SARA ESTERABADEYAN - "Natura este o rugăciune tăcută a sufletului"

M-am reîntors cu plăcere pentru un nou dialog cu Sara Esterabadeyan, "citi­toa­­rea în stele", prezentată într-un nu­măr trecut al "Formulei AS", o fiinţă fermecătoare şi in­te­ligentă, pusă la încercare prin lipsa vederii, dar răs­plă­tită cu o sensibilitate uriaşă, care o ajută să în­ţeleagă lumea "pe dinăuntru", cu cele cinci simţuri fo­­lo­site la maximum. O lume a imaginaţiei, ase­menea unui basm. Am ajuns la ea pe-nserate şi am rugat-o să ne plimbăm prin grădina din jurul casei, plină de tran­dafiri înfloriţi...

Spiritul florilor

- Dragă Sara, interviul publicat în urmă cu câ­teva săptămâni în "Formula AS" a impresionat prin capacitatea ta extraordinară de a percepe lumea cu simţurile. Stăpână pe un Univers i­ma­ginativ fabulos, ar fi o mare bucu­rie să-i spui mai departe povestea. Îţi propun o struc­tură inedită de interviu. O plim­bare prin grădina ta.

- Vrei să îţi vor­besc despre o plimbare prin gră­di­na mea exte­rioa­ră sau prin cea in­te­rioară? Eu îţi pro­pun o plimbare prin amândouă. Căci aşa cum este înă­un­­trul omului, aşa e şi lumea de afară - mi-a răspuns Sa­ra, luându-mă de la început puţin prin surprindere. După care am ple­cat în această plimbare şi fru­moasă, şi stranie, că­lăuzit de ea.

- Sara, cum percepi tu grădina cea uriaşă din curtea casei? Îţi poţi imagina cum arată?

- Da, pot să o percep, pentru că percep culorile fizic. Dar le şi simt. Şi cel mai important este că aud spi­ritele florilor. Fiecare floare are proprietăţile şi calităţile ei şi fiecare floare are vibraţia ei. Şi toate împreună creează o simfonie. Şi pentru că eu sunt poate mai receptivă la parfumuri decât alţi oameni, dar şi la vibraţia culorilor şi la toată această simfonie, atunci vibrez odată cu întreg peisajul grădinii mele.

- Care e ora ta preferată de plimbare? Dimi­neaţa sau seara? Că la prânz, ne ucide căldura pe toţi.

- Cel mai mult îmi place să mă plimb noaptea, pentru că atunci totul e atât de clar! Mi-ar plăcea şi dimineaţa, la răsărit, să ies în grădină, dar eu stau noaptea târziu, aşa că nu mă trezesc dimineaţa, odată cu soarele. Îmi place mult să lucrez noaptea, pentru că totul e atât de limpede în jur, şi cerul, şi ae­rul. Şi atunci pot scăpa mai uşor de sutele de mii de gânduri străine de mine, care ziua mă parazitează prea tare. Vălul nopţii îmbrăţişează totul şi îl învăluie într-o aură de mister, şi acest abur mistic îmi place. Se spune că noaptea este momentul de introspecţie. Eu spun că noaptea este feminină, pentru că ea este spaţiul nostru rege­nerativ. Simbolic, întunericul e momentul naşterii şi renaşterii şi al recreerii de sine, momentul în care intri iar în adâncuri, înapoi, în spaţiul primordial al fiinţei tale. Şi te regenerezi. Noaptea este pântecul, este zeiţa Nut, zeiţa egipteană a cerului nopţii. Mama divină din pântecul căreia s-a născut toată creaţia. Şi în toate tradiţiile, Luna este feminină, iar Soarele este masculin. Luna este partea receptivă, partea yin, Soa­rele este partea emisivă, partea yang. Aşa că ritmurile naturii se regăsesc în tiparele şi ritmurile noastre interioare. Nu putem să înţelegem natura din jur, fără să înţelegem natura noastră interioară. Pen­tru că este o corespondenţă între ele. Şi toate aceste atracţii ale noastre inexplicabile au un scop. Ele declanşează o parte mai profundă a sufletului.

Domnul şi doamna stejar

- Ai o legătură specială cu anumite flori sau plante din grădina ta?

- Am un dialog foarte frumos cu copacii mei din curte. Am doi stejari foarte bătrâni în curte, cel de la poartă are 400 de ani, şi e un bărbat foarte înţelept, iar cea de aici, din mijlocul curţii, este o femeie.

- Copacii sunt de gen di­ferit, la fel ca şi oa­me­nii?

