Canicula macera betoanele și asfaltul când am intrat în răcoarea galeriei "Alexandra's" din inima Bucureștiului. Mă atrăsese acolo expoziția maestrului Nicolae Maniu, prieten vechi al revistei "Formula AS" și unul dintre cei mai mari pictori de astăzi ai României. De câțiva ani, maestrul s-a reîntors în țară, la Cluj, iar acum era prima sa expoziție mai importantă în București. Venea însoțit, la propriu, dar și pe simeze, de o artistă mai tânără, Alexandra Andone. Odată intrat în galerie, pe lângă frumusețea metafizică a tablourilor maestrului Maniu și cea proaspătă și vag furioasă a picturilor Alexandrei Andone, m-a mai surprins ceva: o armonie odihnitoare și rafinată, răsărită din frumusețea aristocratică a unor obiecte expuse, și ele, în spațiul răcoros și umbros; obiecte vechi, de argint, unele cu destinații pierdute azi, alături de mobile splendide, în stiluri din veacuri apuse. Așa că, stimați cititori, dacă vipiile lui iulie v-au prins și vă chinuie în București, vă îndemnăm să faceți o cură de răcoare și frumusețe prin pictură și artă, la galeria "Alexandra's", pe strada Piața Amzei, nr. 5. Și ca ademenirea să fie totală, voi da cuvântul maestrului Nicolae Maniu și Alexandrei Andone, oaspeții primei expoziții de pictură contemporană de la galeria "Alexandra's".
NICOLAE MANIU
"Eu de Cluj nu m-am despărțit niciodată cu adevărat"
- Ce v-a adus de la Cluj în vipiile Bucureștiului, maestre Maniu? Pasiunea dvs. pentru artă este la fel ca incendiile solare?
- Opera mea a fost cea care m-a mânat mereu pe drumuri și prin țări străine. De data asta, cei care conduc galeria "Alexandra's", din București, m-au contactat cu invitația de a participa la un eveniment. Am stat puțin pe gânduri, că nu aveam spre ofertă decât tablouri mai vechi, iar ei și-au luat inima în dinți și au venit, pe căldurile astea, la Cluj. Propunerea a fost foarte generoasă. Am căzut de acord. M-au invitat și au cunoscut-o prin mine și pe Alexandra Andone care pictează și ea. Lucrările pe care le expun sunt toate, cred, de ținută. Și pe care bucureștenii nu le-au văzut. Cel mai important tablou este din 1993, din perioada mea din Germania. Acest tablou a fost expus și în Franța, la Paris, la cea mai mare expoziție de trompe l'oeil (tehnică prin care se creează iluzia 3D - n.r.) din lume, la Grand Palais. Au fost 60 de artiști din mai multe țări, fiecare cu trei lucrări, deci a fost o prezență importantă. În România, acest tablou nu a fost văzut. Acest pas este doar un început bucureștean al meu. Toată lauda pentru inițiativa galeriei "Alexandra's", pentru că prima menire a unui artist este să se arate lumii. Am constatat asta și la Cluj, la expoziția mea jubiliară din 2014. Atunci am văzut câtă lume s-a bucurat, de la copii, până la oameni în vârstă. M-au întrebat toți, atunci, când mai fac expoziție. Dar asta e puțin mai greu pentru mine, căci eu, din fericire, am o clientelă permanentă și pasionată de picturile mele, și nu am niciodată o rezervă de lucrări.
- După reîntoarcerea dvs. în țară, v-ați stabilit la Cluj. Vă priește orașul? V-a adoptat?
