ați fost un apropiat al profesorului Mihai Pop și unul dintre discipolii săi preferați. Puteți să-l evocați, pentru noi?
- Mihai Pop era un bărbat înalt și frumos, dar seducea mai ales prin discursul său elaborat. Știu că studenții de la Etnologie și Folclor îl numeau fie "Oaia", fie "Moșu'". "Oaia" venea de la balada "Miorița", iar "Moșu'" era de la înfățișarea lui din anii mai târzii. Era un om extrem de inteligent, fusese ziarist de stânga în perioada interbelică, lucru știut de foarte puțini. În plus, el era căsătorit cu o doamnă din familia Sturdza, ceea ce nu dădea bine la dosar. A fost o vreme director administrativ la fabrica de ciment de la Fieni, până ce lucrurile au început să se stabilizeze puțin, și atunci și-a îngăduit să se reîntoarcă și să reintre în viața culturală. A stat un an de zile în SUA, ca profesor invitat, și de acolo a venit cu multe cărți de antropologie, proaspăt tipărite, pe care ni le dădea să le citim. Eu i-am fost drag, cumva, nu-mi dau seama exact din ce motiv, dar îl admiram cu sinceritate pentru felul plăcut în care conducea lucrurile, fără scandal, fără tevatură, fără țipete, fără comenzi. Era lucru rar! Și aducea câte o carte, te chema la el în birou și o împingea ușor cu mâna pe masă, către tine, uitându-se în altă parte și spunând încet: "Citește! Citește!" Și în felul acesta ne-a ținut la curent cu direcțiile de cercetare în antropologia mondială. Lucru extraordinar, pentru că niciuna din cărțile astea nu le găseai la Biblioteca Academiei, sau oriunde altundeva, la noi. Și nu făcea asta numai cu mine, ci și cu alții. Am făcut mult teren împreună, îmi amintesc chiar că, împreună cu el și cu Sanda, am descoperit satul Breb, care apoi a devenit fief-ul cercetării noastre, ca reprezentant al sistemului tradițional din Maramureș, mergând acolo de mai multe ori în cercetare, cu profesorul Pop. La începutul anilor '70, până în '80, a fost un moment de deschidere foarte bun, pentru că au venit mulți tineri antropologi străini să facă cercetări în România, iar schimbul de idei pe care-l aveam cu ei ne era extrem de folositor. Până în zilele din urmă, dinaintea plecării noastre din România, și atunci când aveam nevoie de un ajutor, nu neapărat pe cale oficială, ci cu un ocoliș, ne duceam și ne sfătuiam cu "Moșu' Pop". Și el ne-a sprijinit de fiecare dată! Ulterior, Mihai Pop a fost el însuși, pentru un semestru, la Los Angeles, prin 1985. La întoarcerea în România, s-a abătut și pe la noi, în Providence, unde ne stabiliserăm. A stat la noi vreo 2-3 zile, ne-am "luminat" unii pe alții, ne-am bucurat, pentru că de corespondat nu puteam, în epocă, toate scrisorile erau deschise și citite de Securitate.
"Trăiam în România ca într-o celulă!"
- Ce v-a determinat, totuși, să alegeți emigrarea?
- Înainte de-a emigra, am mai fost, la un moment dat, plecați amândoi în străinătate (eu am predat un curs de folclor la Universitatea din Bloomington, Indiana, în 1971, iar Sanda a fost în Canada). Cu toate astea, am ales să ne întoarcem, pentru că îi mai aveam aici pe părinții noștri - mama ei și tatăl meu încă trăiau și nu puteam să-i părăsim, pur și simplu, să fugim în lume! Pe de altă parte, ne-am spus că trebuia să ne întoarcem și ca să fim de folos țării noastre. Dar la întoarcere, ni s-au închis toate ușile, toate ferestrele, am rămas ca într-o celulă în România. Din păcate, ceea ce am trăit după ce am emigrat nu a fost în mod necesar o eliberare. Pentru că am descoperit greul vieții, atunci când nu aparții nici cultural, nici material, nici în vreun fel oarecare, mediului nou în care ajungi. Din fericire, după un an de zile, Sanda a obținut un post la catedra de studii a limbii și culturii franceze, iar eu, grație unei recomandări a unui profesor de antropologie de la Cornell University, John Mura, care avea rădăcini românești, am fost angajat la Rhode Island School of Design, unde am lucrat mai mult de zece ani, și a fost o experiență interesantă, pentru că am predat tot felul de cursuri din domeniul antropologiei culturale.
- Pe lângă cercetarea antropologică, sunteți și un cunoscut prozator. La o vârstă la care puteați să lăsați jos condeiul, dvs. încă studiați și scrieți zilnic. De unde atâta energie?
