"Pacea inimii mai mare de patru ori ca dreptatea"
Învelită de pădurile și cețurile adânci ale Munților Făgăraș, Mânăstirea Cârțișoara e vecină mai mult cu sălbăticiunile decât cu așezările omenești. Maicile au ridicat-o cu mâna lor, piatră cu piatră. Până și pictura din biserică au făcut-o tot ele, după ce s-au ostenit, ani de zile, prin Grecia ca să deprindă meșteșugul zugrăvirii bizantine. Au venit aici, în coasta rece a muntelui, pentru că locul era sfințit de rugăciune. Cu veacuri în urmă, în poiana în care se află acum mânăstirea a fost o așezare monahală, căreia Mircea cel Bătrân, "Herțeg al Țării Făgărașului și Amlașului", i-a făcut danii. Peste alte trei secole, în 1761, generalul Adolf von Bukow punea la pământ chiliile și biserica. Bătrânii locului spun că atunci când au venit cătanele austriece, călugării erau la vecernie. Au pus foc bisericii și le-au strigat monahilor să iasă afară numai cei care vor să se lepede de ortodoxie. N-a ieșit nici unul. Au ars de vii înăuntru, mistuiți de dragostea pentru credința lor. Și tot tradiția spune că, atunci când sătenii au venit la locul prăpădului și au îndepărtat bârnele arse, ca să afle osemintele martirilor monahi, nu au găsit nimic... Din acea străveche vatră monahală nu a mai rămas decât o piatră, probabil folosită la Sfânta Masă a altarului.
Dar jertfa monahilor care s-au rugat aici timp de sute de ani nu avea cum să fie pierdută. În vremea noastră ea s-a întâlnit cu rugăciunile părintelui Arsenie Papacioc, mărturisitorul temnițelor comuniste și unul dintre marii duhovnici ai României, care și-a trimis la Mânăstirea Cărțișoara propriul nepot, și pe unele dintre cele mai apropiate ucenice. Până când a trecut la Domnul, în anul 2011, el a fost sufletul viu și cald al obștii care abia se înfiripa. Maica Siluana, stareța mânăstirii, își aduce bine aminte. "Părintele Arsenie venea aici în fiecare vară, stătea și câte două săptămâni, ceea ce era o mare binecuvântare pentru noi. Iubea foarte mult locurile acestea. De fiecare dată când se trezea spunea cu zâmbetul pe buze - «Bună dimineața Cârțișoara!». A fost un om plin de bucurie, veșnic vesel. Ne zicea tot timpul - «Zâmbiți, vă rog!». Era foarte deschis, te lăsa liber, nu avea un set de reguli, dar îți cerea să fii mereu vesel, cu inima deschisă și sinceră. Ne spunea că unde este sinceritate este și multă curăție, iar unde este curăție vine și harul lui Dumnezeu. Și ne îndruma pe toate la pacea inimii - «Pace, tată!», zicea, «Pacea-i mai mare de patru ori decât dreptatea, și cum dreptatea nu ți-o dă nimeni... căutați totdeauna pacea.» Părintele Arsenie Papacioc ținea foarte mult la armonie, știa că, mai ales într-o mânăstire, dacă te ții de ea, obștea merge bine. Pe noi, locul acesta retras și sfințit de rugăciune ne-a ajutat mult să ne păstrăm liniștea. Așa am ocrotit și pacea aceasta a locului, pe care o simt pelerinii și de care avem mare nevoie și noi, monahii care locuim aici. Mânăstirile mari se plâng de prea mult turism, dar, din fericire, noi nu avem parte de așa ceva. Ne și rugăm mereu - «Doamne, ține locul acesta să fie în pace!»"
"O bucată de cer coborâtă pe pământ"
Părintele Dimitrie Papacioc este nepotul părintelui Arsenie Papacioc și duhovnicul maicilor de la Cârțișoara. Iute și vesel, cu o fire energică și o minte ascuțită, absolvent de politehnică și teologie, părintele a venit în obștea de la poalele Făgărașilor în urmă cu 18 ani. Pe atunci, maicile dormeau într-o magazie și se rugau în alta, ambele moștenite de la ocolul silvic. Părintele a pus umărul și a lucrat cot la cot cu ele. Schița frumoasei biserici în care se slujește acum a fost desenată chiar de dânsul.
"Trăind aici, mi-am dat seama de adevărul spuselor părintelui Dumitru Stăniloae, care scria că «mânăstirea e o bucată de cer coborâtă pe pământ». Ar trebui ca monahul să facă dovada că este locuitor al acestui petic de cer, adică să aibă o viață îngerească. Dar noi, cei care trăim în mânăstiri, observăm mereu că avem multă răutate în noi. De multe ori, nu știe inima câtă netrebnicie ascunde în adâncul ei, pentru că rațiunile inimii sunt foarte adânci.
