Maestrul Dan Grigore e admirat nu doar de melomanii care i-au urmărit cariera de solist. Datorită recitalurilor de muzică și poezie care căpătau, prin chiar înălțimea lor spirituală, o tentă subversivă în anii ceaușismului, faima lui s-a extins în categorii mai largi. Iar după 1989, s-a implicat ca reprezentant al societății civile în lupta opoziției democratice pentru schimbare, într-o vreme când structurile remanente își țeseau pânza de păianjen în care ne zbatem și azi. Atunci, românii care nu se lăsau târâiți de televiziuni în direcția plănuită de cei ce acaparaseră puterea s-au simțit reprezentați de inițiativele politice și de acțiunile grupului de intelectuali căruia i se alăturase Dan Grigore. Maestrul e un VIP veritabil, important atât în lumea muzicală cât și pentru societatea românească în ansamblu. Harnica noastră colegă Dia Radu, care face cu pasiune și competență jurnalism cultural, se dovedește un bun interlocutor pentru o asemenea personalitate: nici encomiastic intimidată, nici agresiv indiscretă. S-a documentat atent (de multe ori tinerii intervievatori pun întrebări-șablon, cele mai comode, când nu cunoști decât superficial subiectul), are o curiozitate nativă filtrată de bun simț, nu evită zonele nevralgice, dar nici nu scormonește de dragul senzaționalului și, mai ales, știe să incite la confesiune și să asculte cu participare. De aceea discuțiile lor adunate în această carte sunt captivante, reconstituind parcursul sub vremi al Maestrului, povestit de el cu sinceritate și umor: o autobiografie nefardată, semnificativă pentru lumea artistică din comunism și de după, cu bunele și relele ei. Copil supradotat, atras de pian încă de la 3 ani, cu o mamă posesivă și mereu nemulțumită, micul Dan și-a început devreme instrucția muzicală, în anii '50, cu o profesoară celebră în epocă, Jeni Ionescu, formată la cea mai bună școală pianistică dintre războaie, cea germană. În casa acesteia, frecventată de somități muzicale, elevul-minune a avut ocazia de a fi ascultat de Florica Musicescu, Cella Delavrancea și Mihail Jora, personaje providențiale în existența ulterioară a pianistului. Despre ele și despre mulți alții avem portrete în mișcare, povești pline de sare și piper (cel mai pregnant e al bătrânei domnișoare Musicescu - o fire colerică și capricioasă, care nu ezita să-și insulte și să-și bată elevii). Lupta cu sine însuși, trăirea genuină a muzicii, vârâtă dureros în tipare didactice și tehnici profesioniste, a continuat în timpul studiilor superioare la Conservatorul din Leningrad și al bursei Herder de la Viena, o muncă uriașă pentru atingerea unor modele ilustre de interpretare, cu obstacole și constrângeri ce l-au condus la depresie. Dar muzica și contactele cu oameni care-i înțelegeau și îi încurajau aspirațiile și originalitatea l-au ajutat să se echilibreze și să obțină răsunătoare succese cu interpretările lui. Nu face un secret nici din succesele sale amoroase, căci, celebrator al vieții, sensibilitatea lui la frumos se extinde în toate direcțiile. Spirit provocator, perfecționist, adictiv de muzică și de iubire, Dan Grigore a avut de înfruntat până în 1989 stupiditatea politrucilor care-i interziceau participarea la festivaluri internaționale, fiindcă, spre deosebire de alți soliști și dirijori, refuzase să devină turnător la Securitate. S-a izbit mereu și de invidii din interiorul breslei, continuate mai înverșunat după 1990, căci mediocrii își unesc frustrările împotriva celor ce le sunt superiori în profesie. Conștient de valoarea sa dar fără vanități deșarte, Maestrul se declară doar "deținătorul unei experiențe pe care abia aștept să o împărtășesc". Se simte asta în toate aparițiile sale publice. Inclusiv în "Lumea în Si bemol", despre care am fost bucuroasă să văd că s-a aflat în topul vânzărilor la Bookfest.