GIANINA CORONDAN - "Caut oameni frumoși"

Radio, dragostea mea

- După ce ani de zile ne-ai ținut cu ochii lipiți de micul ecran, acum ne ții cu urechea lipită de radio Gold FM. Ai schimbat "scena" într-un moment inspirat, când radioul reintră în competiție cu o audiență de public în continuă creștere. Cum explici această revenire în forță?

- Da, mi se pare și mie că radioul își recâștigă locul în inimile ascultătorilor. E mult mai liber, în comparație cu emisiunile de la televizor, aduce noutăți, idei îndrăznețe, mult mai multă sinceritate și mult mai puțină vulgaritate și fițe de vedetism. Cred că de aceea s-au și întors atât de multe per­sonalități spre radio, atâtea nume cunoscute, actori celebri, scriitori, chiar și oameni consacrați în TV. Eu sunt într-un fel debutantă, deși am mai participat la "facerea" unui post, la începuturile Radio Guerilla. Am fost în grupul acela entuziast care străbătea capitala în haine de camuflaj roz, în frunte cu Mi­haela Rădulescu și cu Traian Băsescu, care era pri­mar pe atunci. În timp, pentru mine s-a spulberat abu­rul de încredere și de entuziasm față de acel proiect și m-am retras. Ce-i drept, eram și în plin avânt la TVR pe atunci. Și iată-mă acum, reîn­tâlnindu-mă cu radioul. Am început mai mult datorită prieteniei mele cu jurnalistul Radu Buzăianu, colegul meu de la matinal, cu care am lu­crat împreună și la re­vista VIP. Am fost mereu pe o lun­gime de undă cu el, avem multe activități împreună, multe eveni­men­te, așa că propu­nerea lui de a veni la radio a apărut chiar la mo­mentul potrivit.

- Care este farmecul radiou­lui?

- Firescul. Și faptul că ești în priză, în direct, într-un dialog fără "punere în scenă", ca la televizor. Ești doar tu și vorbele tale. Nu mai există presiunea aspectului fizic, a machiajului, a ținutei, a mișcării sce­nice. Partea grea este că nu mai există nici libertatea de a-ți lua o mi­că pauză de respirație sau de a as­cunde o bâlbă prin vreun gest, o mișcare care să dis­tragă atenția de la discursul tău. Poate de aceea fas­cinează radioul: pentru că acolo sunt doar voci, fără imagini, o relație intimă cu ascultătorul, chiar dacă nu este de acord cu ce spui.

- Să fie renașterea radioului legată și de vul­ga­ritatea enormă promovată de televiziuni? De abandonul valorilor?

- Nu încape îndoială. Uite, eu, un om care a făcut televiziune atâta timp, dacă mă pui acum să aleg între radio și TV, fără ezitare aleg radioul. La tele­vi­ziune, în divertisment de exemplu, eu nu mi-aș găsi locul nicăieri acum. Dar cu siguranță că perioada asta va trece, timpul va cerne răul și televiziunea își va re­veni. Poate că trebuie experimentată și o astfel de stare de calitate mizeră, poate că valoarea trebuie pusă la îndoială, ca banii încercați în dinți, ca să le pre­țuiești aurul, poate că se va termina cu ama­to­rismul și promovarea asta de fite-cine pe post de vedetă, iar cei făcuți cu adevărat pentru micul ecran vor rămâne, iar lucrurile vor reintra pe un făgaș nor­mal.

- Explozia radioului se reflectă și în creșterea audienței?

- O, da! Tot mai multă lume ascultă radio, mai ales în mașini, unde oamenii trăiesc în captivitate. Acolo se ascultă cel mai mult radio. Apoi există și variantele online, mulți oameni se relaxează, se deconectează de la gândurile legate de serviciu, de griji, în autobuz și metrou, ascultând radio pe internet. Avem reacții multe și fru­moa­se, chiar se ascultă emi­siunile cu atenție, oamenii ne telefonează, ne scriu mesaje. E ceva foarte viu.