- Cei doi stejari ai mei sunt ca nişte stâlpi de sus­ţinere. Există o co­nexi­une ener­ge­tică între ei. Un fi­la­ment de lu­mi­nă ca­re-i co­nec­­tează. Ei sunt cumva un cuplu. Şi, fiind stâlpi de sus­ţi­nere, trebuie să e­xis­te spaţiu între ei. Aşa cum spuneau ve­chii per­sani: stâlpii unui templu trebuie să stea la dis­tanţă unul de celălalt. Eu mi-am început dia­logul mai întâi cu copacul de la poartă, cu cel masculin, care e şi cel mai bătrân. Şi de cum m-am conectat pri­ma dată cu el, am simţit că este un bărbat. Un spirit foarte puternic şi ver­tical. Dacă îi simţi configuraţia, îţi dai seama despre ceva din calităţile lui. E foarte stabil şi, chiar fără să-i percep foarte bine si­lu­eta, am înţeles că este masculin. Mama mi-a zis că dacă te uiţi din faţă la el, seamănă cu un soldat gigantic, de pază. Şi exact aşa l-am perceput eu: ca pe un spirit protector. Şi cu fe­meia stejar am avut un dialog frumos. Energia ei e mai fină, ea e mai blândă. Aşa e perso­na­litatea ei. Dar amândoi îşi îm­ple­tesc energia ar­monios şi creează o cupolă protectoare dea­supra grădinii şi casei mele. Iar eu i-am şi ru­gat în sensul aces­ta, mi-am făcut ceremo­nii­le mele, ce­rându-le să protejeze tot acest spaţiu al meu şi al fa­miliei mele.

Lumina florilor

- Dar florile cum le deosebeşti? Cu excepţia trandafirilor şi-a crinilor, care au miresme pu­ter­nice, majoritatea florilor se deosebesc prin culoare, pe care tu nu o percepi.

- Le deosebesc după vibraţii şi după spiritul lor. Pentru că fiecare plantă are, şi ea, spiritul ei. Dar nu întotdeauna dialogul meu cu florile din grădina mea şi cu vibraţiile lor e la fel de intens ca acela pe care îl port cu cei doi stejari protectori ai casei. Deşi florile au, şi ele, la fel ca toate plantele grădinii, nişte aure foarte liniştitoare. Nu o să vezi în câmpul unei plante nicio formă de gând haotică. Ele, pur şi simplu, susţin energia primară a vieţii. Şi atât. Ce am observat în relaţia mea cu florile este că, în centrul corolei lor, eu percep o scânteie, un bulgăre de lumină, un nucleu strălucitor. Acesta este nectarul eteric al acelei flori. Florile seamănă şi cu un potir deschis, îndreptat către cer. Structura unei flori îmi amin­teşte de energia feminină. Tibetanii au o mantră pe care o rostesc des: "om mani padme hum"; "dia­mantul din floarea de lotus a inimii". Aceste cuvinte rezumă, ca o formulă din alchimie, calea de urmat pentru a-ţi transforma trupul şi mintea, nedefinite la naştere, în substanţe pure. Ele vor să spună că în inima noastră există un soi de templu interior, cu un spaţiu ascuns, un punct de unitate. Iar floarea de lotus şi diamantul se referă şi la cele două principii: cel masculin, diamantul, care este conştiinţa, şi principiul feminin, care este energia din floare, forţa vitală a vieţii.

- Cum ţi se pare comparaţia femeii cu o floare? Că o femeie este frumoasă ca o floare.

- O înţeleg în mai multe feluri. În primul rând, pentru că petalele unei flori sunt ca nişte văluri de taine, iar eternul feminin este plin de mister. Dacă e să mă gândesc la chipul frumos al unei femei, în flori vezi exuberanţa aceea e existenţei. Şi în buzele unei femei poţi găsi aceeaşi scânteie de vitalitate şi forţă creatoare. Pe de altă parte, misticii vedeau frumuseţe în cele mai neaşteptate locuri, în cele mai simple tră­sături, în cele mai delicate nuanţe. Ideea lor despre frumuseţe era mult mai amplă. Toţi marii vizionari vedeau dincolo de aparenţe. Ceea ce spunea Khalil Gibran despre frumuseţe îmi place foarte mult: "Frumuseţea este eternitatea care se priveşte pe sine într-o oglindă. Dar eternitatea eşti tu şi oglinda eşti tu". Eu, de pildă, am întrebat odată, un Maestru, care este scopul, care e aspiraţia inimii mele. Şi el mi-a răspuns că scopul şi direcţia sufletului meu e să găsesc frumuseţea şi să o trăiesc. Târziu, am înţeles. Frumuseţea este coroana în mii de culori a vieţii. Pulsaţia care ne trezeşte sentimentul acela străvechi, când inima erupe şi umple universul cu prezenţa noastră, într-o clipă de lumină suspendată peste timp.

