Părintele DIMITRIE PAPACIOC - Mânăstirea Cârţişoara din Munţii Făgăraş - "Ţine-te de poala lui Hristos, până ce îţi răspunde"

- Distrusă de Bukow şi refăcută cu sprijinul părintelui Arsenie Papacioc, Mânăstirea Cârţişoara e împlinirea visului unor maici, care au ridicat-o cu palmele lor, de la piatra de temelie şi până la acoperiş. Icoanele pictate de ele pot împodobi paradisul, iar rugăciunile şi cântecele li se aud până-n cer -

"Pacea inimii mai mare de patru ori ca dreptatea"

Învelită de pădurile şi ceţurile adânci ale Munţilor Făgăraş, Mânăstirea Cârţişoara e vecină mai mult cu sălbăticiunile decât cu aşezările omeneşti. Maicile au ridicat-o cu mâna lor, piatră cu piatră. Până şi pictura din biserică au făcut-o tot ele, după ce s-au ostenit, ani de zile, prin Grecia ca să deprindă meşteşugul zugră­virii bizantine. Au venit aici, în coasta rece a mun­telui, pentru că locul era sfinţit de rugăciune. Cu veacuri în urmă, în poiana în care se află acum mânăs­tirea a fost o aşezare monahală, căreia Mircea cel Bătrân, "Herţeg al Ţării Făgăraşului şi Amlaşului", i-a făcut danii. Peste alte trei secole, în 1761, generalul Adolf von Bukow punea la pământ chiliile şi biserica. Bătrânii locului spun că atunci când au venit cătanele austriece, călugării erau la vecernie. Au pus foc bisericii şi le-au strigat monahilor să iasă afară numai cei care vor să se lepede de ortodoxie. N-a ieşit nici unul. Au ars de vii înăuntru, mistuiţi de dragostea pentru credinţa lor. Şi tot tradiţia spune că, atunci când sătenii au venit la locul prăpădului şi au îndepărtat bârnele arse, ca să afle osemintele martirilor monahi, nu au găsit nimic... Din acea străveche vatră monahală nu a mai rămas decât o piatră, probabil folosită la Sfânta Masă a altarului.
Dar jertfa monahilor care s-au rugat aici timp de sute de ani nu avea cum să fie pierdută. În vremea noastră ea s-a întâlnit cu rugăciunile părintelui Arsenie Papacioc, mărturi­sitorul temniţelor comuniste şi unul dintre marii duhovnici ai României, care şi-a trimis laMânăstirea Cărţi­şoa­ra propriul nepot, şi pe unele din­tre cele mai apropiate ucenice. Până când a trecut la Domnul, în anul 2011, el a fost sufletul viu şi cald al obştii care abia se înfiripa. Maica Siluana, stareţa mânăstirii, îşi aduce bine aminte. "Părintele Arsenie ve­nea aici în fiecare vară, stătea şi câte două săptămâni, ceea ce era o mare binecuvântare pentru noi. Iubea foar­te mult locurile acestea. De fiecare dată când se trezea spunea cu zâmbe­tul pe buze - «Bună dimineaţa Câr­ţi­şoara!». A fost un om plin de bucu­rie, veşnic vesel. Ne zicea tot timpul - «Zâmbiţi, vă rog!». Era foarte des­chis, te lăsa liber, nu avea un set de reguli, dar îţi cerea să fii mereu ve­sel, cu inima deschisă şi sinceră. Ne spunea că unde este sinceritate este şi multă curăţie, iar unde este curăţie vine şi harul lui Dumnezeu. Şi ne îndruma pe toate la pacea inimii - «Pace, tată!», zicea, «Pacea-i mai mare de patru ori decât drep­ta­tea, şi cum dreptatea nu ţi-o dă ni­meni... căutaţi totdeauna pacea.» Pă­rintele Arsenie Papacioc ţinea foarte mult la armonie, ştia că, mai ales într-o mâ­năstire, dacă te ţii de ea, obştea mer­ge bine. Pe noi, locul aces­ta retras şi sfinţit de rugăciune ne-a ajutat mult să ne păstrăm liniştea. Aşa am ocrotit şi pacea aceasta a locului, pe care o simt pelerinii şi de care avem mare nevoie şi noi, monahii care locuim aici. Mânăstirile mari se plâng de prea mult turism, dar, din fericire, noi nu avem parte de aşa ceva. Ne şi rugăm mereu - «Doamne, ţine locul acesta să fie în pace!»"

