BOGDAN MIRICĂ - "Nu scriu lucrurile din cap. Le scriu din stomac"

Laureat al Festivalului de la Cannes, pentru filmul "Câini"

"Apă cu gheață și tutun"

- Bună dimineața, Bogdan. Unde te ascunzi de caniculă?

- Bună dimineața. Sunt acasă de câteva săp­tă­mâni. La masa de scris, cu laptopul meu, un pahar de apă cu gheață, pachetul de tutun, că-mi place să-mi rulez singur țigările. Și o scrumieră nu prea plină. Chiștoacele îmi dau sentimentul de e­șec. Lucrez mult, sunt pe final cu scrisul sce­na­riului la al doilea se­zon din serialul "Um­bre".

- De când scrii sce­­narii, Bogdan?

- Din 2007. Până atunci nu mă uitasem la prea multe filme, pur și simplu nu m-a pasionat domeniul ăsta prea tare. Dar în 2007, am plecat în Anglia cu o bursă și am studiat doi ani scenaristica.

- Înainte să debu­tezi ca scenarist și re­gizor, nu­mele tău era cunoscut mai ales în branșa publi­citară.

- Eu, de fapt, am terminat Jurnalismul. Am scris o vreme pentru câteva reviste, apoi am intrat în pu­bli­citate și mi-a plăcut foarte mult. La vremea aia publi­citatea mergea foarte bine, criza nu ne lovise încă, era pasionant, făceai bani mulți, era creativ, dacă erai bun, creșteai repede. Asta, până când a început să treneze totul.

- Și ai hotărât să pleci?

- Începusem să miros o anumită blazare la colegii mei mai vechi. Aveam 27 de ani, ajunsesem de șapte luni director de creație, mai sus de atât nu puteam urca. M-am zis ok, dacă acum e așa, peste cinci ani o să fie mai nasol. Singura motivație care rămăsese erau banii, care nu mă interesau așa tare. Așa că am plecat. A fost o decizie ușor inconștientă. Aveam rate la bancă, am stat doi ani fără nicio sursă de venit. Am trăit doar din bursa de la British Council, care era destul de generoasă. Chiar după ce am plecat, agenția la care lucram a devenit agenția anului. Eu nu m-am mai putut bucura de asta.

- De ce ai ales să virezi spre scenaristică?

- Fiindcă atunci mi s-a părut că e forma cea mai complexă de exprimare, dar și forma care mă speria cel mai tare. Încercasem destule lucruri până la ora aia, jurnalism, publicitate, am scris și un roman. Visam să fiu regizor, dar când nu faci școală de film, ai falsa convingere că doar acolo studenții au epifanii în fiecare secundă despre cum se ține camera și cum se face un cadru. Am înțeles că toate astea devin secundare în momentul în care ai o viziune și știi ce ai de spus. Iar viziunea asta asupra poveștii nu se învață în școală. Ești tu cu tine, cu filmele pe care le-ai văzut și le-ai deconstruit, cu cărțile pe care le-ai citit.

- Tu din ce ai hrănit filmul "Câini"?

- Cred că s-a născut din niște emoții amestecate, dintr-o stare trăită în copilărie, la bunica mea, la țară, unde am asistat la foarte multe scene de violență între localnici. Nici nu mai știu miza conflictelor de atunci, îmi amintesc doar că stăteam în întuneric și urmă­ream bătăile din stradă sau din curtea dis­pen­sarului, cu topoare, cu lanțurile de la bicicletă, cu cuțite. M-am îmbibat de atmosfera asta, de violența lor, dar și de frica pe care o simțeam, de fascinația pen­tru pro­xi­mitatea violenței. Când am făcut "Câini", m-a inte­re­sat să reconstitui atmosfera de atunci, dar în felul meu.

"Un thriller despre un om ca noi"

- Pe 23 septembrie e premiera pentru pu­blicul larg a filmului "Câini". Ai putea, în așteptarea ei, să le faci cititorilor noș­­tri o prezentare?

- De fiecare dată când trebuie să po­ves­tesc filmul, am im­pre­sia că-l sim­plific foarte tare. Mult din ceea ce înseamnă filmul ăsta stă în atmosfera lui. E un thriller despre un om ca noi, cei de la oraș, care se duce la țară să vândă o pro­prietate și acolo e prins într-un vârtej de conflicte locale, între un mafiot și un polițist local, care ambii lucraseră pentru bunicul lui. Dar mai mult decât atât, filmul e despre trei băr­bați care se caută unul pe celălalt, care se hăi­tuiesc precum șoarecele și pisica, dispuși să mear­gă până la capăt, pentru a se domina unul pe altul. Chiar cu prețul autodistrugerii.

