DAN C. MIHĂILESCU - "Orice faci şi gândeşti, din zori în noapte, să fie îmbibat de iubire!"

- A scris mult, despre Eminescu, Caragiale, Bucureşti şi muntele Athos, s-a revărsat cu generozitate în studii, prefeţe, cronici şi antologii, dar niciunul din cele 16 volume de eseuri nu l-a făcut la fel de popular şi de iubit de marele public pe cât au făcut-o emisiunile TV. Şarmant, tonic, adept al bunei rânduieli, când vine vorba de valori şi tradiţii, a intrat în casele românilor fără să bată la uşă, risipindu-şi talanţii în călduroase recomandări de lectură. Am aflat că-i plac munţii stâncoşi şi Fărâmiţă Lambru, că-şi trăieşte iubirea cu fidelitate exem­plară şi că citeşte cu patos mai multe ore pe zi. Hotărât lucru, "Omul care-aduce cartea" are ceva din bucuria Săgetătorului, deprins să vadă doar înaltul azur, niciodată rămăşiţele zilei -

"Dacă vrei să scapi din mizeria mahalalei, trebuie să citeşti tot mai mult"

- Spontan şi bonom cum sunteţi, aţi cucerit uşor publicul, cu verva dumneavoastră intelectuală. Cât din şarmul acesta îşi are rădăcinile în copilărie? Cum era Dan C. copil? Ce visa, ce făcea, pe cine iu­bea?

- Până pe la zece ani, am fost ca o fetiţă. Fără tată, alintat de mamă, bunici, unchi şi mă­tuşi, eram ca o pă­­puşă, îm­brăcat aproape mereu în alb, apre­tat, gri­ju­liu să nu mă murdăresc la joacă, sin­guratic, de­­loc sportiv, vorbind cât se poate de serios cu câi­nii şi pisicile. Fiind gras, băieţii mă pre­ferau arbitru la fot­bal, iar bâlbâiala mă obliga să caut mereu sinonime la care să nu mă po­tic­nesc în consoane. Or, sinonimele vin din lectură. Am citit de la patru ani.

- Dragostea de carte a venit tot atunci? Ce v-au adus bun căr­ţile? Ce fericiri v-au lăsat în dar?

- La mania furibund-precoce a lecturii m-au îndemnat, pe de o parte, singurătatea, sărăcia (în speţă, lipsa altor divertismente) şi puţinătatea aptitudinilor sportive. Iar de cea­laltă parte, îndemnul tenace, aproape disperat al mai­că-mii: dacă vrei să scapi din mizeria mahalalei şi de complexele de inferioritate, trebuie să citeşti tot mai mult, să te ridici spiritual. Ea m-a învăţat să culeg din lectură energiile unui tip de levitaţie aparte: mentală, socială, sufletească şi profesională deopo­tri­vă. Cartea mi-a fost de atunci aliatul vital, lance, armură şi scut, refugiu, alinare, ispită, avuţie şi cuminţire. De bună seamă că, şi aici, ca în cazul tuturor celorlalte feluri din meniul vieţii, fiecare deceniu are miezul, gustul şi cu­loarea lui. Dacă în liceu mă luptam cu abi­su­rile din Dostoievski, Rimbaud şi Baudelaire, în studenţie, graţie lui Ioan Alexandru, am ajuns la Biblie, Filocalie, Pateric, Hölderlin, Rilke, Pascal, iar pe la 30 de ani, năvăleam în cărţile care au format generaţia lui Eliade, Cioran,Vulcănescu şi Noica. Pe urmă am prins gustul stoicilor, al marilor moralişti, pen­tru ca sexagenarul care sunt acum să fie bol­nav de confesiuni, corespondenţă, me­mo­rialistică, evocări, adică de tot ceea ce ţine de scriitura de sine.

"Mai presus de pacea familiei nu e decât Dumnezeu"

- Dacă literatura se hrăneşte, uneori, din mari iubiri, iubirile se hrănesc mult mai des cu literatură. Puţini ştiu că alături de dumneavoastră stă de foarte mulţi ani Tania Radu, o doamnă pe cât de discretă, pe atât de inteligentă. A fost dragostea de literatură acel ceva care v-a legat?