"O bucată de cer coborâtă pe pământ"

Părintele Dimitrie Papacioc este nepotul părinte­lui Arsenie Papacioc şi duhovnicul maicilor de la Cârţişoara. Iute şi vesel, cu o fire energică şi o minte ascuţită, absolvent de politehnică şi teologie, părintele a venit în obştea de la poalele Făgăraşilor în urmă cu 18 ani. Pe atunci, maicile dormeau într-o magazie şi se rugau în alta, ambele moştenite de la ocolul silvic. Pă­rintele a pus umărul şi a lucrat cot la cot cu ele. Schi­ţa frumoasei biserici în care se slujeşte acum a fost desenată chiar de dânsul.
"Trăind aici, mi-am dat seama de adevărul spu­selor părintelui Dumitru Stăniloae, care scria că «mâ­năstirea e o bucată de cer coborâtă pe pământ». Ar trebui ca monahul să facă dovada că este locuitor al acestui petic de cer, adică să aibă o viaţă îngerească. Dar noi, cei care trăim în mânăstiri, observăm mereu că avem multă răutate în noi. De multe ori, nu ştie inima câtă netrebnicie ascunde în adâncul ei, pentru că raţiunile inimii sunt foarte adânci.
Am maici care, după ani de zile de călugărie, mă trezesc că-mi spun «Părinte, nu ştiam că am avut această patimă în mine, uite, a ieşit acum!» Ştiţi de ce spun asta? Pentru că edificiul patimilor este ca un aisberg: întotdeauna tăiem doar partea cea mai mică, cea care este la suprafaţă, pe care o vedem. Şi, la fel ca la un aisberg, atunci când tai acest vârf, se ridică altă parte la suprafa­ţă, care a stat în a­dânc şi e mai mare. O tai şi pe aia, do­bân­deşti şi mai multă putere, dar se ridică iarăşi la suprafaţă altă parte, din ce în ce mai mare. Şi te trezeşti, când ajungi la o statură duhov­ni­cească destul de im­por­tantă, cu baza aia imensă care fusese ascunsă în inimă, o patimă despre care nici prin gând nu-ţi trecea că o ai în tine. Asta face monahis­mul din om pentru a-l curăţi, scoate aisbergul de patimi din adâncul lui, căruia monahul îi vede doar vârful. Ca să-şi vadă lim­pede adâncul, omul trebuie să aibă un contact puternic cu Duhul Sfânt, pentru că numai El te ajută să-ţi vezi răul din tine. E ca o rază de lumină care pătrunde într-o cameră. Doar atunci vezi că e plină de praf."

- Sfinţia voastră cum aţi ajuns la călugărie? Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu, cum vi s-a născut în suflet dorinţa de a trăi într-o mânăstire?

- Eu m-am născut într-o familie creştină, cu părinţi foarte credincioşi. Tatăl meu, Filoftian Papacioc, a fost fratele cel mai mic al părintelui Arsenie Papacioc, la care a ţinut enorm. Prima mea amintire din viaţa conştientă este de la Mânăstirea Cheia. Mă jucam pe acolo şi am căzut în pârâul Teleajen, care pe atunci, la cât eram de mic, mi se părea un fluviu. Şi îmi amintesc că am deschis ochii, iar deasupra mea erau două braţe care mă trăgeau afară. Eram la Cheia, ma­ma mea era la maternitate, îl năştea pe unul din fraţii mei, iar eu stăteam acolo, pentru că părintele Arsenie Papacioc, unchiul meu, era stareţul mânăstirii. După ce am fost scos din pârâu, ştiu că am mers la el, iar el m-a certat pentru că nu am fost cuminte şi era să mă înec. Atunci am conştien­tizat, pentru prima oară în viaţa mea, că trăiesc. Şi eram lângă dânsul şi aproape de sufletul său am rămas cât a fost printre noi. Aş putea să spun că eu am petrecut mai mult timp cu părintele Arsenie decât cu tata. Îmi şi zicea: "Măi, Mitele, am înţeles: pe mine nu mă asculţi, calci cuvântul pe care ţi-l zic, dar am o rugăminte: pe părintele Arsenie să-l asculţi şi să nu ieşi din cuvântul lui!" Ei, şi mi-am propus, de mic copil, dacă mi-a zis tata, să nu ies din cuvântul părintelui - aşa că orice zicea dânsul, făceam, n-am ieşit din cuvântul lui, de mic, nici măcar cu o virgulă. Şi am văzut că orice sfat al său s-a împlinit. Prin el l-am cunoscut pe Dumnezeu.