Am maici care, după ani de zile de călugărie, mă trezesc că-mi spun «Părinte, nu știam că am avut această patimă în mine, uite, a ieșit acum!» Știți de ce spun asta? Pentru că edificiul patimilor este ca un aisberg: întotdeauna tăiem doar partea cea mai mică, cea care este la suprafață, pe care o vedem. Și, la fel ca la un aisberg, atunci când tai acest vârf, se ridică altă parte la suprafață, care a stat în adânc și e mai mare. O tai și pe aia, dobândești și mai multă putere, dar se ridică iarăși la suprafață altă parte, din ce în ce mai mare. Și te trezești, când ajungi la o statură duhovnicească destul de importantă, cu baza aia imensă care fusese ascunsă în inimă, o patimă despre care nici prin gând nu-ți trecea că o ai în tine. Asta face monahismul din om pentru a-l curăți, scoate aisbergul de patimi din adâncul lui, căruia monahul îi vede doar vârful. Ca să-și vadă limpede adâncul, omul trebuie să aibă un contact puternic cu Duhul Sfânt, pentru că numai El te ajută să-ți vezi răul din tine. E ca o rază de lumină care pătrunde într-o cameră. Doar atunci vezi că e plină de praf."
- Sfinția voastră cum ați ajuns la călugărie? Cum v-ați apropiat de Dumnezeu, cum vi s-a născut în suflet dorința de a trăi într-o mânăstire?
- Eu m-am născut într-o familie creștină, cu părinți foarte credincioși. Tatăl meu, Filoftian Papacioc, a fost fratele cel mai mic al părintelui Arsenie Papacioc, la care a ținut enorm. Prima mea amintire din viața conștientă este de la Mânăstirea Cheia. Mă jucam pe acolo și am căzut în pârâul Teleajen, care pe atunci, la cât eram de mic, mi se părea un fluviu. Și îmi amintesc că am deschis ochii, iar deasupra mea erau două brațe care mă trăgeau afară. Eram la Cheia, mama mea era la maternitate, îl năștea pe unul din frații mei, iar eu stăteam acolo, pentru că părintele Arsenie Papacioc, unchiul meu, era starețul mânăstirii. După ce am fost scos din pârâu, știu că am mers la el, iar el m-a certat pentru că nu am fost cuminte și era să mă înec. Atunci am conștientizat, pentru prima oară în viața mea, că trăiesc. Și eram lângă dânsul și aproape de sufletul său am rămas cât a fost printre noi. Aș putea să spun că eu am petrecut mai mult timp cu părintele Arsenie decât cu tata. Îmi și zicea: "Măi, Mitele, am înțeles: pe mine nu mă asculți, calci cuvântul pe care ți-l zic, dar am o rugăminte: pe părintele Arsenie să-l asculți și să nu ieși din cuvântul lui!" Ei, și mi-am propus, de mic copil, dacă mi-a zis tata, să nu ies din cuvântul părintelui - așa că orice zicea dânsul, făceam, n-am ieșit din cuvântul lui, de mic, nici măcar cu o virgulă. Și am văzut că orice sfat al său s-a împlinit. Prin el l-am cunoscut pe Dumnezeu.
- Și cum era Dumnezeul copilăriei lui Mitel?
- E greu de răspuns la întrebarea asta... De când m-am născut, în afară de perioada când am fost în armată, eu n-am lipsit până în ziua de astăzi, în nicio duminică, de la biserică. Era plăcut să merg la biserică, chiar dacă erau unele pasaje care mă plictiseau, copil fiind, pentru că nu le înțelegeam; dar era plăcut, ceva mă atrăgea spre ea, simțeam că e ceva bun în viața bisericii. Era un contact cu Dumnezeu... Așa am ajuns într-un punct în care nu mai puteam să stau fără biserică.
- Erați bun de călugăr de pe atunci!
- Nu, n-am avut eu o așa măsură duhovnicească, să-mi vină gând de călugărie încă din copilărie. Ba chiar, în ultimul an la facultatea politehnică, mă gândeam să-mi întemeiez o familie. Dar mi-a spus părintele Arsenie: "E un lucru bun, Dumnezeu a lăsat căsătoria, taina cununiei. Dar uite, o să-ți spun ceva: o să ai o soție minunată, ascultătoare, credincioasă, o să faci copii, o să-i duci la grădiniță, la școală, o să-i hrănești, o să-i îmbraci, o să le asiguri un viitor. Și o să vină un moment, mai încolo, când o să stai de vorbă cu tine însuți, așa, ca într-o contemplație, și o să te-ntrebi: «Oare nu puteam să fac mai mult?» Dar vei fi legat, va trebui să mergi pe calea asta a căsătoriei. Răspunsul la întrebarea asta e da, puteai să faci mai mult. Începe acest «mai mult» din tinerețe, de acum."