- Ne-am cunoscut acum 44 de ani, în prima zi de facultate, am fost colegi de bancă patru ani şi ne-am căsătorit cu o lună înainte de absolvire. Aşa că ne-am copt împreună, când la flăcări mari, când la foc mic, pe un trepied compus din dragoste, cultură şi natură. Am avut aceleaşi lecturi, aceiaşi profesori, aceiaşi prieteni, aceleaşi călătorii de vacanţă, aceleaşi opţiuni esenţiale, aceleaşi bucurii şi cam aceleaşi umilinţe. Ca doi fraţi gemeni. Teribil a fost faptul că, în facultate, deşi colegi de bancă, ne-am scris aproape zilnic, iar scrisul (ca şi tăcerea) e de multe ori mai nud, mai crud, mai sincer, mai percutant şi ataşant decât rostirea, ges­turile, grimasele. La înţelegerea şi fidelitatea noastră fără fisură a contribuit, în chip vital, rostul erosului ca prietenie, substratul spiritual al senzualităţii, îndră­gostirea periodică, pe noi co­ordonate, cu noi temeiuri. Fiind oleacă infantili, adeseori ni s-a părut că înaintăm prin viaţă ca doi lunatici, sau, mai degrabă, ca doi co­pii rătăciţi în pădure, ceea ce cred că ne-a ocrotit, chiar dacă ne-a păstrat de­parte de multe lu­cruri care ţin de ceea ce îndeobşte se numeşte "reuşita în viaţă".

- Să stai o viaţă în­treagă cu un singur om, hrănind o singură mare iubire, pare desprins tot din literatură. Aţi avut vreun model?

- Noi doi, ca şi mulţi dintre prietenii noştri apro­piaţi, am avut un noroc uriaş: fascinanta com­bus­tie spirituală pe nume Ioan Ale­xan­dru. De la cursurile şi seminariile lui se ieşea ca din mânăstire, ca de la du­hov­nic sau ca din paginile Psaltirii. Or, acel divin ames­tec al sen­zua­lităţii noastre cu religiozitatea lui şi credincioşia pe care ne-o insufla a devenit încet, dar sigur, textura ig­nifugă care ne-a făcut intangibili şi de neînvins. Prin intermediul lui Alexandru am ajuns la etnologie, mitologie, patristică şi mistică. Iar la ei acasă, îm­pre­ună cu doamna Ulvine şi cei trei, patru, apoi cinci copii ai lor, unde zgomotul tălpiţelor de pe parchet se unea sublim cu fluviile din Bach, Palestrina sau litur­ghiile lui Ceaikovski, cu argintul icoanelor, lu­mina candelei, mirosul de tămâ­ie, gutui şi garoafe, acolo am învăţat că mai presus de pacea familiei nu e de­cât Dumnezeu.

- Credinţa amplifică viaţa? Amplifică şi lite­ratura? Scrisul se încarcă şi el de dumnezeire atunci când în ecuaţie e şi cre­dinţa? Cum e Dumnezeul în care credeţi, domnule Dan C. Mihăilescu?

- Dacă mi s-ar cere să rezum într-un singur cuvânt tot ce am învăţat de la Ioan Alexandru (şi zău c-am în­văţat enorm), n-aş ezita nicio clipă: enthousi­as­mos. Iar jubilaţia asta sacră, adică bucuria de a fi, am asociat-o acelui "farmec sfânt" evocat de Emi­­nes­cu. Frumuseţea, iubirea, ca leac su­prem. Ţineţi minte, cred, strofa eminesciană: "Tu trebuia să te cu­prinzi/ De acel farmec sfânt/Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ". Asta înseamnă că absolut orice faci şi gândeşti, din zori în noapte, să fie îmbibat de iubire. De credinţă, nădejde şi exultarea dă­ruirii. Odată ce ţi-ai vătuit sinele cu ener­gia asta ocrotitoare devii inexpugnabil, indi­fe­rent de încercările, mizeriile, nevoinţele şi ne­putinţele care ne punctează ritmic ori ne cotropesc viaţa. Aşa că, deşi îmi scandalizez uneori prietenii îmbisericiţi prin ghiduşiile mele eretic-inocente şi cu toate că respect nesmintit instituţia bisericii, ortodoxia şi via­ţa mânăstirească, Dumnezeul meu e pre­tu­tindeni. La fel de acasă în munte, în flori, pe mare şi-n cer, în blana animalelor şi în ochii co­piilor, în muzică, dans, cărţi, eros, pâine şi vin, în exuberanţă, lacrimi, fructe şi-n tot ce altceva mai puteţi numi dumneavoastră.

- Aproape că nu trece niciun interviu fă­ră să-l pomeniţi pe poetul Ioan Ale­xandru. Ştiu că l-aţi pre­ţuit în mod deosebit, îl numeaţi chiar "fratele nostru mai mare". Ce v-a legat atât de profund de el?

