FLORENTINA TĂNASE - "Sunt uluită de surprizele pe care continuă să mi le aducă meseria de păpușar"

Arde de nerăbdare să readucă în scenă, vara asta, "Tigrișorul Petre", spectacolul pe ca­re l-a văzut pentru prima oară în copi­lărie, la grădiniță, și în care mai apoi a jucat de sute de ori, ca actriță-păpușăreasă, imediat după ce și-a în­ceput aventura în Teatrul Țăndărică.

Au trecut de atunci pa­truzeci de ani. "E un cerc frumos. Viața asta... viața asta e ceva minunat, uluitor. Când lucrez cu păpușile și cu marionetele, parcă nici nu realizez pe ce lume sunt." Când spune asta, ochii ei mari și al­baștri strălucesc, iluminându-i tot chipul. Doam­na Flo­rentina Tănase își adoră meseria. Joacă și mâ­nuiește ma­rio­nete cu cea mai mare pasiune, conti­nuând să viseze la noi spectacole.
Ne-am întâlnit în spatele scenei Teatrului Țăn­dă­rică, teatrul în care a făcut fericite generații întregi de copii și, chiar dacă era la capătul unui spectacol solicitant, a povestit cu drag și cu emoție despre mo­mentele și întâlnirile ce i-au marcat viața. Uneori, să te dăruiești meseriei pe care o îndrăgești, indiferent câți ani au trecut de la debut, îți poate păstra tinerețea și frumusețea.

Marionetele - dragoste de la prima vedere

"Într-o zi, fratele meu a venit și mi-a arătat un anunț dintr-un ziar, zicându-mi: «Uite, cred că asta ți s-ar potrivi». O întreagă generație de actori ai Tea­trului Țăndărică urma să se retragă, să iasă la pen­sie, iar directoarea teatrului, fondatoarea trupei, doam­na Margareta Niculescu, dăduse un anunț pen­tru a angaja tineri ce urmau să învețe meserie de la acești actori și apoi să-i înlocuiască. În anii de școală, eu participasem la toate manifestările artis­tice - dansuri, scenete, brigăzi, însă nu visam să de­vin actriță, pentru că eram o fire excesiv de timidă. Aveam 20 de ani și nu știam pe ce drum să o apuc. Nu voiam să dau la nicio facultate, mă gândeam să devin pictor pe sticlă. Sau sticlar. Am mers la teatru, la concurs, am intrat între cei 100-200 de admiși, din­tre care, după trei ani, am rămas 30."

- Ați simțit de la început că asta vă e menirea?

- Da, am simțit asta. Nu eram eu așa deșteaptă să mă autoanalizez, dar am simțit că mi-e bine în teatru. Un artist, un om care lucrează într-un domeniu cre­ativ simte astfel de lucruri, fără să le conștien­ti­zeze, să le explice, simte că acela e locul lui, că face o trea­bă bună acolo. N-am avut nicio angoasă, nicio tea­mă, am învățat foarte repede să mânuiesc mario­ne­tele. A fost dragoste la prima vedere. Iar una din pri­mele iubiri a fost chiar Tigrișorul Petre. Păpușile, mai puțin, deși știu să le mânuiesc și pe ele, însă am fost atrasă într-un mod, aș spune misterios, de ma­rionete. Mi-au mers întotdeauna repede mâinile, am o ma­nualitate deosebită, cos, pun andrele, dau cu croșeta, fac rochițe, creierul și mâinile fac la mine o echipă bună.

- De unde talentul acesta?

- De unde? De la bunica, ea era croitoreasă. De fapt, nu chiar croitoreasă, era țărancă, într-o comună din Bărăgan, Grindu se numește. Se trezea dis-de-di­mineață și muncea din greu să întrețină o gospodărie bogată în animale. Iar după-amiaza, după ce se mai potolea, se așeza la mașina de cusut. Veneau femeile din sat cu metraje, iar bunica le făcea rochii, buto­niere, tot felul. Eu eram, bineînțeles, cu ochii pe ea și am învățat enorm în după-amiezile acelea. Așa se face că n-am avut nicio problemă să învăț să mâ­nu­iesc marionetele cu fire lungi. Vreau să o amin­tesc aici și pe mama mea, și ea era foarte în­de­mânatecă, știa să facă cele mai bune prăjituri, torturi, plă­cinte, mâncăruri de tot felul, broderii pe pânză sau cu cro­șeta. Îmi făcea rochițe pentru balet la ma­șina de cusut, sau țesute în război. Ea și văruia, vopsea, repara prin casă. Mama mea cea frumoasă, blândă, primitoare și gospodină.

Cum să fii o muscă sau o albină

- Cum s-a făcut trecerea între gene­rațiile Tea­trului Țăndărică?