La scotocit prin toate cotloanele

- Erai un om foarte activ, foarte între­prinzător și energic, te vedeam peste tot. Radioul a rămas singura ta activitate?

- Nici vorbă! Lucrez în continuare la Revista VIP, sunt implicată în mai multe pro­iecte, organizez sau sunt gazda unor eve­nimente, dar cel mai drag îmi este proiectul meu personal, chiar dacă există doar pe internet. Se numește "Vizită de lu­cru". La început, făceam doar un soi de fotoreportaje în­so­țite de un mic interviu, apoi am început să și filmez. Ei bine, minireportajele acestea sunt chiar vizite de lucru în fabrici, birouri, ate­liere românești, orice loc care înseamnă cre­ativitate, idei bune. Nu numai că vizitez acele locuri, ci intru cu adevărat în colectiv, îmi pun hainele de lucru și încerc să prind tainele meseriei respective. Scotocesc prin toate cotloa­nele. Așa se nasc tot felul de povești, mă împrietenesc cu oamenii, îmi place foarte mult. Iubesc oamenii care au idei, care spun lucruri istețe, îmi place să-i observ, îmi plac con­versațiile interesante. Pri­ma vizită de lucru am avut-o la fabrica de biciclete Pe­gas. Între timp, bă­ieții care au cumpărat acest loc emblematic pentru români au de­venit celebri, ideea lor ex­traordinară a prins foarte bine, chiar și eu mă plimb sau merg cu treabă în fiecare zi în Bucu­rești cu frumoasa mea bicicletă Pegas; văd chiar și turiștii străini întorcând capul după bicicleta mea. Am livrat colete cu "Fan Courier". Am fost la Reghin, la instrumente muzicale. La Alba Iu­lia, la fabrica de por­țe­lan "Apulum". La Se­beș, la în­ghețata "Al­pin". Practic, am por­nit la drum cu lo­curile care îmi plăceau mie, care îmi adu­ceau aminte de copilărie. Am fost la Hațeg, la fabrica "Hațe­gana", de costume tradiționale. Sunt niște oameni acolo care se zbat enorm să păstreze tradiția, să nu se piardă îndemânarea românilor (mai mult a român­celor) de a coase și orna costume tradiționale ro­mâ­nești. Ce scop au vizitele mele? Să încurajez oamenii să nu renunțe, să nu plece în altă parte și să "vândă" meșteșugul în­vățat acasă. În plus, făcând aceste fil­mu­lețe, împăr­tă­șesc și altora ceea ce fac semenii lor, și poate așa, prin puterea exemplului, se nasc și alte lu­cruri minunate pentru țara asta. Da, îmi place foarte mult proiectul acesta și, deși mulți prieteni mă tot întreabă de ce îl fac, de ce consum atâta energie pentru el, eu nu mă las, îmi place și cred că este un lucru bun. Știi? Deși îmi place la munte și fac adesea as­censiuni, eu sunt un om atras de urban. Îmi place foarte mult contactul uman, să cunosc oameni inte­resanți, îmi place să ajut tinerii, să le dau măcar sfa­turi când e cazul. Nu trec niciodată neatentă pe stra­dă. Uite, chiar aici, în Centrul Vechi, nu departe de unde stăm noi acum, am întâlnit un bă­iat care cânta la chitară, alături de o fată. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am invitat să cânte la un eve­niment pe care-l organizam. Mai târziu, l-am revăzut la televizor, în finala Vocii României. Era... Tomi Weissbuch! Întâlnirile din viețile noas­tre sunt precum norii pe cer: oricum, oricând și sub orice as­pect ei sunt frumoși, deși, câteo­dată, interac­țiunea dintre ei poate provoca tunete și ful­gere.

La savarine, cu Titus Munteanu

- Dacă acestea sunt "micile" tale întâlniri, care sunt cele mari, cele care au generat cotituri în viața ta?