- Eu de Cluj nu m-am despărțit cu adevărat niciodată. A fost doar o mare pauză în care nu am mai venit, pentru că eram prins cu tot ceea ce aveam de făcut, la început, în Germania, pe urmă în Paris. De fapt, eu nu m-am dezrădăcinat niciodată. Și până la urmă, despre ce rădăcini vorbim? Omul are picioare și umblă, nu-i implantat. Eu, pur și simplu, am revenit acasă. O revenire pregătită din timp. Din 2007, am venit foarte des în România, datorită comenzilor pe care le aveam. Erau tablouri comandate de colecționari din Cluj. Mergeam la Paris, le pictam, veneam, și totdeauna îmi petreceam câteva luni în Cluj, pentru că îmi plăcea foarte mult. Mă întâlneam cu oameni și dialogam cu voluptate pe limba mea, nu într-o limbă străină. Și până la urmă, am găsit și argumente neartistice ca să mă întorc: că-i vorba de vârsta mea, că lumea îți sare în ajutor, oamenii mă recunosc pe stradă, de la oameni obișnuiți și până la cei care umblă doar în mașini. Dar m-am întors în țară și pentru că, în ciuda a ceea ce se întâmplă cu toți artiștii români, anume - că aici comerțul de artă s-a prăbușit, picturile mele se vând foarte bine în România. Și mai am și condiții excepționale la Cluj, unde Ștefan Gadola, un mecena local, mi-a pus la dispoziție o casă în care voi lucra până la sfârșitul vieții. Tot el mi-a finanțat și expoziția jubiliară din 2014. Fără el nu făceam acel eveniment colosal. Și mai este și Simion Mureșan, care a contribuit, și el, la ducerea la bun sfârșit a acelui eveniment jubiliar de la 70 de ani.
- Vreți să vă luați înapoi și cetățenia română? Ar fi încă un semn de dragoste pentru aceste plaiuri.
- Eu sunt cetățean german, dar e dreptul meu natural să am din nou cetățenie română. Că eu sigur nu mi-s neamț. Sunt născut în Turda, urmaș de țărani din Mănăstireni. Sunt de aici, din neam vechi.
"Șuetă, bună dispoziție și emoție"
- Ați regăsit și verile de-altădată? Verile Clujului, în care ați fost student?
- Verile la Cluj, în comparație cu Bucureștiul torid și topitor de asfalt, sunt mai blânde, este o climă de nord, mai răcoroasă, mai oxigenată. De altfel, Clujul a fost numit ca unul dintre cele 100 de orașe din Europa cu aerul cel mai bun. În plus, orașul este plin de terase, plin de larmă plăcută, omenească, extrem de optimistă și atașantă, ieși pe stradă, faci câțiva pași și întâlnești imediat prieteni care te salută. Pentru mine, asta e cel mai important. Degeaba stai în Saint Tropez, unde nu cunoști pe nimeni și nu vorbești cu nimeni. Mie, dialogul și șueta îmi creează bună dispoziție și emoție.
- Cum arată o zi de vară din viața dvs.?
- Nu are claritatea dimineților anunțate pe gard de cocoși. Eu cu pictura mea am un regim de noctambul. Mă culc pe la trei dimineața. Mi-am prevenit prietenii că dacă mă repatriez, o să mă vadă mai rar în centru. Lucrez! Acum, mai mult vin ei la mine. Vin ca-n Ardeal, la slană, la ceapă și la povești. Dar dacă e să vă povestesc despre o zi de vară a mea, ce-mi place mie cu-adevărat este să mă duc la piața din Cluj, cu culorile și mirosurile ei ațâțătoare. E fabuloasă! Te-ntâlnești la tarabe cu tot județul. Și mai am aici, la Cluj, o grădină superbă în fața casei, unde pot să stau să ascult cum cântă păsările și să văd cum crește iarba. Uneori, particip și la evenimente. Lumea are plăcerea să mă invite și nu refuz.
- Viața dvs. în România pare armonioasă. Aveți și regrete? Vă considerați împlinit ca artist?
- Am și regrete, anume, că nu mi s-a dat încă o comandă oficială. O lucrare majoră, pe care sunt capabil încă să o fac. De pildă, să realizez lucrarea pentru tavanul holului de la Teatrul Național din Cluj. Asta mi-ar plăcea, e proiectul la care mă tot gândesc.
- Maestre Maniu, dar proiecte de vacanță aveți? Culorilor dvs. nu le-ar prii puțină briză pe malul mării?
- Anul acesta vreau să mă duc acolo unde-i soare și mai sunt și explozii: în Turcia. Am mai fost de două ori, și mi-a plăcut, e frumos. Pe mine nu mă interesează pericolele! Soare și apă să fie. Este singurul moment în care mai fac mișcare și am nevoie să intre puțină energie naturală în mine.
- Amintirile nu vă cheamă și spre verile de demult, nesfârșitele veri din anii copilăriei?
