Turnul cu minuni

Ceasul cântător

Iaşi, iunie, 2016. Oraşul meu natal, pe care îl revăd mereu cu aceeaşi emoţie aparte, deşi nu aveam decât vreo doi ani atunci când părinţii mei au hotărât să-l părăsim. Iaşiul de azi mi se pare mai frumos ca oricând. Mă plimb prin centrul urbei lui Creangă şi Eminescu şi nu-mi vine să cred. După de­zamăgirea ultime­lor mele vizite aici, când peste tot nu ve­deai decât şantiere, re­novări, haos şi va­carm, descopăr acum un decor minunat, un oraş total renăscut, însufleţit, strălucitor, dichisit până la cele mai mici detalii, cu cel mai rafinat bun gust. În faţa mea, se înalţă maiestuos Pa­latul Culturii, acea superbă capodoperă de arhitectură, con­struită între 1905 şi 1925, pe locul fostu­lui Palat Domnesc. De jur împrejur, un parc imens, de un ver­de ireal, impe­ca­bil aranjat, presărat cu nesfârşite rânduri de trandafiri de-a lun­gul aleilor, face lin şi armonios trece­rea spre zona comer­cială a oraşului. E miezul zilei, dar totul e atât de tihnit, încât ai putea crede că timpul nu are aici nicio valoare, că zilele se scurg mereu la fel, într-o cuminţenie con­tinuă. Un grup de copii se zbenguie pe iarbă, hrănind puzderie de porumbei, cu firimituri. Părinţii lor ci­tesc ori moţăie tolăniţi la soare, iar într-un colţ, la umbra unor arţari stufoşi, câţiva studenţi învaţă de zor. E o linişte aproape hipnotică, doar un zumzet uşor se aude de undeva, dinspre străzile îndepărtate ale oraşului.
Deodată, însă, un dangăt straniu de clopot sparge toată tihna amiezei, alungând ceata de porumbei. Imediat, se-aude al doilea dangăt, pe un ton ceva mai înalt. Apoi încă unul, şi încă unul, până când un cor întreg de clopote se revarsă peste oraş, intonând un refren vechi, de aproape un secol şi jumătate. Câţiva trecători întorc privirea către palat. Ceasul de sus, din turnul central, arată ora 12. De zeci de ani, din locul acela ascuns în spatele cadranelor uriaşe, opt clopote bine acordate cântă "Hora Unirii", la fiecare oră exactă. Acolo, sus, este punctul zero al Iaşului. De aproape 90 de ani, de-acolo se potrivesc toate ceasurile, de-acolo se reglează toată viaţa oraşului. Trei cadrane uriaşe, decorate cu vitralii care reprezintă cele 12 zodii, străjuite de doi plă­ieşi zugrăviţi pe zidul turnului, după mode­lul oştenilor de pe Castelul Peleş, par, văzute de jos, o ivire fabuloasă pe cer. Ceasul din turn. Mândria supremă a oraşului.
Grăbesc pasul pe aleea ce duce către in­trarea în palat, simţind parcă emoţia unui copil care urmează să pătrundă în decorul unui basm. Peste puţin timp, voi fi acolo, sus, în spa­tele cadranelor. Voi putea vedea uriaşul mecanism, care de aproape 90 de ani ţine pulsul oraşului, voi putea atinge uriaşele clopote care, din oră în oră, revarsă până la marginea orizontului cele opt note muzicale din "Hora Unirii". Peste doar câteva mi­nute, voi fi acolo, în Templul Timpului.