- Şi cum era Dumnezeul copilă­riei lui Mitel?

- E greu de răspuns la întrebarea asta... De când m-am născut, în afară de perioada când am fost în armată, eu n-am lipsit până în ziua de astăzi, în nicio duminică, de la biserică. Era plăcut să merg la biserică, chiar dacă erau unele pasaje care mă plictiseau, copil fiind, pentru că nu le înţelegeam; dar era plăcut, ceva mă atră­gea spre ea, simţeam că e ceva bun în viaţa bise­ri­­cii. Era un contact cu Dumnezeu... Aşa am ajuns în­tr-un punct în care nu mai puteam să stau fără biserică.

- Eraţi bun de călugăr de pe atunci!

- Nu, n-am avut eu o aşa măsură duhovnicească, să-mi vină gând de călugărie încă din copilărie. Ba chiar, în ultimul an la facultatea politehnică, mă gân­deam să-mi întemeiez o familie. Dar mi-a spus părin­tele Arsenie: "E un lucru bun, Dumnezeu a lăsat căsă­toria, taina cununiei. Dar uite, o să-ţi spun ceva: o să ai o soţie minunată, ascultătoare, credincioasă, o să faci copii, o să-i duci la grădiniţă, la şcoală, o să-i hră­neşti, o să-i îmbraci, o să le asiguri un viitor. Şi o să vină un moment, mai încolo, când o să stai de vorbă cu tine însuţi, aşa, ca într-o contemplaţie, şi o să te-ntrebi: «Oare nu puteam să fac mai mult?» Dar vei fi legat, va trebui să mergi pe calea asta a căsătoriei. Răspunsul la întrebarea asta e da, puteai să faci mai mult. Începe acest «mai mult» din tinereţe, de acum."
Eu ştiam că mulţi mireni se mântuiesc, dacă trăiesc o căsătorie curată, după poruncile lui Dumnezeu. Dar umblasem mult şi prin mânăstiri şi văzusem cum trăiesc călugării, şi i-am iubit foarte mult, i-am apreciat pentru că şi-au asumat această luptă. Le-am văzut vibraţia sufletească, am reuşit să citesc aceste mesaje stând într-o mânăstire şi mi-am zis: aceşti oameni trăiesc într-o altă dimensiune. Şi, mai presus de toate, i-am văzut fericiţi, mai fericiţi decât pe cei din lume; am văzut pe chipul lor o veselie pe care nu am găsit-o pe chipul niciunui mirean - o veselie lăuntrică, un zâmbet du­hovnicesc, care-mi spunea extraordinar de multe. Un călugăr nu poate fi trist. Călu­gărul întotdeauna trebuie să fie vesel, pen­tru că el trăieşte unit cu Hristos, iar Hristos e veselia, bucuria noastră deplină. Domnul nu este tristeţe niciodată - tristeţea apare atunci când te găseşti în păcate, în deznă­dejde. Întotdeauna, veselia de pe chip este semn că inima petrece întru cele bune. Eu am văzut această veselie pe chipul călugă­rilor, chiar dacă erau asupriţi, înjosiţi, iobă­giţi, CAP-izaţi de prea multă muncă. Aşa am ajuns să îmi doresc şi eu fericirea aceas­ta. În fond, cine nu-şi doreşte să fie fericit în viaţă? Nu toţi oamenii îşi caută fericirea? Numai că mulţi o caută greşit.

- Părinte Dimitrie, mai vin astăzi tineri la mânăstire, aşa cum veneau la începutul anilor 90?