Grădina inimii

- Spuneai că pe lângă grădina din jurul casei, mai ai o grădină şi-n inimă. Mă inviţi să ne plim­băm şi prin ea? Există o cărare anume, un elixir, ca în "Alice în Ţara Minunilor"?

- Pur şi simplu, închid ochii, privesc atentă înlăuntrul meu şi, încet-încet, încep să descopăr gră­di­na din inima mea. Şi, la urma urmelor, de ce crezi că în toate textele sacre e vorba despre "grădina inte­rioară", cum este şi Grădina Edenului din Geneză? Şi toţi misticii orientali vorbesc întruna despre grădina inimii... De ce îi spun grădină? Pentru că grădina re­prezintă o hartă a sufletului tău, grădina este locul în care percepi stadiile de creştere până la desăvârşire, până la fruct, ale viselor tale. Sămânţa intenţiei tale, sămânţa unui vis pe care o plantezi acolo, în praful stelar din inima ta şi pe care o uzi cu nectarul calităţilor divine, ce le dezvolţi în tine. Acolo, în grădina inimii, freamătă ca nişte flori delicate, mângâiate de zefir, toate aspiraţiile şi toate vir­tuţile pe care le-am plantat în noi. Alături de ele, ca nişte plante cu rădăcini adânci, sunt şi toate cele ce le-am moştenit, darurile strămoşilor noştri şi ex­pe­rienţele lor. Toate sunt imprimate adânc, în grădina ini­mii noastre. Fiecare dintre noi, dacă închidem ochii şi respirăm adânc, dacă ne regăsim pulsaţia individuală şi centrul nostru de echilibru, înţelegem că există o poartă, un văl. Şi dacă îl dăm la o parte în­ce­tişor, găsim dincolo de el - spaţiul lăuntric. Gră­dina inimii. Adică acel spaţiu care conţine peisajul nos­tru interior. O poveste nesfârşită a sufletului, a călătoriei lui prin alte timpuri şi alte lumi.

Fluturii îngeri şi păsările care au de comunicat un secret

- Sara, ai un anotimp special pe care îl iubeşti?

- Îmi place primăvara, pentru că primăvara re­pre­zintă primul impuls regenerator. Este momentul acela de reînnoire, de renaştere. Persanii sărbătoresc Anul Nou pe 20 martie. Atunci, de echinocţiu, în­cepe cu adevărat primăvara.

- Trăirile pe care le ai în preajma arborilor şi-a florilor seamănă cu un anu­me sentiment omenesc? Iubire, bucu­rie, duioşie?

- Cum să nu! Atunci când vezi ceva în exteriorul tău, care îţi aminteşte de o parte uitată din tine, eşti fascinat şi prins într-o atracţie misterioasă. Ca un ecou al cânte­cului inimii. Iar pe mine, grădina mea mă fascinează, cu toate florile şi plantele ei. Fiecare în parte îmi trezeşte câte o sclipire de fascinaţie. Iar când sunt singură între florile mele şi cu grădina mea interioară, până şi timpul devine elastic. Se dilată brusc, apoi se opreşte-n loc, fermecat şi el de frumuseţea florilor şi a plantelor din grădina mea.

- Se spune că plantele comunică în­tre ele atunci când le pândeşte o pri­mejdie, când vrea cineva să le facă rău. Simţi şi tu această solidaritate a lor?

- Da. De exemplu, copacul, femeia stejar, avea un cui înfipt în ea şi n-am vă­zut asta. Când am pus mâna pe scoarţa trunchiului, am simţit efectiv o durere, o suferinţă a ei. Am explorat-o cu mâinile, ca să văd ce se întâmplă, şi am găsit cuiul acela. L-am scos şi i-am făcut tratament.

- În afară de flori, ce te mai încântă în gră­dină?

- Îmi plac fluturii. Întotdeauna i-am perceput ca pe un fel de îngeri.

- Cum îţi dai seama că sunt în preajma ta?

- Le văd nuanţele şi, uneori, dacă se aşează pe mâna mea, îi simt.

- Vin la tine?

- Da. Când eram foarte mi­că, veneau mai des. Când eram foarte mică, puteam să comunic şi cu păsările.

- Ai pierdut darul ăsta?