Eu știam că mulți mireni se mântuiesc, dacă trăiesc o căsătorie curată, după poruncile lui Dumnezeu. Dar umblasem mult și prin mânăstiri și văzusem cum trăiesc călugării, și i-am iubit foarte mult, i-am apreciat pentru că și-au asumat această luptă. Le-am văzut vibrația sufletească, am reușit să citesc aceste mesaje stând într-o mânăstire și mi-am zis: acești oameni trăiesc într-o altă dimensiune. Și, mai presus de toate, i-am văzut fericiți, mai fericiți decât pe cei din lume; am văzut pe chipul lor o veselie pe care nu am găsit-o pe chipul niciunui mirean - o veselie lăuntrică, un zâmbet duhovnicesc, care-mi spunea extraordinar de multe. Un călugăr nu poate fi trist. Călugărul întotdeauna trebuie să fie vesel, pentru că el trăiește unit cu Hristos, iar Hristos e veselia, bucuria noastră deplină. Domnul nu este tristețe niciodată - tristețea apare atunci când te găsești în păcate, în deznădejde. Întotdeauna, veselia de pe chip este semn că inima petrece întru cele bune. Eu am văzut această veselie pe chipul călugărilor, chiar dacă erau asupriți, înjosiți, iobăgiți, CAP-izați de prea multă muncă. Așa am ajuns să îmi doresc și eu fericirea aceasta. În fond, cine nu-și dorește să fie fericit în viață? Nu toți oamenii își caută fericirea? Numai că mulți o caută greșit.
- Părinte Dimitrie, mai vin astăzi tineri la mânăstire, așa cum veneau la începutul anilor 90?
- Nu mai vin atât de mulți ca în 1990, dar acum vin tineri de calitate. Eu de când am intrat în mânăstire, din 1995, am văzut mulți venind la mânăstire, dar și plecând mulți înapoi în lume, pentru că nu-și găseau locul. Dar după 2005, 2008 încoace, am văzut că vin la mânăstire mai mult intelectuali, oameni cu facultate, care știu foarte bine ce caută. Și dacă îi întrebi: "Dar tu știi unde intri? Aici este o moarte pentru lume, este avanpostul luptei cu patimile, cu tine însuți, cu sinele tău, și o să-ți descoperi multe duhuri care ies din tine, multe răutăți, și o să vezi că e foarte greu", ei îți zic "Părinte, am venit să mă lupt, am venit să mă lepăd, am venit să fac tot ce-mi stă în putință ca să-mi mântuiesc sufletul". Și rămân! Maica stareță Siluana a intrat în monahism acum aproape 30 de ani, în 1987. A văzut de după porțile mânăstirii Dintr-un lemn căderea comunismului, apoi valurile de tinere care au căutat viața aceasta îngerească. Dar "fete" ca ale ei, cum îi place să-și numească măicuțele, pe care le iubește ca pe copilele ei, sunt greu de găsit în altă parte. Atrase de harul părintelui Arsenie Papacioc și călite în iubire, ele sunt în stare să poarte orice greutate.
- Părinte Dimitrie Papacioc, aici, în munții Făgăraș, unde v-ați înălțat mânăstirea, a fost organizată cea mai puternică rezistență armată anticomunistă. Făgărășenii i-au ajutat pe luptătorii din munți cu mari sacrificii, mulți cu prețul vieții sau al libertății. Mai vedeți astăzi în ei dârzenia bunicilor lor, și-au mai păstrat făgărășenii verticalitatea?
- Poate că mai este verticalitatea aceasta într-unii dintre ei, dar la majoritatea, n-o mai văd. Făgărășanul de astăzi e stresat de atâtea griji, încât nu mai e interesat să-și cunoască istoria, trecutul, neamul, strămoșii. Nu știu câți mai au habar astăzi ce au făcut luptătorii din munți, ce jertfe au dat pentru țara asta. Doar bătrânii lor, cei care încă n-au murit, știu ce a fost aici, ce vărsare de sânge, ce vânători de oameni au fost prin Munții Făgărașului. Se organizau adevărate vânători, iar soldatul care reușea să împuște un luptător anticomunist primea o primă - cinci zile de permisie. Or, dacă te-ai rupt și nu-ți mai cunoști rădăcinile, nici nu mai știi încotro s-o apuci. Este atâta vânzoleală și atâta zarvă în modernitatea asta, fiecare aleargă să câștige o bucată de pâine în plus. Credința nu și-au pierdut-o cu totul, dar s-a mai răcit. Așa că, poate că nu e corect să spun că și-au pierdut verticalitatea, dar, în mod cert, sunt absorbiți în atât de multe griji, încât își pierd reperele spirituale care îi ajutau să-și găsească verticalitatea.