- După prima carte pe care am publicat-o, viziunea s-a amplificat și cărțile s-au născut una după alta, la fel și articolele și studiile publicate. Timp de nouă ani, am făcut și gazetărie, am editat "Lupta", ziarul exilului românesc. Era mult și epuizant, mai ales că și predam în același timp, și tot lucrul acesta mă absorbea. Dar am izbutit să o fac, și asta mi-a creat un ritm de muncă diferit, pe care l-am continuat, aplecându-mă asupra scrierii unor romane sau reamintindu-mi lucrurile pe care le făceam la institut și dorințele pe care le aveam atunci, publicând câteva culegeri de legende, zvonuri și bancuri din folclorul urban. Implicat într-un proiect de reeditare a tratatului de istorie a literaturii, la sugestia lui Mihai Pop, eu am scris capitolul de folclor. Zoe Dumitrescu-Bușulenga l-a citit, i-a plăcut foarte mult și l-a recomandat la "Cabinetul doi", cum se spunea pe vremea aceea. Dar răspunsul a fost "nu". Nu e nevoie de niciun fel de tratat de istorie a literaturii, drept care, întregul proiect a căzut. Ajuns în America, am adăugat sau am schimbat o seamă de lucruri, și în felul acesta am editat "Introducere în folclor". A venit apoi rândul poveștilor "Fata pădurii", "Știma apelor", așa că acum, numărul cărților publicate a ajuns la 22, ultima fiind jurnalul de exil, de până în 2007 "Turnul de veghe", din care am publicat două volume. Acum am în lucru un studiu legat de prima mea cercetare de teren din România, care a fost dedicată jocului de priveghi din Vrancea, într-o perspectivă comparatistă cu obiceiurile similare din Irlanda, Africa, sau în diverse regiuni din Asia, inclusiv în America. Și dacă fac și lucrul acesta, eu zic că aș putea să "mă culc" liniștit. Ha-ha, oricum am făcut mai mult decât mi-am propus! Lucrez alternativ, mă ocup de folclor, mitologie și antropologie, apoi, când vreau să îmi schimb gândurile, scriu romane: am posibilitatea aceasta de a trece dintr-o zonă în alta și să mă liniștesc făcând altceva. În rest, viața noastră curge liniștit. Vârsta își spune cuvântul, și atunci, facem în așa fel încât să mergem la plimbare în fiecare zi sau cât se poate de des, mesele sunt prelungite și sunt continuate de urmăritul filmelor sau știrilor la televizor împreună, dar acesta nu se deschide niciodată înainte de ora 18.00. Ceea ce mă pasionează este să merg la bibliotecă și să scotocesc până la ultima carte din raftul domeniului care mă interesează. "Nu se poate să nu găsesc!", îmi spun. Și pot sa caut și o lună de zile o variantă de text folcloric, merg mai departe până găsesc! Eu am un avantaj, pe care cei de aici, etnologii români, foarte buni, de altfel, nu-l au, neavând la dispoziție bibliotecile universitare pe care le am eu în America, și care îmi permit să adopt mai ușor perspectiva aceasta comparatistă.
Surdină pe dorul inimii
- Cum v-ați adaptat lumii americane, cum e să trăiești acolo definitiv?
- Într-un fel, lucrurile s-au calmat, în timp. În sensul că mi-e dor cu măsură de România! Eu însumi mi-am impus această măsură, mi-am temperat bine dorul inimii, pentru că, altfel, m-ar fi devorat această lingoare. Vin aici aproape în fiecare an și mă reîntorc cu rezerve în țara mea nouă, în America. Nu mai aparțin niciuneia dintre ele, ci sunt pe la mijloc, sunt în... Oceanul Atlantic, ha-ha-ha! Mi-a fost dat să descopăr greutățile și nedreptățile ambelor societăți, inclusiv în cea americană, pentru că din punctul meu de vedere, sunt totuși un om de stânga, adică, mie mi se pare că trebuie să protejezi și să ajuți populația majoritară, ca să trăiască bine în propria țară. Din motivul acesta, de exemplu, îmi vine greu să înțeleg cum e posibil ca în Statele Unite ale Americii, o țară gigantică și bogată, 40 de milioane de oameni să nu aibă asigurare medicală. Nu e drept! Adică, tot ce poate face un asemenea individ, din cele 40 de milioane, este ca, dacă stă să crape, să ajungă la camera de gardă a unui spital, unde i se acordă o consultație minimală, iar dacă nu poate plăti mai departe, investigațiile și diagnosticarea, i se spune: "La revedere, du-te acasă!". Mi se pare nedrept ca într-un oraș cum este cel în care locuiesc, Providence, un oraș mic, cu doar 230.000 de locuitori, mai puțini decât are Brașovul, de pildă, să fie aproape 2.000 de oameni ai străzii: "homeless". Nu se poate! Pe de altă parte, văd starea de lucruri din România, hoția generalizată și continuă, de 26 de ani încoace, și nu la nivelul omului de rând, care nu are ce să fure, ci la nivelul conducerii, la nivelul politic legislativ și executiv. Nu e admisibil! Așa încât, privind lucrurile din perspectiva asta, chiar că rămân la mijlocul distanței - poate pe o insulă în ocean, ca Robinson Crusoe.
