Bisericuța din Alun

Tărâmul uitării

Alun. Locul pare picat de pe un alt tărâm. Un sat părăsit, care mă întâmpină mai întâi cu o tăcere asur­zitoare. O tăcere care șerpuiește biruitoare pe ulițele curate și printre casele care arată ca noi. Întreruptă, ici-colo, de zborul fluturilor albaștri, de parfumul buruienilor date în floare și de iarba care a crescut uriașă, ca o aripă a destinului, peste tot. Pajiști săl­băticite, cu o vegetație delirantă... Doar casele au curți îngrijite și iarba cosită, deși sunt nelocuite și goale. Oameni nu se văd nicăieri. De parcă toți lo­cuitorii satului l-ar fi părăsit într-o sin­gură noapte, alun­gați de o calamitate ori de vreun bles­tem. Un Pompei al Româ­niei în munții Poiana Ruscă. Doar per­delele albe lăsate peste ferestre mai veghează amintirile încuiate în spa­tele lor. Amintiri pierdute, poate, pentru vecie. Alun. Sat vechi de o mie de ani, astăzi abandonat. Iar când iernile îl rup cu totul de lume, și numai jivinele pă­durii îi mai cutreieră ulițele pustii, amușinând prin zăpezile înalte cât casa, Alun este un sat păzit doar de Dum­nezeu.
Dar nu a fost dintotdeauna așa! Îna­inte de război, satul era bogat și vesel și plin de lume. Dealurile gemeau de oi și de vite, bucate erau din belșug, iar din cariera de marmură de la mar­gi­nea satului, plecau zilnic camioane în­căr­cate cu piatra cea prețioasă. Marmu­ra Alunului era cea mai bună marmură din țară, vestită în toată Europa. Au tăiat la ea mai întâi austriecii, apoi doi frați italieni, pe nume Roja. Ce­lebri la vremea lor, aveau ateliere de prelucrare în Arad. Pare azi doar un vis, dar pe timpuri, marmura de Alun era foarte căutată de artiști și de cioplitori, pentru că era foarte fină. Doar marmura de Carrara o egala. Toată Casa Poporului e decorată cu marmură de Alun. Pe urmă, istoria nu a mai avut răbdare cu oamenii. Mina s-a închis, sătenii au rămas fără mun­că și au început să plece, pe rând, într-o bejenie fără de întoarcere. De parcă totul ar fi fost în zadar! Ca­sele mari, ogrăzile necuprinse, școa­la cu zece clase, biserica făcută din marmură! A ră­mas numai liniștea. Scăldată, și ea, în lumina stră­lucitoare a verii, îi veghează satului vechea lui frumusețe, încrustată, ca o veche bijuterie pădure­nească, în inima muntelui.

Biserica bandajată

În vârful unei coline potopite de flori și de iarbă, înghițită, de-a dreptul, de vegetația dezlănțuită nă­valnic în jurul ei, o altă minune uitată: vechea biseri­cuță de lemn a satului. O minune istorică, cu diploma de noblețe prinsă în piept. Dar frumusețea îi este bolnavă, înfășurată în bandaje. Acoperișul de șiță este învelit în folii de plastic, care mai fâlfâie, a moarte, în vânt. De sub folii, un miros de mu­ce­gai răzbate până departe. Pentru bisericuța această veni­sem aici, în Alun. O văzusem demult și voiam să știu dacă mai există. Dacă supraviețuise exodului. Să zic că trăia, e prea mult. Miresmele și fluturii verii toc­mai se pregăteau să o ducă la cer...
Ca să ajungi la bise­rică, trebuie să treci prin vechiul cimitir, cu crucile scrise într-o limbă româ­nească veche și curată. La loc de frunte sunt crucile preoților întemeietori, din vremea când Alun era un sat bogat și vestit al ținutului de munte al Hunedoarei. "Aici așteaptă învierea morților preotul Iosif Suciu", citești. Alături, odihnește un sătean: "fost soldat, mort în urma unei răni de pe câmpul de resboi. Monument ridicat de muma sa". A murit pentru patrie și pentru satul său, rămas azi pustiu. Alături, un bujor rătăcit din alte lumi a înflorit ca o jerbă de purpură. Florile sunt mai recunoscătoare decât oamenii.
Vechea bisericuță e zăvorâtă. Îi dau ocol cu emoție și respect. Nu pot decât să-i mângâi bârnele stră­bune, de stejar. Aș fi vrut să-i văd și icoanele, de o valoare fără preț, sau mă­car golurile lăsate de sfinții de lemn, pe pereți, căci biserica a fost prădată de aceste comori străvechi. Și aș mai fi vrut să sărut și crucea uriașă, dinăun­trul bisericii, bătută în catapeteasma din lemn. Și aș fi vrut să mă și rog un pic. Aici, în micul și străvechiul lăcaș, unde rugă­ciunile n-au încetat vreme de sute de ani.
Am închis ochii și am încercat să îmi închipui biserica plină de oameni, așa cum era pe vremuri. Și mi s-a părut că zăresc o nuntă. Lumea era fericită, ca în timpurile când satul era viu și prosper. Înghe­suiți în biserica mică și în tinda îngustă, am văzut sătenii dându-se, cuviin­cios, la o parte, făcând po­tecă pentru mireasa sub­țirică și gingașă, îm­bră­cată cu ie albă și cu co­roniță de iasomie pe cap. Apoi alaiul a ieșit încet din biserică, însoțit de cântarea preotului și de corul nuntașilor. Stam fer­mecat de iluzia ce se pe­rinda pe sub ochii mei. Dar la fel ca un abur, nun­ta a început să se topească ușor, să se risipească în zare, ridicându-se apoi în văzduh. Un sorb impa­ra­bil și vechi, topind amin­tiri și trăiri.