- Aaa, păi Alexandru ne era deja demult ca un tată-frate-mai-mare. A fost martor la nunta noastră, în 1976, Ulvine ne-a dăruit, în 1977, o mulţime de scu­tece şi hăinuţe pentru Ana Maria, iar el a avut ulu­itoarea gene­ro­zi­ta­te nonşalantă de a-mi scrie prefaţa la vo­lu­mul manuscris de poezii Versuri dintr-un lemn. Dar e inutil să mai glosez, am scris tot ce era de scris în cartea pe care i-am dedicat-o.

La "un pahar de vorbă"

- Cândva, marele poet Mircea Ivănescu a dedicat un poem casei dvs. din str. Câm­pineanu, un apar­tament în care în anii '80, din 365 de zile ale anului, în 200 primeaţi vizite. Povestiţi-ne de prieteniile care s-au legat atunci, de atmosfera casei. E prietenia adevărată o virtute pe cale de dispariţie?

- Adevărul e că, odată cu sfârşitul dictaturii, s-a schimbat mult şi statutul prieteniei, ca forţă comună de rezistenţă şi triumf. A dispărut, adică, acea com­pli­citate ludică, fraternitatea în suferinţă, inclusiv acea "solidaritate intelectuală", formula pe care o găseam ca pe o mantră în dedicaţiile pe care ni le scriau, prin '87-'89, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Octavian Paler, Mircea Zaciu şi mulţi alţii. Neavând libertăţi decât pe verticală şi nefiind învăţaţi să trăim, ci doar să supravieţuim, noi experimentam actele culturale cu exasperarea condamnatului la nimicnicie, la modul halucinant, într-un soi de narcomanie fantast-livrescă. Banala "socializare" de azi era pe atunci curată terapie colectivă, resuscitare om-la-om. Expresii precum "o masă", "o cafea", "o bârfă", "un pahar de vorbă" des­chi­deau fastuos perspectiva unei seri cu cea mai re­centă traducere din Llosa, a unei casete cu Falling in love ori Munţii albaştri, a ultimului număr din Lire ş.a.m.d. Ne simţeam cu toţii parteneri în echipe de comando, în plină gherilă cultural-politică, ne în­căl­zeam şi întăream reciproc în sfânta amăgire a dorului unic de libertate. Dat fiind că, printr-un noroc fabulos de chior, ajunseserăm cu locuinţa de pe Macaralei toc­mai vizavi de Sala Palatului, mare parte din floarea scri­itorimii ne considera "casă deschisă", astfel încât aveam şi seri cu 25 de suflete, în cei 20 de metri ai su­frageriei. Acolo se întâlneau membrii echipei Dic­ţio­narului clujean coordonat de Mircea Zaciu, cu corifeii noii şcoli a eseului din Iaşi, optzecişti din toate pro­vin­ciile, cu istorici literari de la Institutul "G. Călinescu", redactori de la Vatra, Steaua şi Ramuri, cu cei de la Tribuna, Flacăra, Cronica, Dialog, Amfiteatru, acolo am tăifăsuit deopotrivă cu Buzura, Arşavir Acterian, B. Elvin, Cărtărescu, Mir­cea Ivănescu, Arion, Ho­ra­san­gian şi Ţeposu, cu Ne­delciu, Agopian, Mircea Bra­ga, Andrei Oişteanu, Ioan Holban sau Marin Bucur, cu Dan Culcer, Doina Uri­cariu, Ştefan Bor­bely, Andrei Corbea, Dan Ion Nasta, Val Con­durache, ca şi, după '89, cu Monica Lovi­nescu, Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu şi mulţi alţii.

- Să ne întoarcem şi la scris şi citit, care, în cazul dumneavoastră, sunt mai mult decât o vocaţie. Cum faceţi faţă tuturor apariţiilor, prezentărilor, lan­să­rilor de carte, interviurilor şi anchetelor la care sun­teţi solicitat? Care e ritmul de lectură, care vă sunt tabieturile? S-a întâmplat vreodată ca prea mult citit să ducă la sastisire? Aţi avut vreodată nevoie de pa­uză totală, departe de lumea de hârtie?