- Pe de-o parte, doamna Margareta Niculescu ne-a adus la teatru toți profesorii de la IATC, ca să ne pre­dea vorbire, istoria artelor, dans, tot ce studiau studenții la Institut. Ca să devii mare actor păpușar, trebuie să pornești de undeva, să ai o bază, o școală. Apoi, am avut cei mai buni profesori în teatru, actorii din generațiile mai mari. Le priveam spectacolele, furam meserie, erau și ei foarte generoși, ne arătau ce știau, cum faci o marionetă să meargă, să ducă mâna la cap...Treptat, am început să le preluăm noi, cei tineri, din spectacole. Cu doamna Miriam Ră­du­canu făceam ore de mișcare, dar însemnau mult mai mult de atât. Din acele două-trei ore pe săptămână am în­vățat ce înseamnă scena. Pantomimă, mișcare, mono­loage, repeta cu noi momente din spec­tacolele de muzică, dans și poezie numite "Noc­turne", celebre în epocă. Ne învăța ce înseamnă să fii o muscă, o albină, un băț, cum să redai, prin mișcările corpului, tot ceea ce dorești să fii, iar apoi să transmiți același lucru marionetelor, prin firele pe care le mâ­nuiești. Mentorul meu, în ceea ce privește mario­netele, a fost Zola, Rădulescu Zola, cel ce a adus în atenția pu­bli­cului marioneta cu fire scurte, prin mo­mente de fol­clor, dans, integrându-le într-un fel de spectacol de varietăți. Un profesionist desăvârșit, ce a avut mare răbdare cu noi.

- Nu ați avut niciun moment în care să doriți să ieșiți în luminile rampei, să deveniți o actriță dramatică?

- Niciodată! Soțul meu a fost actor, juca mult în filme, am primit și eu propuneri, însă nu m-am dus. Nu puteam trece peste timiditatea asta sufocantă. La teatrul de păpuși aveam acel paravan între noi și pu­blic, un paravan care-mi dădea o stare de bine, de lejeritate, pentru a mă exprima cum simțeam. Bineîn­țeles, aveam și am în continuare, înaintea premie­relor, emoții, însă acestea se transformă într-o adrena­lină ce te ajută să duci spectacolul mai sus. Culmea este că acum, la vârsta asta, primesc pro­pu­neri de colaborare ca actriță și, cum am mai scăpat de acea timi­di­tate din tinerețe, le onorez. Și nu pot să spun că nu-mi place. Însă nu am niciun mo­­ment, nicio se­cun­dă de regret, pen­tru că meseria asta a mea mi-a oferit enorm. Mult mai mult decât i-aș fi putut eu oferi vreodată. Mărturisesc că și acum, după 40 de ani, meseria as­ta-mi place extraor­di­nar de mult, sunt ata­șată și motivată de ea la fel ca în prima zi. Nu a existat niciun moment în care să nu fiu prinsă cu to­tul de ea. Am avut un noroc fabulos că această me­­serie a dat peste mine. Am colindat cu ea lumea, în turneele cu "Țăndărică", am fă­cut șase croaziere în jurul lumii cu un tea­tru german cu care am cola­borat. Meseria asta mi-a dat numai satisfacții, este un dar neprețuit, de care mă bucur în continuare.

Un teatru răsfățat: "Țăndărică"

- V-ați început meseria în cenușiul anilor '80. Ați resimțit rigorile unui stat totalitar, sau teatrul de păpuși a fost ferit de directivele de partid care ajungeau până în artă?

- "Țăndărică" era un teatru răsfățat. În anii '60-'70, când se ieșea atât de greu din țară, trupa teatrului umbla prin lume, în turnee. Primisem premiul Eras­mus, eram o stea pe firmament, Spania, Germa­nia, Italia, India, Japonia... Eram singurul teatru ce pri­mea mereu vize, bineînțeles, în urma unor veri­ficări amănunțite, o trupă din care nu a rămas nimeni în străinătate. Asta, în primul rând datorită respec­tului față de doamna Margareta Niculescu, cea care își punea onoarea în joc. Peste tot pe unde am jucat, am fost foarte bine primiți, eram impresionați cum vin la noi copiii după spectacole, cum vor să ne îm­bră­ți­șeze, să atingă păpușile. Nu călătoream cu avionul, ci cu un autobuz foarte bun. Nu prea aveam bani de ca­zare, mai dormeam în autobuz, dar era frumos, trăiam ex­periențe noi, vedeam locuri la care alții nici nu vi­sau. La primul meu turneu, până în Spania am făcut cinci zile și patru nopți. În Italia am oprit pentru pri­ma oară să dormim într-un pat, la un motel mai ieftin. Nu mai țin minte din ce motiv, dimineața, am plecat mai târziu, așa că am avut timp să mă plimb un pic. Eram în Ventimiglia, la granița cu Franța. Tot plim­bându-mă, am ajuns într-o piață și am fost șocată de cum arată o piață occidentală. Cu roșii mari, pești de trei metri, tarabe cu fructe, cu tot ce poftești. A fost un ade­vărat șoc. Am izbucnit în plâns și nu m-am putut opri timp de patru ore. Și acum, când îmi amin­tesc, îmi dau lacrimile. Am văzut atunci abun­dența, cât de ușor este să îți cumperi de mâncare și mi-am amintit cum acasă mi se strângea stomacul, parcă îmi stătea inima când, după ce stătusem la coadă, vedeam cum se împuținează pachetele de unt de pe tejghea, sau cofrajele cu ouă. Aveam doi copii mici și îmi era foar­te greu cu procurarea hranei zil­nice. Discrepanța asta m-a făcut să izbucnesc în acel plâns, mă urcasem în autobuz și plângeam, nici măcar nu puteam să le spun colegilor de ce, nu puteam spune decât "lă­sați-mă, lăsați-mă". Nu știau ce mă apucase, credeau că am fost lovită, că pățisem ceva. Este o întâmplare de care, acum, când mă în­tâl­nesc cu fetele, colegele de atunci, ne amuzăm, deși mie tot îmi mai urcă la­cri­mile în ochi.