Părintele MIRON STENCOANE
"Cum să lași să moară o biserică în care s-au spus, trei sute de ani, rugăciuni?"

Hunedoara, la 30 kilometri de Alun. Caut un preot care se născuse și preoțise în sat și știa multe despre biseri­cu­ța de lemn. Așa am a­juns la părintele Mi­ron Sten­coane, un vechi și foar­te prețuit prieten al re­vistei "For­mula AS".

- Părinte, cum în­cepe povestea bisericii de lemn din Alun?

- Bătrânii din sat spu­­neau că biserica a fost adusă cândva, de­mult, cu căruțele. Pe vremea aceea era de rușine să n-ai biserică în sat. Dacă n-o puteai face din temelie, o adu­ceai peste munte, din­tr-un sat mai bogat, cu biserică nouă. Era numai jumătate când or adus-o, așa că s-a prelungit cu lemn de brad, ca să încapă în ea toată lumea. Ve­chimea ei e mai mare de 300 de ani. Când au adus-o în Alun, pictura pare că era deja făcută. Eu n-am apucat să o văd integral. Rămăseseră ceva urme, în altar și pronaos.

- Ați apucat să slujiți în biserica aceasta, părinte?

- Slujeam la Paști și la câte o vecernie. Nu voiam să o părăsim, căci exista deja biserica nouă din sat. Cum să lași să moa­ră o bise­rică în care s-au spus trei sute de ani rugăciuni, în care fuseseră botezați, nuntiți și duși pe drumul din urmă, atâtea ge­nerații de aluneni? Era vie. Era a noas­tră. Iar cât am fost eu acolo, am tot repa­rat-o și res­tau­rat-o, cu ajutorul monumen­telor isto­rice de la Cluj. Apoi am plecat preot în altă parte. Dar părintele Iosif Suciu, de pildă, era născut în sat. El a slu­jit tot tim­pul acolo. De aceea mormântul său este în fața bise­ricii. Și soția lui era din Alun. Au avut cea mai fru­moasă și mai mare grădină din sat.

- Și dumneavoastră ați fost botezat în bisericuța de lemn?

- Da. Și părinții mei tot la fel, au fost botezați și s-au căsătorit acolo.

- Mai țineți minte, din anii copilăriei, cum se strângea satul la biserică?

- Veneau din toate părțile, mai ales la sărbătorile mari. Din toate satele dimprejur. Nedeia era cea mai renumită sărbătoare în Alun. Atunci veneau acolo oameni din toate părțile. Toți, sus pe deal, la biserică. Tot satul, îmbrăcat după portul pădurenilor. Se fă­ceau jocuri populare, se cânta. Era sărbătoare mare, câmpenească. Atunci, clădirea școlii devenea neîncă­pătoare. Mai ales când apăreau lăutarii. Îmi amintesc că aveam în sat un lăutar tare priceput. Lângă el venea unul care era cu fluierul. Din alt sat veneau cu clarinetul și cu taragotul. Și toți sătenii jucau fericiți în curtea cea mare a școlii. Dar asta se întâmpla numai după ce oamenii mergeau întâi la biserică. Nici o bucurie nu începea fără Dumnezeu. Și după joc, se duceau la cină, fiecare la casa lui, seara târziu, însoțiți de muzicanți.

- Aveți vreo amintire aparte de când slujeați în bisericuța din lemn?

- Am, de la Paște, când venea la biserică tot satul. Iar noi aduceam clopotul cel vechi, de 300 de ani. Clopotul mic, cum i se spunea. Avea un sunet așa de viu și de pătrunzător, că vestea și se auzea tocmai la 15 kilometri de Alun, la Vadul Dobrii. Clopotul avea un se­cret. În timpul războiului fusese fiert în lapte dulce, că să i se potolească ușurel sunetul. Pe vremea aia, oamenii erau mai cu tragere de inimă pentru Dum­ne­zeu. Făceau coadă la spovedanie în posturi și nu lip­seau de la liturghii. Toți, îmbrăcați în portul locu­lui, îngenuncheați și cu ochii țintă pe icoa­ne.

- Părinte, cum vă explicați că așeză­rile astea ascunse prin vârfuri de munți nu puteau trăi fără biserică? Aduceau bisericile, și cu carul cu boi, numai să-l aibă pe Dumnezeu în sat.