- "Câini" e pro­ba­bil primul film premiat la Cannes care se de­păr­tează de școala No­u­lui Val românesc. Se vede că ai avut alți "pro­fesori", că faci par­te din altă ge­ne­ra­ție.

- Nu cred că e o ge­nerație care ține de vârstă, eu am 38 de ani, sunt doar cu vreo 2-3 ani mai mic ca ei, dar e cu siguranță altă gene­rație. Poate și pentru că nu am făcut școala de film din România, des­pre care am auzit tot felul de lucruri, și bune, și rele. Poate și pentru că m-am apucat de film destul de târziu. Până la "Câini", eu am mai făcut doar un scurt­me­traj și am regizat două episoade la HBO. Câ­teodată, când îl urmă­resc, am impresia că fil­mul e mai matur decât mine. (râde)

- Și cum e generația asta din care faci parte? Ce citește, ce ascultă, ce filme vede?

- Nu știu exact cum e. De când m-am întors în România, m-am izolat foarte tare, m-am dedicat fil­mului, iar film înseamnă să scrii, să stai singur acasă și să lucrezi. Dar cu prietenii mei, care au de la 30 la 45 de ani, am multe afinități, ascultăm aceeași mu­zică, vedem aceleași filme. Sunt oameni care au trecut de stadiul de teribilism și care caută ca și mine.

- Și tu ce ai găsit?

- Scriitori excepționali: Cormac McCarthy, Douglas Adams, Cortazar, Cehov. Muzică clasică, jazz, hip-hop. Îmi place hip-hop-ul fiindcă e narativ. Regizori foarte buni: Cassavetes, Ceylan, Billy Wilder, Kubrick, Audiard. Dar eu mă uit și la filme proaste. Îmi plac filmele de acțiune, cele de serie B. Un film prost se deconstruiește ușor, își lasă la vedere mecanica, pe care e bine să o înțelegi la nivel intim. Ca să știi de ce clișee să te ferești mai târziu. Parcă un film prost mă învață mai mult decât un film bun. Un film bun e întotdeauna ermetic, e ca o sferă care te fascinează, pe care nu o poți apuca de nicăieri.

"În bucătărie, cu fața la perete"

- Pentru români, premiul pe care l-ai câștigat la Cannes a fost o surpriză plăcută. Ai apărut ca re­gizor din senin. Te așteptai să-l iei?

- Prima speranță e să fii selecționat, asta e deja foarte mult. Apoi, sigur, speri foarte mult la premiu. Și, pe măsură ce se apropie evenimentul, faci eforturi să nu mai speri deloc, să te pregătești psihic și pentru un eșec. (râde) Pe de altă parte, am mai avut o reți­nere, știam că am făcut un film foarte diferit de fil­mele cu care România obișnuise juriul. Dar proiecția s-a des­fă­șurat foarte bine, re­cen­zii­le au fost foarte bune, lumea mă oprea pe stradă să mă fe­licite, am dat zeci de in­ter­viuri unor jur­naliști entu­zi­as­mați. Mi s-au întâmplat atât de multe lucruri bune acolo, încât premiul în sine tre­cuse în planul doi. Abia când m-am reîntors în Ro­mânia am realizat ce lucru important a fost.

- Bogdan, e vară, nu ești tentat să-ți iei lap­topul și să fugi să lucrezi în altă parte, la munte sau la mare?

- E cam frustrant să știu că tot felul de amici de-ai mei sunt, ba la mare, ba pe marginea vre­unei pis­cine. Dar nu pot pleca. Am micile mele ritualuri legate de spa­țiul pe care îl cunosc cel mai bine. Scriu pe ma­­sa din bu­că­tărie, cu fața la același pe­rete, în­totdeauna cu aceeași mu­zică. Stau câte 50 de mi­nute doar cu ochii-n com­puter, apoi îmi iau 10 minute pauză, cânt la chitară, fumez cu ochii-n tavan. Când termin, sunt epuizat. Nu pot să scriu lucrurile din cap. Le scriu din stomac și mă afectează. Îmi asum toate traumele personajelor și asta lasă urme în mine.

Foto: NICU CHERCIU, VLAD CUPȘA