Altă generație, alți copii

- Mamă, dar și actriță plecată în turnee, cum îm­păcați cele două roluri?

- Aveam turnee care du­rau și două, trei săp­tă­mâni, timp în care copiii rămâ­neau cu soțul meu sau cu ma­ma. Printr-un miracol, am reușit să mă împart în egală măsură, să fiu și mamă, și actriță. Când nu eram plecată, copiii erau lân­gă mine mereu, au cres­cut efectiv în teatru, îi luam la repetiții, la spec­tacole. Au ales, la rândul lor, me­serii artistice. Cel mic a ter­minat Conservatorul și este mu­zician, iar cel mare, Vlad, a studiat pictura mo­nu­mentală și urma să de­vină pictor de biserici. Însă a întâlnit-o aici, în tea­tru, pe colega mea Petronela, ac­triță, și și-a schim­bat me­seria: a devenit scenograf și constructor de pă­puși. Așa că noi trei, Petronela, Vlad și cu mine, sun­tem o familie de pă­pușari și chiar avem o tru­pă ce se numește "Purani­ma".

- V-a ajutat, în obliga­țiile dvs. de mamă, faptul că știați, din experiența dvs. ar­tistică, cum reac­țio­nează co­piii, cum pot fi struniți?

- Da, nu ai cum să faci me­seria asta, fără să lase ur­me pe tine și în tine. Lucrând mereu cu copiii devii un om mai inventiv, mai vesel, mai răbdător la nazurile lor, în­veți să le distragi atenția de la orgoliile, plânsetele lor. De când am intrat în teatru, la 20 de ani, am fost atentă la re­acția spectatorilor și, dincolo de amuzamentul stârnit, am învățat să improvizez, să lucrez cu textul, în funcție de felul în care simțeam copiii în acea zi. Oricâtă experiență ai avea, mereu apar surprize, pentru că reacția copiilor nu este nicio­dată la fel.

- S-a schimbat publicul în acești ani?

- Enorm! Și publicul, și teatrul. Teatrul s-a dez­voltat foarte mult, a ajuns la forme de animație pe care nu mi le-aș fi imaginat. Sunt surprinsă, ui­mită, și îmi pare bine să asist la acești noi pași în tea­trul pentru copii, însă am și un regret că vechile for­me, cele clasice, ale teatrului de marionete, se pierd încet-încet. Spectacolul pe care l-ați urmărit în di­mi­neața asta, "Cei trei purceluși", a rămas singurul din sta­giunea actuală cu marionete cu fire lungi. De aceea vreau să reiau "Tigrișorul", în punerea în scenă ve­che, ce a adunat peste 1000 de reprezentații. E o lume întreagă acolo, crocodili, zebre, oameni, tot ce-ți poți dori ca mânuitor de păpuși. Înainte de 1990, lucrurile erau clare: noi eram pe scenă, copiii în sală, nu prea in­terac­țio­nam altfel. Acum, co­piii nu mai sunt ti­mizi ca atunci, simt nevoia ca du­pă spectacol să ur­ce pe scenă, n-ai cum să-i oprești. Vor să stea de vorbă cu noi, vor ca pă­rin­ții să le facă poze pe scenă. Re­acțiile lor din tim­pul specta­co­lului sunt mult mai pu­ternice, iar dacă nu le prea pla­ce, nu sunt atrași de ce se întâmplă pe sce­nă, încep să se fo­iască, vorbesc în­tre ei, își pierd a­tenția. Iar noi, adul­ții, încer­căm, așa cum am învățat și noi la vârsta lor, să le ofe­rim, pe lângă dis­tracție, și o po­veste morali­zatoa­re, să le spunem ce-i bine și ce-i rău. Deci, exis­tă o parte bună, că ei au de­venit mai îndrăz­neți, mai de­gajați, mai comu­ni­cativi, dar și o parte mai puțin bună, aceea că sunt mai superficiali decât copiii din urmă cu câteva ge­nerații.