"Aţi întârziat câ­­teva minute", îmi zi­ce, strân­gându-mi mâna politicos. "Ştiţi, la mine punc­tuali­tatea e o de­formaţie profe­sio­nală. Lu­crez de-o viaţă cu timpul." Mă aştepta chiar la poarta pa­latului, stând cu­min­­te pe un taburet. Are în jur de 65 de ani, părul alb ca nea­­ua şi privirea parcă uşor abătută. "Mă bucur tare mult când mai văd oameni interesaţi de subiectul ăsta. În ziua de azi, peste tot nu vezi decât scan­daluri. Vă rog să mă credeţi, îi mulţu­mesc lui Dum­ne­zeu că mi-a dat pa­siu­nea asta. Că doar aşa m-am ţi­nut mai departe de oameni. Am fost aşa, mai singuratic, ascuns în turnul meu, şi as­ta m-a păs­trat mai curat sufleteşte."
Ion Cristea este printre cei mai valoroşi orologieri din ţară. Iar asta nu înseamnă doar un simplu cea­sornicar, ci şi un expert în restau­rarea ceasorni­celor. De fapt, în cartea de muncă, meseria lui se numeşte "restaurator metal". Prin mâi­­nile lui au trecut piese gre­le, de o valoare inesti­ma­bilă. A restaurat Statuia Li­ber­tăţii din Ploieşti, coper­tina de pe Pa­latul Cotro­ceni, a reparat ma­jori­tatea ceasurilor de turn din Moldova, a repus în func­ţiune, după 40 de ani de re­paus, orologiul Spitalu­lui Sfântul Spiri­don din Iaşi, fabricat în 1843, a restaurat adevărate ope­re de artă, cea­sornice şi cu­tii muzicale din celebrul Mu­zeu al Ceasului din Ploieşti, a publicat peste 50 de lucrări de specialitate, participă neobosit la toate simpozioanele care au ca subiect timpul sau in­strumentele de măsurare a lui, iar de 38 de ani, îngri­jeşte cu o dăruire uimitoare ceasul din Palatul Cul­tu­rii al Iaşului. "Ştiţi, fasci­naţia mea n-a fost neapărat pentru ceasuri, ci pentru noţiunea de timp. Iar asta e filosofie curată. Ceasul nu e decât un instrument de aşa-zisă socia­lizare. Adică, o convenţie inventată de om, care ne ajută să ne raportăm la aceleaşi repere universal valabile." Gesticulează mult şi-mi vor­beşte cu fervoarea unei mari pasiuni. Nu pare să cunoască o bucurie mai mare decât aceea de a-şi împărtăşi cuiva ideile. Traversăm un hol mic şi intrăm într-un lift, care ne va urca direct acolo, în turn. "Totul a fost renovat la milimetru. De opt ani, de când a început renovarea palatului, nu m-am mişcat de-aici, de lângă ceas. Am stat în turn cu muncitorii, minut cu minut, opt ani de zile nu i-am scăpat din ochi, şi asta doar ca să apăr ceasul ăsta de nepriceperea sau nesimţirea lor. Altfel, la câte tone de moloz şi praf au căzut, la cât de heirupist au lucrat, astăzi nu s-ar mai fi mişcat nicio rotiţă la el. Că aşa e în România de azi, totul se năruie, toată lumea e pusă pe distrus. S-au distrus industrii, s-au distrus instituţii, s-au distrus valori, performanţe, modele, idei. Mi-e şi silă să mai vorbesc. După cum stau lucrurile, credeţi că s-ar mai sinchisi astăzi cineva de un ceas? Opt ani l-am păzit, ca să-l salvez, sărăcuţul de el."
Abia acum îi înţeleg tristeţea continuă din priviri. Un soi de resemnare împietrită pe chip, însufleţită cu o milă amară pentru prietenul lui de-o viaţă, ceasul din turn, despre care ştie că într-o zi, atunci când el nu va mai fi, va pieri prin cine ştie ce grămezi de gunoaie. "Am văzut cu ochii mei mecanisme de ceasuri de turn aruncate la fier vechi. Erau lucrări de patrimoniu naţional. Nu mai apreciază nimeni valoarea lor, darămite să mai găseşti pe cineva care să se priceapă să le repare. Eu n-am ucenici, şi nici n-am auzit să mai existe aşa ceva prin ţară. Ce înseamnă asta pentru destinul acestor ceasuri? Vă las pe dumneavoastră să răspundeţi."