- Dacă mă concentrez foarte mult, pot să înţeleg ce îmi spun, dacă e ceva foarte important. Dar acum comunic mai uşor cu alte animale. De exemplu, când am fost în Sedona (Arizona, SUA), anul trecut, cei la care am stat, pentru că am stat la o gazdă, aveau două pisici, una albă şi una nea­gră. Mie îmi plac foarte mult pisicile. Pisica nea­gră era foarte drăguţă şi am ţi­nut-o în braţe mereu. Mi-a spus că ea se simte neglijată, pentru că toată lumea îi dă atenţie celei albe, care are o per­sonalitate debordantă. I-am întrebat pe stăpânii ei dacă este adevărat şi mi-au spus că aşa este. Mai pot comunica şi cu păsările, dacă sunt atentă sau dacă e ne­voie. E ceva în ritmul su­netelor lor care îmi transmite un semnal. O emoţie, o in­ten­sitate, nu ştiu cum să de­finesc. Cam aşa înţeleg me­­sajele lor.

Planul cel nevăzut al lui Dumnezeu

- Ce crezi tu, Sara, des­pre sufletul omenesc? Adân­cul eu­lui nostru este o zonă care are legătură cu Dum­nezeu?

- Din tradiţia pe care o urmez şi din ce ştiu eu de la marii mistici, îl întâlnim pe Dumnezeu abia atunci când vălul minţii, gândirea logică, este complet dat deoparte. Iar subconştientul este un alt în­veliş din vălul ăsta mental. Poţi să-ţi imaginezi mintea omului ca o suită de cercuri concentrice. Cercul cel mai de la suprafaţă este con­şti­entul, după care, pe măsură ce mergi mai adânc, găseşti subcon­ştientul. Subcon­şti­entul rezolvă foarte multe lucruri pentru noi. El ne reglează tensiunea şi metabolismul, bătăile inimii etc. Nişte procese de care, în mod nor­mal, nu suntem conştienţi. De asta respiraţia con­ştientă, cu mintea aţintită pe ea, ne aduce atâta ener­gie vitală. Pentru că de­ve­nim conştienţi de un proces care e un auto­ma­tism pentru noi. Iar din­colo de toate cercurile minţii noastre mai există ceva. Supramentalul sau supraconştientul, cum a fost numit. Este o in­te­ligenţă mai înaltă, când sufletul nostru e sus­pen­dat într-o sferă pur spi­rituală. O sta­re care are legătură cu in­teligenţa inimii. Cu nu­cleul dia­man­tin din floa­rea de lo­tus a inimii. A­tunci sun­tem noi cel mai aproape de Dumnezeu. Atunci îi putem vedea şi planul Său sfânt. Planul cel de nevăzut. Or­dinea înaltă a tu­turor lucru­rilor. Iar da­că vom putea în­de­părta toate vălurile înşe­lătoare ale minţii, pre­ocu­pările imediate ale vie­ţii, me­dio­crităţile co­tidiene, mă­runţişul exis­ten­ţial, vom des­coperi înţelepciunea inimii. Şi când o des­co­pe­rim, înţelegem că, de fapt, mintea noastră este exact ca norii care acoperă soarele, că poarta către Dum­nezeu nu este în afară, ci în adân­cul nos­tru. Fireşte, noi toţi mergem către ea, este destinaţia tuturor. Unii ajung pe o cale mai directă, alţii străbat mări şi ţări până când ajung acolo.

- Pentru ultima întrebare a dialogului nostru, aş vrea să ne întoarcem la grădina asta frumoasă, care ne răsfaţă cu răcoarea şi miresmele ei. Sara, oare intimitatea ta specială cu florile şi co­pacii, cu natura, în general, îţi dăruieşte, pe lângă bucurie, şi bea­ti­tudine, te poartă spre rugăciune?

- Ce întrebare frumoasă! Natura, ea singură, este o rugăciune! Este modul în care Mama Pământ îşi exprimă iubirea pentru cer. Pentru Tatăl Ceresc. Când sunt într-un spaţiu deschis şi încerc să găsesc direcţia orizontului, acolo unde se contopesc cerul şi pă­mântul, mă simt contopită şi eu în îmbrăţişarea lor. Şi îmi las inima să zboare liberă, cu aripi albe şi diafane. Să se umple cu lumina de acolo, din de­părtări! Şi să se întoarcă la mine ca să îmi dăruiască din transparenţa şi din claritatea ei. Da, dialogul cu natura este o ru­găciune. Una fără cuvinte. O rugă­ciune tăcută a sufletului. Doar emo­ţie pură.

Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN şi HOREA PAŞTINA