- Și atunci ce e de făcut părinte? Cum ne putem însănătoși?
- Trebuie să înțelegem și să simțim în adâncul nostru că singura fericire este în Hristos. Nu te lasă Hristos să fii nefericit până în sfârșit, că atunci ar fi un Dumnezeu mincinos. El e bucurie veșnică, dar numai să știm să ne racordăm la această bucurie. O urmă de fericire se simte în orice lucrare din biserică. Noi toți am căpătat o putere dumnezeiască la botez, o putere cu care putem trece peste toată lucrarea vrăjmașului. Din păcate, nu accesăm această putere pe care ne-a dat-o Hristos în noi, pentru că duhul lumii de astăzi ne-a răcit credința. Trăim într-o lume în care omul își caută salvarea numai în soluțiile personale. E o prostie, planurile strict personale nu ne duc la nicio salvare. O să vedeți, în viață, că cine își face planuri doar după capul lui, fără să Îl includă pe Dumnezeu, nu realizează nimic. Singurul plan viabil este planul mântuirii, un plan cu bătaie lungă, cum zicea părintele Arsenie. Dacă facem o prioritate a vieții din carieră, realizarea profesională sau financiară, vom ajunge la niște eșecuri triste, când va veni vremea să ne despărțim de ele. Dar dacă ne facem un plan cu bătaie lungă, care să ajungă dincolo de cimitir, și pe malul celălalt al vieții, vom ieși la liman. Să te duci acasă și să cazi în genunchi spunând: "Doamne, ajută-mă și fă ce știi Tu cu mine. Ajută-mă să am o viață bineplăcută Ție!" Și să te ții, așa, de rugăciune și de poala lui Hristos, până ce vezi că-ți răspunde; și după ce-ți răspunde, să continui tot așa, să nu părăsești elanul acesta duhovnicesc.
- Părinte, sunt al treilea reporter de la "Formula AS" care vine la Cârțișoara. Știm cu câtă trudă s-a ridicat mânăstirea aceasta, prin sacrificiul maicilor care au pus piatra de temelie a bisericii cu mâinile lor și tot cu mâinile lor au pictat-o. Un singur lucru lipsește, pentru ca visul să le fie împlinit: glasul clopotelor. Chemarea lor, care să coboare în satele de la poalele muntelui...
- Da, aici am ajuns într-un impas. Clopotnița din fața bisericii e gata, dar clopotele lipsesc. Sunt trei clopote care cu transport, acordaj și manoperă, ajung pe la 30.000 de euro. E o sumă mare, pe care noi nu avem de unde să o dăm. Noi nu reușim să ne asigurăm aici, totdeauna, nici cele de-ale gurii... Avem un pământ rece și argilos, pe care nu crește nimic. Îl arăm în fiecare primăvară și toamnă, dar rămâne ca piatra. Și suntem nevoiți ca în fiecare an să facem colecte de alimente: mergem cu mașina pe la porțile oamenilor, și fiecare dă câte o plăsuță de cartofi, grâu, porumb, fiecare ce are pe acasă. Primește în schimb rugăciune, îi trecem pe pomelnic și îi pomenim. Așa că, dacă la chemarea revistei "Formula AS" va fi cineva care să ne ajute cu bani, să ne facă și nouă, și credincioșilor noștri, bucuria de a auzi glas de clopot răsunând sus în munte, cântând sărbătorile și chemând lumea la rugăciuni, ar fi un dar cu adevărat ceresc. Știți cum se spune, că atunci când va veni Hristos pe norii cerului, clopotele bisericilor vor începe să sune singure...
Chiar în clipa când părintele a terminat aceste cuvinte, s-a petrecut ceva cu totul neașteptat - un trăznet a lovit foarte aproape, însoțit de un trosnet asurzitor, de parcă s-ar fi crăpat tot cerul. Apoi s-a lăsat din nou liniștea deasă, care ne însoțise pe toată durata interviului. Mulți vor spune că a fost o pură întâmplare, un joc al hazardului, care a acompaniat cuvintele tulburătoare ale părintelui Dimitrie. Dar pentru mine, coincidența a fost prea ciudată, ca să nu mă gândesc că, poate, Hristos însuși a consimțit, printr-un semn înfricoșător al cerului, la planul părintelui, de a turna clopote pentru Ziua de Apoi, a celei de a doua veniri a Sa, în slavă. Când am ieșit afară, tulburați, pe platoul din fața bisericii mirosea a piatră arsă...
(Fotografiile Mânăstirii Cârțișoara și ale autorului)
Eventualii donatori pot trimite bani în contul IBAN - RO59BRDE330SV02168993300, Cod identificare fiscală - 9111479, deschis la B.R.D. Sibiu, Mânăstirea Cârțișoara