Pulsul timpului

Am ajuns într-un fel de pod al turnului, o sală de 400 de metri pătraţi, traversată de o platformă me­talică, la capătul căreia se vede o uşă. Acolo e intra­rea în "casa ceasului", locul de unde se reglează de aproape un secol ritmul oraşului. "Înainte de reno­vare, era o aventură să mergi pe-aici. Erau nişte schele vechi şi podeţe de lemn ca vai de ele, că ţi-era frică să calci. Acum, vedeţi şi dumneavoastră, arată foarte bine şi e un loc sigur, numai bun pentru turiştii care vor să viziteze ceasul din turn."
Din când în când, se opreşte din mers şi-mi po­vesteşte tot felul de lucruri, încercând parcă să-mi prelungească emoţia aşteptării. Îmi trece în revistă momentele importante din istoria acestui palat, îmi spune că primele planuri ale construcţiei au fost făcute la iniţiativa regelui Carol I, ca un fel de răs­plată pentru faptul că Iaşul tocmai pierduse statutul de capitală a ţării. Apoi, că zidirea palatului a început în anul 1906, fiind însă întreruptă în timpul Primului Război Mondial, când imobilul neterminat a fost folosit ca spital de campanie. Că după război, distru­gerile au fost atât de urâte, încât toată munca de aproape opt ani a constructorilor a trebuit luată de la capăt. Că toate fondurile destinate acestui uriaş şan­tier au fost alocate de "Fundaţiunea Carol I", că cel care a proiectat imensul palat a fost I. D. Berindei, unul dintre cei mai valoroşi arhitecţi ai începutului de secol XX, că tot marele Berindei a fost şi cel care în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1925, înainte cu câteva ore de inaugurarea oficială a ceasului, a stat închis în turn, alături de cei doi fii ai săi, încercând să regleze uriaşul mecanism, spre disperarea şi nedumerirea ieşenilor, care n-au putut să închidă un ochi până dimineaţă, în tot oraşul răsunând, încon­tinuu, dangătul clopotelor şi "Hora Unirii".
"Ce vremuri!", suspină bătrânul ceasornicar. "Ce oameni dedicaţi! Unde mai găseşti astăzi asemenea patrioţi? De-atunci, ceasul ăsta a cântat "Hora Uni­rii" zeci de ani, la fiecare oră exactă, chiar şi pe vre­mea lui Ceauşescu. Prin 1970, chiar s-a instalat un sistem de amplificare, cu câteva difuzoare, pentru ca ora exactă şi "Hora Unirii" să se audă şi la Univer­sitate, şi la gară, şi la Piaţa Unirii. Ştiţi până când a funcţionat? Până prin 1994, când primarul Simi­rad a dat ordin să fie oprită sonorizarea, pentru că îl deranja prea tare zgomotul la birou." Zâmbeşte resemnat şi scoate din buzunar un mănunchi mare de chei. Am ajuns în faţa uşii care duce la ceas. "Ia­ca, intrăm în cea de-a doua casă a mea. Ba, uneori, chiar cred că-i de fapt prima, aşa de bine mă simt când vin aici."
Scârţâitul pre­lung al uşii dă, par­că, semnalul că tre­cem într-o altă di­mensiune a lumii. În mijlocul unei ca­mere mari, împân­zite cu schele înalte din lemn, văd ceva care, într-un limbaj comun, s-ar putea numi "an­gre­naj". Eu însă, de-aici, din pragul uşii, nu îndrăz­nesc deo­cam­dată să-l nu­mesc chiar aşa. Pen­tru că, la prima vedere, pare mai degrabă o prezenţă vie, o făptură foarte ciudată, care impu­ne mult respect. Se mişcă, are puls, se-aude cum respiră. Im­perturbabil, in­failibil şi suveran. Bătrânul orologier se-apropie de obi­ect şi-l atinge uşor, într-un colţ, de parcă l-ar saluta. Se întoarce apoi cu privirea spre mine, făcându-mi cere­mo­nios prezentă­rile: "El este ceasul pe care îl îngrijesc de 38 de ani. Este un ceas de turn cu carillon, cu opt clo­­pote, fabricat în Germania, adus şi instalat aici de Ca­sa Reprezenta­tivă, în 1925. La vremea aceea, dar chiar şi după, cea­surile de turn aveau un rol social. Erau o necesitate, pentru că oamenii le foloseau ca repere. Aş putea să spun că şi astăzi, ceasul acesta e un reper pentru unii oameni de modă veche, din Iaşi."