- Explicația este simplă. Țăranii ro­mâni au avut totdeauna credință în Dum­ne­zeu. Credința i-a adunat, credința i-a făcut să trăiască omenește între ei. De o sută și ceva de ani, în Alun nu au existat bătăi sau omoruri. Într-o singură familie din sat, de la bău­tură, s-au omorât doi frați. Dacă cineva făcea scandal, se zicea că te porți ca ai lui Pătrucă. Altfel se iubeau oa­menii între ei. Se cunoșteau pe vecini, pe familii, de sute de ani la rând. Lumea era unită. Oamenii erau mândri că sunt ro­mâni.

Părintele con­f. dr. Florin Dobrei, consilier cultural al Episcopiei Devei și Hunedoarei
"În biserica de lemn din Alun a fost găsită cea mai veche tipăritură realizată pe pământ românesc: liturghierul călugărului Macarie, din 1508"

- Părinte Dobrei, sunteți autorul unei mono­grafii de excepție, dedicată biseri­cilor din județul Hunedoara. Nimeni nu știe mai bine decât dvs. ce valoare are bise­rica de lemn din Alun.

- Am vizitat ambele biserici din Alun, în mai multe rânduri. Eu m-am atașat de toate bise­ricile hunedorene, dar dacă aș spune că sunt legat sufle­tește de una mai mult decât de celelalte, aceasta ar fi biserica din Deva, la care slujesc, și biserica de lemn din satul bunicilor, unde am crescut. Aceea este biserica mea de suflet. Seamănă cu biserica de lemn din Alun și sunt la fel de vechi amândouă.

- Există date istorice despre bi­serica din Alun?

- E greu de spus care sunt în­ceputurile. Pe de o parte, se pare că biserica de acum este continua­toa­rea directă, inclu­siv ca amplasa­ment, a unei bi­serici încă și mai vechi. Pe de altă parte, localnicii transmit tradiția pre­lua­tă de la îna­intași, cum că o biserică ar fi fost cumpărată când­va de cei din Alun și stră­mutată dintr-un sat. Nu­mele acestui sat este greu de spus as­tăzi, dar probabil că era unul înve­cinat. În tot județul Hunedoara s-a pro­cedat astfel în pe­rioada veche, a­tunci când obștea sătească a avut puterea econo­mică de a ridica o biserică nouă. Una, fie din bârne, fie din lut. Iar cea veche de obicei era cedată sau vândută unei alte obști din apropiere, pentru a nu se distruge. Bise­ricuța din Alun a fost ridicată fie în 1713, când s-a cumpărat clopotul cel mic, fie în 1731, când a fost pictată biserica. Acest șantier a presupus, oricum, o alungire a ace­lui lăcaș, iar în pronaos s-a prins o cruce so­cotită o adevărată capodoperă sculp­turală, în întreg ținutul pădurenilor, care anterior fusese în afara bisericii. Este o cruce de mari dimensiuni, cu o sculptură și cu o pi­sanie greu descifrabilă, în slavonă. Și pic­tura bisericii era foarte valoroasă și veche. Dar fumul lumânărilor și ploaia pătrunsă prin șindrilă au topit-o. Urme firave se mai văd pe alocuri, pe iconostasul bisericii, pic­tat de Ion Zugrav din Ardeu, al cărui nume se păstrează pe o icoană a Mai­cii Dom­nului. În această bisericuță veche au slujit doi preoți pătimitori în închisorile comu­niste, Părintele Petre Roșu, care și-a găsit sfârșitul în închisoare, și părintele Adrian Botici, care după ce a fost eliberat din în­chisoare, în 1964, a slujit aici, la Alun, pentru că era un sat izolat, iar el era socotit un element periculos, de către comuniști. Dar poate cel mai tulburător fapt este că în această bisericuță, cel mai mare canonist al bisericii ortodoxe române, profesorul și preo­tul Liviu Stan de la facultatea de teolo­gie din Sibiu, originar tot din ținutul pădu­renilor, a descoperit cea mai veche tipări­tură realizată pe pământ românesc: litur­ghierul slavon al călugărului Macarie, din 1508. A fost o tipăritură prețioasă, ex­trem de greu de cumpărat pe atunci. Și a fost gă­sită într-un sat izolat ca Alun, venită tocmai de la Târ­goviște.

- Părinte, credeți că minunea de bise­rică de lemn din Alun va fi, când­va, reparată, întoar­să la frumusețea dintâi?

- La Episcopia Devei și Hunedoarei se încearcă să se găsească posibi­litățile financiare pe baza unor proiecte, de a se restaura, rând pe rând, bi­se­ricile noastre de lemn. Sunt foarte mul­te în starea aceasta. Bijuterii istorice de arhitectură și de pictură. Dar prioritare vor fi cele în care încă se slujește, obștea neavând alte lăcașuri de cult.


Fotografii: CLAUDIU TÂRZIU