Când copiii nasc părinți
- Aveți alături o femeie puternică, cu care ați făcut un cuplu de rezistență și referință, de atâția ani! Ce admirați mai mult la soția dvs.?
- Sanda este un om absolut deosebit, din multe puncte de vedere. Extraordinar este că, în ultimii douăzeci de ani, a lucrat numai pentru readucerea la lumină a operelor părinților ei, practic, ea i-a renăscut pentru posteritate. Iată cum și copiii pot da naștere părinților! Tatăl ei, Anton Golopenția, a pierit la 41 de ani, în lagărul de muncă de la Canal, iar mama, Ștefania Cristescu-Golopenția, la 70, dar nevoită să tacă, fără posibilitatea de a pune în pagină și de a publica ceea ce lucrase o viață de om, ca și colaboratoare a Școlii Sociologice a lui Gusti. Sanda, editând operele părinților ei, îi renaște spre nemurire. Și asta o face lăsând în așteptare propriile sale cărți. Ea a predat, a scris și a publicat în paralel zeci și zeci de studii foarte importante, pe care nu are timp să le adune într-un volum, sau în zece, la cât de mult a scris. Mie, sacrificiul acesta mi se pare de o noblețe inegalabilă. Și o ajut pe cât îmi stă în putere să ducă la capăt această datorie de onoare pe care și-a asumat-o, încercând ca acasă să creez o atmosferă bună de lucru și preluând unele dintre treburile casnice care iau timp și energie. Ultima ei carte publicată anul acesta, la începutul verii, "Contribuții la istoria Școlii Sociologice de la București", este dedicată tot memoriei părinților săi, participanți la cercetările lui Dimitrie Gusti din perioada interbelică. Într-adevăr, Sanda e un caracter foarte puternic, iar noi am fost într-o bună înțelegere și armonie tot timpul, venite și din compatibilitatea noastră, și din dorința fiecăruia de a se dedica profesiei.
- Ce alte pasiuni aveți, ce vă încarcă atunci când obosiți să căutați prin biblioteci, sau să stați în fața computerului și să scrieți?
- În America, după 36 de ani, noi nu avem niciun prieten. Absolut pe nimeni! Așa cum aveam în România, cu care să ne întâlnim, să vorbim, să ne împărtășim bucuriile și tristețile și să bem un pahar cu vin. Niciun prieten! Și atunci, compensăm lipsa asta de comunicare prin concerte de muzică simfonică, de cameră, la care mergem cât de des putem. Ne luăm abonamente și, în felul acesta, suntem angajați și mergem, fie ce-o fi, poate să fie viscol, poate să fie prăpăd, noi ne ducem să ascultăm muzică sau să vedem o piesă de teatru. Îmi place să gătesc, și am avut noroc că am învățat să fac bucate bune de la mama și mătușile mele din Basarabia, îmi place să citesc ziarul ori să mă uit la televizor și să urmăresc disputele politice. Din fericire, avem o curte cu multă verdeață și în ea vin iepuri sălbatici și veverițe ca să se zbenguie și să facă tumbe pe pajiște, avem mierle care ne dau concerte. Da, pot spune că avem o viață tihnită!...
- Ce vă lipsește cel mai tare din România?
- Oooooffff!... De pildă, visam de multe ori și îmi doream foarte mult să mă plimb prin Cișmigiu, să merg pe aleile acelea largi, laterale, către grupul de statui ale scriitorilor, așezate în cerc... Să intru la restaurantul Monte Carlo din mijlocul parcului și să beau o bere!... Sau să mă întâlnesc cu mai mulți "camarazi de arme", la Hanul Drumețului, din cartierul Drumul Taberei, unde am locuit noi, și să bem vin de Sâmburești. Îmi e dor de o seamă de oameni a căror părere conta pentru mine și al căror fel de a fi îl admiram, aș vrea să-i revăd, să-mi reconfirm afinitățile. Unul dintre acești oameni este Sânziana Pop, cu care eu și soția mea, Sanda Golopenția, am fost colegi la Facultatea de Litere, și care face un lucru fenomenal cu revista aceasta, "Formula AS". Mi se pare extrem de nobil să creezi și să menții o publicație de o asemenea ținută, pentru că sunt atâtea altele care o "cotesc", ba în stânga, ba în dreapta, se vulgarizează, își pierd vocea. Și eu, și soția mea, avem toată afecțiunea și tot respectul pentru Sânziana Pop și îi urăm viață lungă "Formulei AS", care, înțeleg, a ajuns la vârsta de 25 de ani de la apariție, în anul acesta.
- Vă mulțumim!