De când am in­trat aici, chipul că­lău­zei mele s-a lu­minat. Vorbeşte cu un entuziasm de neo­prit, se învârte în jurul ceasului şi îmi explică de-a fir a păr ce înseamnă şi cum funcţionează fiecare rotiţă a lui, fiecare arc sau curea. Îi cu­noaş­te toate se­cre­tele, îi ştie pe de rost ori­ce sunet, îi simte şi în somn ca­den­ţa sau orice zvâc­nire ana­po­da. "Da, s-a mai în­tâmplat să se strice. Foarte rar, dar s-a în­tâm­­plat. S-a rupt o cu­rea, s-a blocat o ro­tiţă. Am pe­tre­cut multe nopţi aici, lân­gă el, o­blo­jin­du-l. Mai ales acum, după reno­va­rea pala­tu­lui. Că ăştia care au reno­vat la mine, în turn, erau mai mult van­­dali decât construc­tori. Spăr­geau ten­cuiala, fără nicio grijă de ceas, să-l învelească, ba chiar au vrut să-l demon­teze la un moment dat, să împacheteze greută­ţile ceasului şi încă vreo sută de kilo­grame de bucşe, ca să poată ei să lucreze mai uşor. «Aşa ceva nu se poate», le-am zis. Nu m-am mişcat nicio zi de lângă ei. Şi chiar şi aşa, du­pă tot calvarul ăsta, a trebuit să iau fiecare piesă în par­te, să o demontez, să o verific, să o curăţ, să recalibrez, să re­stau­rez. N-a fost de­loc uşor, dar am reu­şit să-l aduc iar la via­ţă, după aproape opt ani de nefuncţio­na­re." Zâmbeşte mân­­dru. "Haideţi şi sus, să vă arăt ca­dra­nele. Şi pe urmă mergem şi mai sus, să vedeţi clopotele. Că ceasul ăsta nu e doar ce vedeţi aici. Se înalţă pe trei etaje."

Imnul clopotelor

Urcăm treptele din lemn şi ajungem la sala cadranelor: trei vitralii uriaşe, superb colorate. Fereastra prin care se vede ora­şul de sus. Maestrul orologier zăbo­veşte câteva clipe acolo, admirând peisajul. Acum, nu mai e ni­meni ca el. El e stă­pânul ora­şului, în mâi­nile lui stau toate orele şi minutele, la îndemâna lui stau toa­te aşteptările şi ne­răbdările oame­ni­lor. Oricând, cu o singură mână, ar pu­tea ţine timpul în loc, blocând lim­bile uria­şe. Doamne!, dar el nu este în stare nici măcar să gân­dească la aşa ceva. Dim­potrivă, acum chiar e foarte su­pă­rat, pentru că toc­mai a constatat că indivizii care au renovat turnul au lă­sat geamurile cadra­nelor fără chit. Iar asta în­seam­nă umezeală, înseamnă condens, în­seamnă ploa­ie, rugină şi, în cele din urmă, cândva, ar putea în­semna chiar blocarea acelor şi a întregului ceas. S-a enervat foarte tare, se urcă acolo, pe dosul cadranului, şi stu­diază atent axul de la baza acelor, să vadă dacă nu cumva deja s-o fi întâmplat vreun pocinog. Răsuflă uşurat, încă nu-i nimic rău, dar problema cu izolaţia ca­dra­­nelor tre­bu­ie rezolvată ur­gent. Aşa a fost toată viaţa, exi­gent, perfecţio­nist, şi extrem de grijuliu cu ori­ce ceas care i-a trecut prin mâini. Pentru că, prin mâi­ni­le lui au trecut ceasuri de va­loa­re ale ofiţe­rilor pe care i-a avut în armată, ale profeso­rilor pe care i-a avut în facultate, iar un eşec sau lu­cru de mântu­ială