- Prima a fost cu Cătălin Naum, mentorul Teatrului Podu. Ceea ce a făcut el acolo, ce a reușit să clădească în fiecare dintre noi, actorii ama­tori care i-au trecut prin mână, este nemăsurat. Unii dintre cei pe care i-a format formează acum la rândul lor actori. Apoi a fost Titus. Titus Munteanu, acest om care a plecat atât de brusc, atât de dureros, încât m-a dus într-o stare de furie, de-a dreptul. Nu apucasem să știu cât era de bolnav, nu apucasem să-l văd înainte, să mă obișnuiesc treptat cu gândul că nu-l voi mai întâlni, că nu voi mai râde cu el, că nu vom mai mânca sa­varine împreună. L-am iubit foarte mult, iar faptul că el mă considera pri­e­tenă m-a onorat me­reu. Datorită lui am făcut atât de multă televi­ziune. În ultimii mei ani în TVR am lucrat exclusiv la emisiunile lui. Un profesionist, un vizionar. Cu deli­catețe amestecată cu pasiune și pro­fesionalism, scotea ce e mai bun din oricine. Avea un simț al mișcării, al acțiunii, al creativității. Vorba lui cea mai incisivă era: "Explo­zieeeee!". O explozie era și el. Puțină lume știe că ma­joritatea copiilor și ti­nerilor care i-au trecut prin mână au făcut carieră, dacă nu chiar toți. Câți știu că Alina Eremia, care este atât de "pe val" azi, a fost lansată de Ti­tus la emisiunea "Nu­mai cu acordul minorilor"? Aces­ta este doar un exem­plu. În urma emisiunii "Școa­la Vedetelor 2", pe care am prezentat-o eu, absolut toată lumea a făcut ca­rieră, fie pe scenă, fie în televiziuni, fiind com­po­zitori, precum este Șerban Cazan, com­po­zi­to­rul numărul unu de la "HA HA HA Production", Casa de producție a lui Smiley. Titus! Un profesor pentru mine, un mentor, un prieten, un gentleman, un om care trăiește în continuare. Avem discuții și acum, îmi dă sfaturi, îl simt cum strâmbă din nas la o anumită culoare nouă a părului meu.

- Gianina, deși vioiciunea ta e aceeași ca în­tot­deauna, parcă s-a așternut un soi de calm peste ea...

- Ai dreptate. Nu mai sunt atât de grăbită, nu mai sunt atât de interesată de mine. Nu mă mai arunc în pro­iecte nesigure, calculez mai bine dacă mi se po­trivesc sau nu. Nu-mi mai place să "mi se dea" lu­cruri gata făcute, ador proiectele care cresc, o fi o moș­tenire tot de la Titus... Acum nu mai există opre­liști, granițe. În orice colț de lume poți găsi ceva inte­re­sant, într-o fracțiune de secundă poți intra în con­tact cu oricine. Oamenii aceștia frumoși, pe care-i caut permanent, pe care câteodată îi și găsesc, îmi fac în primul rând mie bine. Mă ridică.

- Ești implicată în proiecte diferite, cutreieri țara, participi, în felul tău, la prezentul ei. Îți place cum arată? Crezi în viitorul ei?

- Țara aceasta are potențial, iar acum cred eu că a venit momentul ca românii să facă ceva. Vorbesc despre tineri, despre cei care ies la proteste, puștii care nu mai duc pe umeri nici un fel de tară comunistă. Ti­nerii aceștia încep să aibă idei bune, sper să nu plece toți, dar cred sincer că și cei care au învățat în afară se vor întoarce. Țara promite, eu așa zic. Tocmai pentru că în multe locuri a rămas simplă, iar simplitatea aceasta ajută foarte mult la dezvoltare, la idei noi, la a o lua de la zero. Am speranță. Repet. Am nădejde în tinerimea acestei țări frumoase!