- Cred că tot ca urmare a lecţiilor maică-mii, am nutrit de mic un cult al muncii. Mania productivităţii, orgoliul vredniciei şi respectul da­toriei. Mă rog, neprietenii îi spun canti­ta­tivism. Zeci de cărţi scrise, zeci de prefeţe sau postfeţe, zeci de conferinţe, zeci de interviuri, sute de lansări de carte. Mii de volume re­cen­zate, munţi de gazetărie, ani şi ani de secretariat de redacţie, tradu­ceri, coordonări de volume colec­tive şi ce-o mai fi fost. Nu neg că am avut periodic o nevoie acută de linişte, de răgazuri, de pauze totale, cum spuneţi, sau că nu o da­tă m-am simţit tratat ca un simplu prestator de servicii. Ba chiar am propus, numai jumătate în joacă, să li se acorde celor ca mi­ne un spor de toxicitate pentru lecturile făcute împotriva voinţei, exclusiv din obligaţie profe­sio­nală, cele deviante, mizerabiliste etc. Acum, după o viaţă de citit şi scris, de bună seamă că, întrebat fiind unde aş vrea să mă duc mâine - la pes­cuit sau la bibliotecă, pe mun­te sau la Humanitas Ciş­migiu - aş alege fără cli­pire prima variantă. Ce-i drept, asta nu mă asigură nici­decum că, odată lipit de undiţă sau moţăind lângă un foc de tabără în Făgăraş, mintea nu-mi va zbura min­tenaş la cartea pe care-i mu­sai s-o termin pentru Gau­deamus-ul din toamnă, ori la primele propuneri din septembrie pentru "Car­tea de la ora 5".

"Îmi apăr tigreşte liniştea!"

- Nu sunteţi activ în reţelele de socializare, spu­neaţi cândva că nici la televizor nu staţi prea mult. Aţi învăţat, pesemne, să puneţi între dumneavoastră şi lume un filtru, o cupolă magică, care vă salvează. Ce e dedesubtul ei? Care sunt lucrurile preţioase pe care le protejaţi?

- Tocmai pasiunea scrisului şi nebunia lecturii mi-au conservat fiinţa şi, mai ales, iluzia propriei uti­lităţi. La întrebarea "de ce scrieţi?" mi-am asumat demult răspunsul lui Samuel Beckett, genial prin laconism şi precizie: "bon qu'a ça". Păi dacă numai de asta sunt bun, ce să fac? Aşa că mi-am forjat în timp un sistem infailibil - zic eu - de ocrotire a spa­ţiului scriptic şi-a liniştii mentale. Cu zile de "lumire" şi zile de "mânăstire". Cu dimineţi de scris, du­pă-amie­ze de lectură şi seri de taclale. Cu câte-o săp­tă­­mână de turism cultural european, în fiecare an, şi câte-o întâlnire, două, săptămânal, cu publicul. Cu un drastic - dar, culmea, hedonist - regim de lectură, de câ­teva ore pe zi, cu volume de istorie pe birou, ro­ma­ne pe canapea, memorii pe fotoliu, fiecare însoţit de mu­zica lui, care merge de la Bach, Vivaldi, Chopin, la Beatles, Led Zeppelin, Eric Clapton şi Fănică Luca, trecând prin Mozart, Creedence, Bob Dylan, Fărâmiţă Lambru, Fleetwood Mac şi Dorin Liviu Zaharia. Marea şansă a vieţii mele a fost că ispitele boemei - care au secerat nemilos rândurile generaţiei '80 - nu au coincis, în cazul meu, cu stimularea creativităţii, ci dimpotrivă, cu sleirea ei. Or, asta m-a ţinut siste­matic departe de cârciuma Uniunii Scriitorilor & Co. Iar acum mă felicit că încă mă ţin de promisiunea de-a nu frecventa blogosfera. Nu am pagină pe face­book, nu am blog, abia dacă ştiu de un an să trimit sms-uri, habar n-am ce-i aia twitter şi iPAD, nu mi-am văzut nicio se­cun­dă saitul finanţat de eMAG şi nu ştiu dacă m-am văzut pe ecran, din în­tâmplare, de două, trei ori, în 15 ani de apariţie zilnică la Pro TV. Îmi apăr tigreşte liniştea, dimineţile de ca­fea cu Tania, du­minicile cu copiii şi nepoţii, seara la 8 închid mobilul, în week-end-uri omor e-mail-ul... şi tot aşa. În rest, totul pentru slow, nimic pentru fast, speed sau instant.

- Când v-am căutat pen­tru interviu, vă pre­gă­teaţi să plecaţi la ţară, să vă as­cundeţi de vipia de iu­lie în­tr-un loc cu verdeaţă. Dom­nule Dan C. Mi­hăilescu, cum e în oaza dvs. de linişte?