- Nu mai vin atât de mulţi ca în 1990, dar acum vin tineri de calitate. Eu de când am intrat în mânăstire, din 1995, am văzut mulţi venind la mânăstire, dar şi plecând mulţi înapoi în lume, pentru că nu-şi găseau locul. Dar după 2005, 2008 încoace, am văzut că vin la mânăstire mai mult intelec­tuali, oameni cu facultate, care ştiu foarte bine ce caută. Şi dacă îi întrebi: "Dar tu ştii unde intri? Aici este o moarte pentru lume, este avanpostul luptei cu patimile, cu tine însuţi, cu sinele tău, şi o să-ţi descoperi multe duhuri care ies din tine, multe răutăţi, şi o să vezi că e foarte greu", ei îţi zic "Pă­rinte, am venit să mă lupt, am venit să mă lepăd, am venit să fac tot ce-mi stă în pu­tinţă ca să-mi mântuiesc sufletul". Şi ră­mân! Maica stareţă Siluana a intrat în mo­nahism acum aproape 30 de ani, în 1987. A văzut de după porţile mânăstirii Dintr-un lemn căde­rea comunismului, apoi valurile de tinere care au cău­tat viaţa aceasta îngerească. Dar "fete" ca ale ei, cum îi place să-şi numească măicuţele, pe care le iubeşte ca pe copilele ei, sunt greu de găsit în altă parte. Atrase de harul părintelui Arsenie Papacioc şi călite în iubire, ele sunt în stare să poarte orice greutate.

- Părinte Dimitrie Pa­pacioc, aici, în munţii Fă­găraş, unde v-aţi înălţat mânăstirea, a fost orga­nizată cea mai puternică re­zistenţă armată antico­munistă. Făgărăşenii i-au ajutat pe luptătorii din munţi cu mari sacrificii, mulţi cu preţul vieţii sau al libertăţii. Mai vedeţi astăzi în ei dârzenia bu­nicilor lor, şi-au mai păs­trat făgărăşenii verticali­ta­tea?

- Poate că mai este ver­ticalitatea aceasta într-unii dintre ei, dar la majoritatea, n-o mai văd. Făgărăşanul de astăzi e stresat de atâtea griji, încât nu mai e intere­sat să-şi cunoască istoria, trecutul, neamul, strămoşii. Nu ştiu câţi mai au habar astăzi ce au făcut luptătorii din munţi, ce jertfe au dat pentru ţara asta. Doar bătrânii lor, cei care încă n-au murit, ştiu ce a fost aici, ce vărsare de sânge, ce vână­tori de oameni au fost prin Munţii Făgăraşului. Se organizau adevărate vânători, iar soldatul care reuşea să împuşte un luptător anticomunist primea o primă - cinci zile de permisie. Or, dacă te-ai rupt şi nu-ţi mai cunoşti rădăcinile, nici nu mai ştii încotro s-o apuci. Este atâta vânzoleală şi atâta zarvă în modernitatea asta, fiecare aleargă să câştige o bucată de pâine în plus. Credinţa nu şi-au pierdut-o cu totul, dar s-a mai răcit. Aşa că, poate că nu e corect să spun că şi-au pier­dut verticalitatea, dar, în mod cert, sunt absorbiţi în atât de multe griji, încât îşi pierd reperele spirituale care îi aju­tau să-şi găsească verticalita­tea.

- Şi atunci ce e de făcut pă­rinte? Cum ne putem însănătoşi?