Magia când bucata de cârpă prinde viață

- Ce vă ține în priză, ce vă face să veniți cu aceeași bucurie la teatru?

- Meseria asta de marionetist nu-i niciodată aceeași, nu se repetă. Fiecare marionetă e altfel, una are două picioare, alta patru, una merge într-un fel, alta în altul, și te gândești tot timpul cum vei mânui ființa aceea, fie ea om sau animal. Îți pui mereu creativitatea la încercare. Meseria asta mă pune la încercare cu mine și întotdeauna vreau să văd care pe care. Da, e un fel de luptă cu păpușa, cu marioneta. Cred că asta mă ține și m-a ținut vie toată viața, în această meserie. Încă îmi place acel moment în care bucata aia de cârpă și de polistiren prinde viață, se transformă într-o ființă. Și momentul în care copilul vede acea ființă veselă sau tristă și simte o emo­ție... EMOȚIA, a mea și a copiilor, asta mă ține și acum în priză. În plus, sunt uluită de surprizele pe care con­ti­nuă să mi le aducă meseria asta frumoasă. Care, prin­tre altele, mi-a dăruit și vocea. Eu nu eram deloc în­crezătoare în vocea mea. Iată că acum, la vârsta asta, voi primi premiul pentru cel mai specta­cu­los... debut în teatrul radiofonic. Mă bucur enorm, ca în prima zi, de acest premiu pentru înregistrarea spec­tacolului "Ra­pun­zel". La fel de mult mă bucur de reîntâlnirea cu regizoarea Irina Niculescu. Cu mulți ani în urmă, noi eram începători la "Țăndărică", iar ea venea de la Pra­ga să monteze aici un spectacol, ca tânără regi­zoare. Și iată cum ne întâlnim din nou, la Târgoviște, unde montează "Romeo și Julieta", spectacol în care eu joc doica. I-am regăsit felul de a vorbi, gesturile, a fost ca o întoarcere în timp.

Bunica, în rol de prințesă

- Există viață și în afara teatrului?

- Da, ador rolul de bunică, rol pe care l-am aș­teptat cu nerăbdare. Mi-am dorit mult să fiu în pos­tura asta, pentru că am mari regrete din perioada în care copiii mei erau mici. Am trăit sentimentul că nu m-am putut bucura îndeajuns de co­pi­lăria lor. Erau vre­muri grele, în care nu se găseau de nici unele, iar eu, când nu eram la teatru, îmi pe­tre­ceam tot timpul în­cercând să fac în așa fel încât totul să fie bine. Să nu existe nicio sin­co­pă, nici la mân­ca­re, nici când e vor­ba de curățenie, căl­cat, spălat, totul să funcționeze per­fect. Mi-am dat sea­ma că nu m-am bucurat de dră­gălășeniile copiilor mei, am stat mai mult pe la cozi, am făcut șmotru, am gătit... Și mi-am do­rit enorm, chiar dacă afirmația mea sună egoist, să îmi umplu acel gol. Așa că mă bucur de fiecare moment petrecut împreună cu nepoțica mea, în vârstă de patru ani, Amina Maria Tănase. Fa­cem mărgele, ne jucăm de-a Rapunzel sau de-a Mica Sirenă... Și eu îi spun: "Uite, nu vreau să fiu eu me­reu vrăjitoarea, lasă-mă și pe mine să fiu măcar o da­tă prințesa". Ea spune: "Bine, buni, acum tu o să fii prințesa". E un lucru minunat. Îmi dă energie, nu mă simt niciodată obosită când mă joc sau vorbesc cu ea. Mergem îm­preună și grădinărim, o altă bucurie de-a mea. Mă în­treabă care-i floarea și care-i buru­iana, ce mai plan­tăm... Chiar azi, înainte să vin la teatru, mi-am pus pelerina de ploaie pe mine și am ieșit în grădină să plantez cele cincizeci de tulpini de trandafiri pe care le-am adus de la Târgoviște. Le-am dus la "școală", cum spunea mamaie, am pus tulpi­nile în pământ, aco­lo unde vor învăța să devină plan­te, apoi vor apă­rea muguri noi. Nici nu mi-am dat sea­ma când a trecut timpul. Cum am terminat, am arun­cat pelerina și am fugit la teatru.

Foto: AGERPRES(1), TEATRUL ȚĂNDĂRICĂ