- Pentru cineva născut la mahala (Giurgiului-Piep­tă­nari) şi ajuns la ţară tocmai în stu­denţie, de mână cu viitoa­rea soţie, şocul naturii şi rân­duielii ru­rale avea să fie unul pe măsura neştiinţei şi aştep­tărilor. La 12 km de Hurezi, pe dealuri, să plantezi câteva zeci de pomi fructiferi, să te hâr­joneşti cu cocoşul şi curca­nii, să tai lemne, să cari bolovani şi ba­lastru din râu pentru fundaţia casei, să vezi că­pri­oare pe drum şi să te faci frate de cruce cu mestecenii botezaţi Ioachim, Ştefan şi Matei - apoi, as­ta-i ade­vă­rată preobrejenie sufletească. Între timp, mes­tecenii s-au înmulţit (cu Anghel, Iacob şi Ioan), aşa că mă simt ca într-o ceată haiducească de piep­tare argintii. Încă avem acoperiş de şiţă, pe care ploa­ia sună cu totul altfel decât pe tablă. Şi încă se-aud cucii, încă mai sunt fântâni cu ciutură, încă se mai fac cozonaci în ca­să...

- E moştenire de familie casa de aco­lo?

- E casa socrilor, ridicată la începutul anilor '90, lângă cea bătrânească. În satul ăsta vâl­cean, de unde sunt bunicii Taniei, am înţeles ce valoare esenţială era pentru comunitate "sfatul bătrânilor", ce înseamnă ierarhia, ordinea secu­lară, trăinicia familiei, respectul legilor natu­rale, mândria şi supunerea, vrednicia, răbdarea, sărăcia şi mărinimia.

- Adevărate lecţii din bătrâni! Chiar de cu­rând aţi mărturisit că vă surprinde că ti­nerii cărora le vorbiţi aşteaptă de la dum­neavoastră mai degrabă lecţii de viaţă decât recomandări de lectură. Nu e o întrebare prea confortabilă, dar v-aş ruga, în în­che­iere, să vă gândiţi la propria dumneavoastră bio­grafie. Care au fost cele mai importante două, trei lecţii pe care le-aţi primit de la viaţă?

- Păi, s-o luăm încetişor pe firul apei, în amonte. Poposim întâi la Mânăstirea Antim, în vara lui 1976, când m-am găsit să-i predic tocmai părintelui Sofian Boghiu, la spovedania pentru căsătorie, rostul ener­getic-creativ al demoniei, ca trambulină către simţirea sacră. M-a lăsat să perorez febril un sfert de ceas, după care "lecţia de viaţă" a căzut ca un fulg de oţel: "Vezi-ţi de treabă, că dumneata nu poţi să fii om rău". Al doilea nod vital s-a petrecut odată cu primul şi al doilea infarct, la 52-54 de ani. Atunci mi s-a răsturnat de-a binelea tabla de valori existenţiale (iertare pentru formula firoscoasă). E formidabil să stai zile de-a rândul cu privirea lipită de tavan, cu perfuziile-n venă şi plosca sub pat, întrebându-te dacă vei mai avea parte, cândva, să urci pe munte, să mai auzi cron­că­nitul corbilor sus, la Piatra Arsă, să bei apă din izvor, să-ţi mai cobori perplex privirile în ochii unui miel luat în braţe pe tăpşanul de la Dragomirna, să mai vezi cerul din Deltă cum se întunecă de aripile peli­canilor, ori să mai auzi de Paşte simfoniapăsăretului în livadă, acel delirant amestec de cuci, lăstuni, vrăbii, rândunele, porumbei, cu cotcodăceli, lipăit de raţe şi fâlfâit de curci. În fine, scena de neuitat din biroul doctorului Şerban Brădişteanu, omul care mi-a croit vârtos bypass-uri în 2005 şi pe care familia l-a în­dem­nat să mă convingă că trebuie să-mi schimb radical viaţa, eliminând eforturile, şocurile, stresul mediatic. Verdictul dumnealui de atunci, după ce i-am spus că tot ce fac mă bucură enorm şi tot ce mă consumă mă şi regenerează, a fost: "Doamnă, lăsaţi-l să facă ce-i place. Bucuria susţine inima!". Concomitent, aşadar, lecţii de Ars vivendi şi Ars moriendi.

Foto: RADU SANDOVICI (2), MEDIAFAX (1)