l-ar fi pu­tut costa foarte scump. "Sunt tare supărat pe vremurile as­tea. Pentru că e multă ne­păsare şi nesimţire. Ceasul ăsta e din 1925, e bătrân. Dacă nu ai grijă de el, poate să moară oricând. Piese nu prea se mai gă­sesc. Eu nu înţeleg cum se poate ca în toată ţara asta să nu se mai fabrice o amărâtă de roată zimţată sau alte piese banale, pe care le găseai când­va peste tot? Nu în­ţeleg cui ser­veşte distrugerea asta totală a industriei naţionale. Nu înţeleg cui serveşte toată dis­trugerea asta a patrimoniului nostru cultural. E o mare durere pen­tru mine, să trăiesc asemenea vre­muri. Singura mea speranţă e ca locul ăsta să devină curând un obiectiv turistic important al Iaşului. Să se numească «Mu­zeul Ceasului», sau mai bine, «Muzeul Timpului». Au început deja să apară câţiva vizitatori. M-am luptat din răsputeri să obţin toate aprobările pentru asta, am avut numai piedici, când spuneam ce vreau să fac, aveam impresia că oamenii se uită la mine ca la un nebun. Greu destin în ţara asta, pentru cineva care chiar vrea să facă ceva. Şi, vă spun sigur, asta nu se întâmplă numai aici, cu mine. În toată ţara, în fiecare oraş sau orăşel, există câte un nebun care se luptă cu sistemul ăsta bolnav, de care nu cred că vom mai scăpa vreodată."
Ion Cristea coboară din spatele cadranului, arun­cându-şi din nou privirea către oraşul de sub turn. Mă invită apoi, sobru şi politicos, spre scara care duce la ultimul nivel al ceasornicului. Acolo, opt clopote de diferite mărimi stau atârnate de o schelă metalică uriaşă. Sunt opt note muzicale, care, din oră în oră, cântă grandios "Hora Unirii". "Totul por­neşte de jos, de la mecanismul ceasului. La fiecare oră exactă se declanşează mişcarea unui tambur pe care sunt fixate 69 de ştifturi. Totul se transmite apoi la clopotele astea, cu o precizie matematică."
Mai sunt doar şase minute până la ora două, atunci când clopotele astea vor intona din nou "Hora Unirii". Vreau să rămân, lângă ele, să le ascult de aproape. Maestrul ceasornicar are mare răbdare cu mine. Îmi uşurează aşteptarea cu tot felul de poveşti, mă lasă să-i fac fotografii, să cercetez fiecare cotlon al încăperii. "Măcar de-ar ieşi ceva bun din repor­tajul ăsta. Adică, să afle oamenii şi să vină să vizi­teze. E singurul vis pe care-l mai am." Deodată, un cablu de oţel care vine de jos zvâcneşte puternic, împingând un fel de ciocan în primul clopot. Un sunet greu îmi sparge auzul. Urmează al doilea, par­că şi mai strident. Apoi al treilea, al patrulea, şi tot aşa, de 69 de ori, atât cât durează în număr de note fragmentul din "Hora Unirii". Chiar dacă se-aude atât de puternic, sună nespus de frumos şi impunător. Ascult, împietrit de emoţie, uitându-mă cu coada ochiului la bătrânul ceasornicar. Zâmbeşte plin de mândrie, ca un ostaş scos în faţa detaşamentului, pentru a fi decorat.

(Fotografiile autorului)