- Lunga vară fierbinte... Îmi amintesc vacanțele mele de vară, de pe vremea când eram copil, la bunicii mei, țărani din Mănăstireni, la 50 de kilometri de Cluj. Acolo m-am îmbibat cu tot universul extraordinar al satului, acolo am învățat să prind pești cu mâna, dezlănțuit, într-o fericire fără de margini. Verile acelea le-am închis în memorie și în suflet. Lumina lor e greu de egalat.
- Maestre, în finalul acestui fugar interviu, spuneți-ne câteva cuvinte despre Alexandra Andone, tovarășa dvs. de viață, de pictură și de visări...
- Alexandra picta și înainte de a ne cunoaște, în București. Pe atunci, lucra la o mare societate de publicitate, dar a simțit nevoia să-și schimbe viața. E cumplit să stai într-un birou opt ore și să te uiți într-un laptop. Și după ce ne-am cunoscut, pasiunea ei pentru pictură a explodat. Iar progresul ei e foarte spectaculos. Se vede și în lucrările ei expuse aici, alături de ale mele.
ALEXANDRA ANDONE
"Vreau să fac copacii să vorbească! Să creez povești"
- După accent, sunteți ardeleancă.
- Așa este. Sunt ardeleancă, născută și crescută în Alba Iulia. După terminarea liceului, la 18 ani, am plecat la București, mi-am continuat studiile și am rămas în Capitală. Am făcut facultatea de marketing și am lucrat la agenții de publicitate. Un segment mult mai creativ, dar extrem de solicitant și abraziv. Cât a fost plăcut a fost plăcut. Apoi am căutat alt drum: în artă, prin pictură.
- Cum ați făcut trecerea asta?
- Treptat. Am descoperit că mă cheamă pictura. Era șocant chiar și pentru mine, pentru că toată rațiunea mea îmi spunea: "Tu nu ai pictat niciodată!". Chemarea mea însă era foarte puternică. N-am avut de ales decât să ascult și să pornesc pe un drum care nu știam unde o să ducă, și de atunci, timpul și viața mea s-au reașezat.
- De cât timp v-ați apucat să pictați sistematic?
- În ultimii doi ani. De când l-am cunoscut pe Nicolae Maniu.
- Maestrul v-a trezit dorința de a vă desăvârși chemarea?
- Mi-a trezit pofta de evoluție în pictură și mi-a dat un reper. E ca atunci când ești pe un drum și apare un felinar foarte mare și îți arată: "Pe aici". Asta a fost, că eu poftă și determinări aveam. Experimentam foarte mult, căutându-mă pe mine însămi și căutând ce anume îmi place, în ce direcție să merg. Dar opera lui Maniu a devenit o certitudine. Un reper și un model care a fost atât de puternic, pentru că nu semăna cu nimic altceva din ce văzusem. Pe urmă, lucrurile s-au așezat firesc. Când îți place ceva foarte tare, ajungi ușor la certitudini.
- Ce a fost mai întâi între dvs. și maestru: sentimentul sau pictura?
- Amândouă deodată. A fost pentru mine o provocare și spirituală, și sufletească. Nicolae Maniu a fost o provocare pentru toată structura mea de valori și pentru convingerile mele. Dar iată că după doi ani suntem capabili de mai mult decât credeam la început.
- Tablourile dvs. expuse în galeria "Alexandra's" sunt bine apreciate...
- Da. Mă bucur. Este o expoziție agreată de toată lumea. Mă incită să merg mai departe, să fac o pictură de idei. Cred că o mare parte din valoarea artistică este ideea. Genul acela de artist sunt și eu. Nu sunt un artist figurativ, nu vreau să pictez copaci în detaliu, vreau să îi fac să vorbească, vreau să creez povești. Să creez lumi noi.
- "La umbra copacilor mari nu crește iarba", spunea Brâncuși. Prezența tutelară a maestrului Maniu nu vă împiedică zborul?
- Într-adevăr, se simte influența lui Nicolae Maniu în tablourile mele. Dar chiar dacă avem în comun dragostea de artă, suntem două generații diferite, două viziuni diferite asupra vieții. Mai degrabă suntem complementari. La fel și lucrările. Și asta a încântat lumea la galeria bucureșteană "Alexandra's".