- Trebuie să înţelegem şi să sim­ţim în adâncul nostru că sin­gura feri­cire este în Hristos. Nu te lasă Hristos să fii nefericit până în sfârşit, că atunci ar fi un Dumne­zeu minci­nos. El e bucurie veşni­că, dar numai să ştim să ne racor­dăm la această bucu­rie. O urmă de fericire se simte în orice lucrare din biserică. Noi toţi am căpătat o putere dumnezeiască la bo­tez, o putere cu care putem trece pes­te toată lucrarea vrăjmaşului. Din păcate, nu accesăm această putere pe care ne-a dat-o Hristos în noi, pentru că duhul lumii de astăzi ne-a răcit credinţa. Trăim într-o lume în care omul îşi caută sal­varea nu­mai în soluţiile personale. E o prostie, planu­rile strict personale nu ne duc la nicio salvare. O să ve­deţi, în viaţă, că cine îşi face planuri doar după ca­pul lui, fără să Îl includă pe Dumnezeu, nu realizează nimic. Sin­gu­rul plan viabil este planul mântuirii, un plan cu bătaie lungă, cum zicea părintele Arse­nie. Dacă facem o prioritate a vieţii din carieră, realizarea profesională sau finan­ciară, vom ajunge la nişte eşecuri triste, când va veni vremea să ne despărţim de ele. Dar dacă ne facem un plan cu bătaie lungă, care să ajungă dincolo de cimitir, şi pe malul celă­lalt al vieţii, vom ieşi la liman. Să te duci aca­să şi să cazi în genunchi spunând: "Doamne, ajută-mă şi fă ce ştii Tu cu mine. Ajută-mă să am o viaţă bineplăcută Ţie!" Şi să te ţii, aşa, de rugăciune şi de poala lui Hristos, până ce vezi că-ţi răspunde; şi după ce-ţi răspunde, să continui tot aşa, să nu părăseşti elanul acesta duhovnicesc.

- Părinte, sunt al treilea reporter de la "Formula AS" care vine la Cârţişoara. Ştim cu câtă trudă s-a ridicat mânăstirea aceasta, prin sacrificiul maicilor care au pus piatra de temelie a bisericii cu mâinile lor şi tot cu mâinile lor au pictat-o. Un singur lucru lipseşte, pentru ca visul să le fie împlinit: glasul clopotelor. Chemarea lor, care să coboare în satele de la poalele muntelui...

- Da, aici am ajuns într-un impas. Clopot­niţa din faţa bisericii e gata, dar clopotele lipsesc. Sunt trei clopote care cu transport, acordaj şi manoperă, ajung pe la 30.000 de euro. E o sumă mare, pe care noi nu avem de unde să o dăm. Noi nu reuşim să ne asigu­răm aici, totdeauna, nici cele de-ale gurii... Avem un pământ rece şi argilos, pe care nu creşte nimic. Îl arăm în fiecare primă­vară şi toamnă, dar rămâne ca piatra. Şi sun­tem nevoiţi ca în fiecare an să facem colecte de alimente: mergem cu maşina pe la porţile oamenilor, şi fiecare dă câte o plăsuţă de cartofi, grâu, porumb, fiecare ce are pe acasă. Primeşte în schimb rugăciune, îi trecem pe pomelnic şi îi pomenim. Aşa că, dacă la chemarea revistei "Formula AS" va fi cineva care să ne ajute cu bani, să ne facă şi nouă, şi credincioşilor noştri, bucuria de a auzi glas de clopot răsunând sus în munte, cântând sărbătorile şi chemând lumea la ru­găciuni, ar fi un dar cu adevărat ceresc. Ştiţi cum se spune, că atunci când va veni Hristos pe norii cerului, clopotele bisericilor vor începe să sune singure...
Chiar în clipa când părintele a terminat aceste cu­vinte, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat - un trăznet a lovit foarte aproape, însoţit de un trosnet asurzitor, de parcă s-ar fi crăpat tot cerul. Apoi s-a lăsat din nou liniştea deasă, care ne însoţise pe toată durata inter­viu­lui. Mulţi vor spune că a fost o pură întâmplare, un joc al hazardului, care a acompaniat cuvintele tul­bu­rătoare ale părintelui Dimitrie.Dar pentru mine, coin­cidenţa a fost prea ciudată, ca să nu mă gândesc că, poate, Hristos însuşi a consimţit, printr-un semn înfricoşător al cerului, la planul părintelui, de a turna clopote pen­tru Ziua de Apoi, a celei de a doua veniri a Sa, în sla­vă. Când am ieşit afară, tulburaţi, pe pla­toul din faţa bisericii mirosea a piatră arsă...


(Fotografiile Mânăstirii Cârţişoara şi ale autorului)

Eventualii donatori pot trimite bani în contul IBAN - RO59BRDE330SV02168993300, Cod identificare fis­cală - 9111479, deschis la B.R.D. Sibiu, Mânăstirea Cârţişoara